Consideraţii generale privind excluderea probelor administrate în mod nelegal în cursul procesului penal

25 feb. 2021
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2918
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

CAPITOLUL II. Natura, regimul juridic și faza procesuală în care poate opera excluderea probelor. Jurisprudență

Secțiunea 1. Natura și regimul juridic al excluderii probelor. În doctrina procesual penală actuală se pare că nu există un acord asupra naturii juridice a excluderii probelor.

Astfel, într-o opinie, se afirmă că „excluderea reprezintă o sancțiune de drept procesual penal, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalității, loialiții, precum și în cazul în care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenția europeană (de pildă, utilizarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante pe parcursul audierilor)”[18].

O altă viziune este în sensul distincției în funcție de modul în care excluderea este reglementată de legiuitor, mai concret, în funcție de caracterul atribuit de acesta. În acest sens, se argumentează că „excluderea poate fi o sancțiune autonomă, atunci când caracterul substanțial și semnificativ al încălcării este a priori stabilit de legiuitor, în cazul unor dispoziții considerate ca fiind esențiale pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului, și sancțiune derivată din sanctiunea nulității, atunci când caracterul substanțial și semnificativ al încălcării trebuie dovedit de subiectul care invocă vicierea probei, printr-un mecanism suplimentar, specific, de regulă prin intermediul nulități”[19].

O a treia opinie, pe care o consider cea corectă și la care ader, este aceea că excluderea „nu poate fi inclusă în categoria sancțiunilor, deoarece aplicarea ei este condiționată de constatarea, în prealabil, a nulității actului”[20] prin care s-a administrat sau s-a dispus administrarea respectivei probe.

În ceea ce mă privește, consider că pentru ca o instituție de drept procesual să fie considerată sancțiune este nevoie de îndeplinirea unor condiții generale legate de regimul de invocare, respectiv să existe un termen expres reglementat de către legiuitor în cursul căruia să fie invocată, să poată fi invocata de un titular și să producă efecte specifice, proprii.

În sensul contrar, s-a opinat că „în actuala reglementare sunt instituite mai multe cazuri în care încălcarea unor dispoziții legale va atrage în mod expres și întotdeauna măsura excluderii probelor, independent de necesitatea constatării vreunei nulități (chiar dacă, în toate aceste cazuri, este evident că actele respective ar fi lovite de nulitate). În doctrină, aceste cazuri sunt numite cazuri de excludere automată”[21], iar în jurisprudență se regăsește și denumirea de „excludere in abstracto, automată”[22].

Nu pot fi de acord cu cea din urmă interpretare. În aceste cazuri, întrucât alin. (3) al art. 102 C.proc.pen. instituie în mod obligatoriu condiția existenței unui caz de nulitate pentru excluderea probelor, apreciez că temeiul excluderii este existența unei nulități absolute, virtuale, în cazul căreia vătămarea este prezumată de legiuitor iuris et de iure.

În primul rând, astfel cum prevede art. 102 alin. (3) C. proc. pen., excluderea probei este un efect al nulității, iar nu o sancțiune procesuală autonomă. Așadar, deși suntem în prezența unui caz de excludere obligatorie a probei, de exemplu, în situația prevăzută de art. 89 alin. (2) C. proc. pen., și în această ipoteză excluderea este consecința administrării probei cu încălcarea legii, așadar este consecința nulității actului prin care s-a administrat proba.

În al doilea rând, deși cvasiunanimitatea nulităților virtuale sunt unele relative, nu este niciun motiv pentru a nu reține incidența acestora și în cazul nulităților absolute; astfel, din moment ce interesul ocrotit prin instituirea respectivei norme încălcate este unul general, de ordine publică, în mod logic putem vorbi de o nulitate absolută, compatibilă cu noțiunea de nulitate virtuală.

