Consideraţii generale privind excluderea probelor administrate în mod nelegal în cursul procesului penal

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Având ca temă un subiect de real interes atât doctrinar, dar mai ales jurisprudențial, departe de a avea pretenția de a trata subiectul în mod exhaustiv, prezentul articol își propune să atingă cele mai importante aspecte referitoare la tema excluderii probelor administrate nelegal în cadrul procesului penal.

CAPITOLUL I. Scopul instituției, obiectul protecției și principiile procesului penal în directă legătură cu excluderea probelor

Secțiunea 1. Scopul instituției și obiectul protecției oferite prin operarea excluderii, sau cum scopul nu scuză mijloacele. Excluderea probelor obținute în mod nelegal reprezintă o parte din garanția dreptului la un proces echitabil, al dreptului la apărare și a principiului demnității umane și vieții private a persoanei, drepturi garantate atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Constituția României.

După cum reiese din rațiunea reglementării, obiectul protecției conferite prin operarea excluderii îl reprezintă fie un drept al acuzatului, fie încrederea în activitatea de înfăptuire a justiției^[1].

În primul rând, apreciez că măsura urmărește să disciplineze organele judiciare care dispun asupra actelor procesuale sau procedurale care pot avea influență asupra situației unui subiect procesual. Astfel, amenințate cu sabia lui Damocles, organele judiciare vor fi mai atente și mai diligente în îndeplinirea atribuțiilor tocmai pentru a nu risca pe de o parte sancțiuni și pe de altă parte pentru a nu îi oferi acuzatului eventuale „portițe de scăpare” datorate speculării nelegalității actelor ce îl privesc.

În al doilea rând, consider că scopul măsurii este unul de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectului procesual față de eventualele nelegalități sau neregularități ale procedurii în centrul căreia se află sau se poate afla, în acest sens opiniind și doctrina conform căreia „regula exclusiunii are ca scop descurajarea abaterilor organelor de cercetare penală”^[2].

În dreptul nord-american, dar perfect aplicabil și în dreptul nostru național mutandis mutandi, scopul regulii exclusiunii „este evidențiat cu claritate în motivarea pe care Curtea Supremă o propune în Weeks vs. United States, arătând că eforturile curților și a organelor specializate ale statului de a pedepsi pe cel vinovat, demne de laudă cum sunt, nu pot fi obținute prin sacrificarea acelor mărețe principii consacrate de-a lungul anilor de dârvală și suferință ce au avut ca urmare încorporarea lor în legea fundamentală a țării (…) a aproba asemenea conduite înseamnă a afirma pe cale de decizie judiciară o neglijență manifestă, dacă nu chiar o sfidare fățișă față de interdicțiile Constituției, edictate în scopul protejării cetățenilor de chiar astfel de conduite”^[3].

Secțiunea 2. Principiul legalității procesului penal. Fără îndoială cel mai important principiu, în jurul căruia gravitează întregul proces penal, „legalitatea reprezintă o consacrare a principiului nullum iudicium sine lege, precum și a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică în scopul asigurării unei garanții efective pentru a preveni arbitrariul în materie de urmărire penală, condamnare sau aplicare a pedepsei”^[4] și, totodată, „legalitatea decurge din conținutul procesului penal, care este definit ca o activitate reglementată de lege. Acest principiu rezultă atât din Constituție cât și din alte acte normative care reglementează domeniul judiciar”^[5].

În cazul în care sunt nerespectate dispozițiile legale care reglementează procesul penal, poate interveni sancțiunea nulității actelor procesuale sau procedurale, sancțiune urmată, dacă este cazul, de măsura excluderii probelor nelegal sau neloial administrate, corolar al încălcării principiului legalității.

În acest context, pe bună-dreptate s-a afirmat în doctrină că „principiul legalității impune prima condiție de existență a celorlalte principii (legea), găsindu-și, totodată, în acestea, primele sale garanții”^[6].

„Invalidarea sau nulitatea probei este de departe cea mai importantă și probabil cea mai eficace măsură de procedură sau sancțiune care poate fi dispusă în cursul unui proces penal. În această privință, juriștii din Europa continentală vorbesc de nulitate, iar cei din common law de excludere (exclusionary rules)”^[7].