În doctrina franceză se apreciază că „există o nulitate virtuală atunci când legiuitorul îi lasă pe judecător să determine dacă încălcarea formalității este suficient de gravă pentru a justifica anularea actelor de procedură”[23], iar în cea română s-a arătat că „nulitățile virtuale se caracterizează prin aceea că nu sunt prestabilite de lege, ci derivă implicit dintr-un principiu fundamental al dreptului procesual penal sau din spiritul legii; aprecierea lor se face de judecător prin confruntarea regimului valorii procesuale violate cu elementele și datele fiecărui caz în parte. Nulitatea virtuală va exista atunci când din încălcarea unei dispoziții procedurale a rezultat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului”[24].

Această idee își găsește susținere și în doctrină, arătându-se că deși majoritatea cazurilor de nulitate absolută din sistemul de drept procesual penal român sunt unele exprese, dar „ca excepție, noul C. proc. pen. prevede și un set de nulități absolute virtuale; reținerea acestora se impune pentru cazurile în care intervine sancțiunea excluderii juridice a probelor în mod automat (necondiționată de existența unei vătămări sau de neidentificarea unui mecanism compensatoriu), întrucât în noua reglementare, sancțiunea excluderii a fost subsumată sancțiunii nulității; astfel, în toate cazurile de excludere automată a probei prevăzute de art. 89 alin. (2) C. proc. pen., art. 101 C. proc. pen., art. 102 alin. (1) C. proc. pen. și art. 190 alin. (5) C. proc. pen., se va reține și existența incidenței nulității absolute a actului prin care s-a dispus ori s-a autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată, deoarece și în acest caz ca și în ipoteza nulităților absolute exprese, vătămarea este prezumată absolut și considerată ope legis ca fiind iremediabilă”[25].

Mai mult, consider că dacă nu s-ar da aplicare acestei idei, s-ar ajunge la încălcarea prezumpției de legalitate a actelor procesuale și procedurale și implicit a probelor rezultate ca și consecință a lor câtă vreme nulitatea acestora nu a fost constatată și sancționată.

În aceste condiții, apreciez că noțiunea de excludere a probelor în mod automat este una neconformă, în fiecare caz în care se impune o asemenea măsură fiind necesară în prealabil sancționarea cu nulitatea absolută (și virtuală) a actului în baza căruia s-a dispus ori s-a autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată, doar ulterior aplicării sancțiunii nulității putându-se aplica mecanismul excluderii probelor.

Secțiunea 2. Faza procesuală în care poate opera excluderea. Potrivit art. 342 C.proc.pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie, printre altele, verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală. În aceste condiții, doctrina s-a pronunțat expres în sensul că excluderea „privește doar probele obținute în faza de urmărire penală deoarece ea este aplicabilă numai în procedura de cameră prelinimară, unde judecătorul trebuie să decidă, într-un termen scurt, printr-o hotărâre separată, distinctă de judecata de culpabilitate”[26].

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

În acord cu această soluție, apreciez totuși că se impun anumite clarificări.

În primul rând, chiar dacă prin Decizia Curții Constituționale nr. 88/2019[27] s-a statuat că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., sunt neconstituționale, din motivarea acestei decizii nu reiese că nulitățile absolute ale actelor (și implicit a probelor) din cursul urmăririi penale pot fi invocate oricând.

Astfel, soluția neconformă cu exigențele constituționale se referă la imposibilitatea invocării nulității absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., după expirarea termenului prevăzut de art. 281 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., dacă nulitatea apărea (și) în cursul procedurii de cameră prelinimară. În acest conext, decizia Curții este pe deplin justificată, fiind evidentă încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă inculpatului lipsit de asistență judiciară obligatorie i se solicită să invoce această nelegalitate într-o fază procesuală în care este lipsit de o asemenea asistență, dreptul său fiind, practiv, lipsit de conținut.

În aceste condiții, în cazul în care nulitățile prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e) și f) C. proc. pen. apar în cursul urmăririi penale și nu sunt dublate de nulitatea prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în cursul fazei de cameră preliminară, este pe deplin aplicabil termenul prevăzut de art. 281 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., ele trebuind să fie invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară, sens în care judecătorul de cameră preliminară va dispune, eventual, excluderea probelor, iar nu instanța de judecată.

În al doilea rând, chiar dacă potrivit art. 281 alin. (3) C. proc. pen., nulitățile absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. pot fi invocate în orice stare a procesului, deci și după închiderea procedurii în camera preliminară, această reglementare nu presupune per se că instanța de judecată va exclude probele administrate în mod nelegal în cursul urmăririi penale (spre exemplu, probele administrate de un organ de urmărire penală necompetent material, dacă urmărirea penală s-a realizat de un organ ierarhic inferior celui competent).

În acest caz, apreciez că sunt aplicabile dispozițiile art. 102 alin. (2)[28], art. 103 alin. (1)[29] și ale art. 403 alin. (1) lit. c) teza I C. pr. pen.[30], iar instanța de judecată nu va dispune excluderea probelor administrate nelegal, neavând o asemenea competență funcțională, ci va pronunța o hotărâre în care va face referire la aceste probe și la motivul înlăturării aplicării lor[31].

În baza aceluiași raționament, cu atât mai mult consider că este imposibilă excluderea probelor administrate nelegal de către instanța de judecată prin intermediul promovării unor căi de atac ordinare sau extraordinare.

Secțiunea 3. Jurisprudență relevantă. Dat fiind faptul că de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală a trecut o perioadă însemnată, practica judiciară a avut timp să pronunțe anumite soluții care se dovedesc relevante. Totuși, dată fiind multitudinea soluțiilor și marea varietate a cazurilor în care s-a aplicat această măsură, în ceea ce urmează voi prezenta doar acele hotărâri pe care le-am considerat mai interesante din punct de vedere teoretic.

Astfel, în ceea ce privește consemnarea unor declarații în procese-verbale, s-a stabilit că „în situația în care procesul-verbal cuprinde declarații ale unor persoane cu privire la care există bănuiala că au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, mai înainte de a dobândi calitatea de suspect și de a le informa cu privire la faptele pentru care sunt cercetate, încadrarea juridică a acestora, precum și cu privire la drepturile prevăzute de art. 83 C. pr. pen., sunt nesocotite dispozițiile legale menite să asigure respectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, fiind incident art. 282 alin. (1) C. pr. pen., vizând nulitatea relativă”[32], impunându-se excluderea mijlocului de probă din ansamblul probator al dosarului.

Un caz interesant reperat în practica judiciară se referă la natura juridică a declarației unei persoane înregistrate audio-vizual cu ocazia unui interviu televizat.

Astfel, în mod just s-a reținut că „în cazul unui interviu efectuat de un reprezentant al presei aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, mijlocul de probă nu îl constituie declarația de martor [art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen.], ci înregistrarea audio-video [art. 97 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. și art. 139 alin. (3) C. proc. pen.], al cărei conținut este transcris de către organele de urmărire penală într-un proces-verbal. Acest mijloc de probă este prevăzut de lege, astfel că nu se poate dispune înlăturarea sa de plano din materialul probator, cu ocazia analizei efectuate în procedura de cameră preliminară. Respectivul mijloc de probă nici nu a fost obținut în mod nelegal, în condițiile în care nu este vorba de o înregistrare efectuată de organele judiciare fără autorizație sau de o modalitate de consemnare a declarației unui martor de către organele penale. Măsura în care conținutul acestei înregistrări poate fi însă folosit la soluționarea cauzei, la fundamentarea soluției ce va fi pronunțată în cauză, fără identificarea persoanei care a dat interviul, precum și compatibilitatea valorificării acestui mijloc de probă cu dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană, reprezintă aspecte ce țin de fondul cauzei, urmând a fi avute în vedere în faza de judecată”[33].

Această soluție merită însă unele discuții. După cum se arată într-un comentariu al acestei hotărâri, „în mod corect în speță s-a reținut că proba este una legală, neexistând motiv pentru excluderea acesteia în faza de cameră preliminară, însă, în același timp, s-a constatat că folosirea acesteia, în condițiile în care persoana care apărea în înregistrarea video nu a putut fi identificată și audiată nemijlocit în faza de cercetare judecătorească ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, garantat inculpatului, astfel că mijlocul de probă nu poate fi valorificat pentru a se putea pronunța o soluție de condamnare”[34].