Secțiunea 3. Principiul aflării adevărului. Deoarece aflarea adevărului obiectiv în cadrul unei proceduri judiciare este o utopie, o soluție legală și temeinică trebuie să fie luată în urma stabilirii de către organele abilitate a ceea ce se numește adevărul judiciar, cel care rezultă din probele administrate într-o cauză concretă, chiar dacă acestea nu evidențiază realitatea faptelor așa cum s-au petrecut ele.

În ceea ce privește regula excluderii probelor, „din dorința de a obține un echilibru între acțiunea principiului legalității și cea a principiului aflării adevărului, prin prisma modului de sancționare, găsim conceptele de nulitate absolută – care intervine în cazurile grave de încălcare a legii procesual penale ce produc vătămări importante care nu pot fi acoperite în niciun fel și de nulitate relativă – care survine în cazurile de încălcare mai puțin severă a legii și doar dacă vătămările subzistă și nu pot fi înlăturate în alt mod”^[8].

Apreciez că nu există, sau cel puțin nu ar trebui să existe o contradicție între principiul legalității și cel al aflării adevărului.

După cum am antamat, o cauză poate fi soluționată doar în urma aflării adevărului judiciar – a celui care rezultă din probe (se subînțelege că probele trebuie obținute și administrate în mod legal și loial) – iar nu a celui obiectiv.

În acest sens, consider că legalitatea și aflarea adevărului sunt două principii complementare, scopul procesului penal putând fi atins doar prin aplicarea lor simultană, conjugată, iar nu prin analiza oportunității renunțării la unul dintre acestea în defavoarea celuilalt.

Juriști fiind, nu putem accepta că o soluție care corespunde adevărului obiectiv își poate găsi justificarea, într-un stat de drept, dacă mecanismul prin care s-a ajuns la ea a încălcat principiul legalității; în același timp, nu putem să punem la îndoială faptul că o soluție dispusă în mod legal nu ar reliefa adevărul judiciar din acea cauză.

Secțiunea 4. Principiul garantării dreptului la apărare. „Dreptul la apărare este un drept fundamental al cetățenilor, de tradiție în istoria instituției drepturilor și libertăților cetățenești. Constituția îl reglementează distinct deoarece, deși este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală și cu siguranța persoanei, el reprezintă egal interes pentru întreaga activitate judiciară, atât pentru cauzele penale, cât și pentru cauzele de altă natură. Potrivit art. 24 din Constituție, dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului părțile având dreptul să fie asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu”^[9].

Pentru garantarea unei apărări concrete și efective, Codul de procedură penală prevede la art. 89 alin. (2) că persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud, reglementare în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului^[10].

Secțiunea 5. Principiul respectării demnității umane și a vieții private. Este evident că „activitățile procesuale trebuie desfășurate cu respectarea demnității umane, fără a supune suspectul, inculpatul sau orice alt subiect procesual la rele tratamente în vederea obținerii de probe”^[11], sens în care „articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzice trei tipuri de comportamente: tortura, pedepsele sau tratamentele inumane și pedepsele sau tratamentele degradante, fără a le defini în vreun fel, sarcină ce a revenit organelor de jurisdicție europeană. Acestea au decis că, în fapt, art. 3 implică o protecție pe paliere contra unor acțiuni ale statului, afirmând că pot exista tratamente cărora să li se poată aplica toate cele trei calificări, căci orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman și degradant, iar orice tratament inuman nu poate fi decât și degradant, în același timp”^[12].

„Pe primul palier al gravității este tratamentul degradant, definit ca fiind un act care produce persoanei în cauză, în ochii altora sau ai săi, o umilire sau o punere într-o situație de inferioritate ori obligarea unei persoane să acționeze contra voinței și conștiinței sale, care să atingă un minim de gravitate”^[13]. „Tratamentul inuman a fost definit ca un tratament care provoacă, în mod voluntar, grave suferințe mentale sau fizice”^[14]. „Cum între tortură și tratament inuman diferența este doar de intensitate și nu de esență, tortura a fost definită ca fiind acel tratament inuman, care provoacă suferințe fizice sau mentale de o cruzime deosebită”^[15].

În acest context, preluând rațiunea art. 3 CEDO legată de administrarea probelor, art. 102 alin. (1) C. proc. pen. prevede că probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal iar potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. pen., este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.

De asemenea, conform art. 101 alin. (2) C. proc. pen., nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a își aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. „În acest fel este respectat în cursul procesului penal atât principiul loialității procesuale, cât și demnitatea persoanei ori dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării”^[16].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obținute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea deciziei de condamnare”^[17].

---