În ceea ce privește declarațiile de martori date de avocatul suspectului sau inculpatului, conform art. 114 alin. (3) C. proc. pen., calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Prin urmare, audierea ca martor a avocatului ales al suspectului sau inculpatului nu constituie, în principiu, un procedeu probator nelegal. „În schimb, în situația în care suspectul sau inculpatul nu a fost înștiințat despre audierea avocatului său ales în calitate de martor și, pe cale de consecință, nu a avut posibilitatea angajării unui alt avocat, există o încălcare a dreptului la apărare, care conduce la excluderea probei”[35] și, totodată, s-a decis că „persoana care a avut calitatea de avocat a inculpatului, într-un alt dosar, nu poate fi audiată ca martor pentru a da informații în legătură cu aspectele de care a luat cunoștiință cu ocazia acordării asistenței juridice în respectiva cauză, decât dacă există acordul prealabil, expres și scris al clientului. În cazul lipsei acestui acord, proba a fost obținută în mod nelegal, sancțiunea fiind excluderea acesteia”[36].

O ultimă problemă interesantă a fost reprezentată de excluderea probelor obținute cu încălcarea imunității de jurisdicție, arătându-se că „în cazul în care s-au efectuat acte de urmărire penală față de un inculpat care beneficia de imunitate de jurisdicție, s-a pus problema sancțiuni care intervine în legătură cu aceste acte efectuate cu încălcarea imunității”[37].

În cauză, au fost efectuate mai multe acte de urmărire penală și au fost administrare mai multe probe înainte de ridicarea imunității de jurisdicție a persoanei față de care s-au întocmit (și administrat) acestea.

Totuși, în mod corect, „ca urmare a imunității de jurisdicție, actele care o vizau în mod direct pe inculpată au fost infirmate prin rezoluția procurorului ierarhic din data de 5.12.2011, iar celelalte acte premergătoare și acte de urmărire penală din perioada 4.04.2011-12.12.2011 au fost efectuate în considerarea desfășurării anchetei și urmăririi penale cu privire la alte persoane, așa încât nu intră sub incidența imunității de jurisdicție. Începerea urmăririi penale în ce o privește pe inculpată s-a dispus din nou la data de 7.12.2011, în mod legal, după ridicarea imunității prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu se poate constata nici nulitatea ordonanței de extindere a urmăririi penale și a celei de punere în mișcare a acțiunii penale și, pe cale de consecință, nu se poate constata nulitatea actelor de urmărire penală ulterioare”[38].

Astfel, așa cum se poate concluziona din hotărârea instanței supreme, imunitatea de jurisdicție este un impediment în calea întocmirii actelor de urmărire penală față de o persoană care se bucură de acest privilegiu dar, odată încetată această imunitate, ea nu operează retroactiv și toate actele efectuate ulterior sunt valabile.

De asemenea, apreciez că în mod corect procurorul ierarhic superior a procedat la infirmarea actelor de urmărire penală și a administrării probelor dispuse de procurorul de caz ca fiind nelegale, având în vedere că acestea au fost efectuate în perioada în care era operantă imunitatea de jurisdicție care, deși nu exonerează persoana de la răspunderea penală, impune anumite limitări organelor judiciare.


[18]M. Udroiu, op.cit. 2018, p. 922.

[19] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea Specială, ed. a II-a, Editura C. H. Beck, București, 2015, pp. 299-300.

[20] Gh. Mateuț. Procedură penală. Partea generală. Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 991.

[21] M. Udroiu în M. Udroiu (coord.), op.cit., p. 417.

[22] Tribunalul Mureș, Decizia penală nr. 157/03.12.2018, disponibilă pe www.sintact.ro.

[23] M.L. Rassat, Procédure pénale, Ed. Ellipses, Paris, 2010, p. 571.

[24] N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p. 44.

[25] M. Udroiu, op. cit. 2018, pp. 962-963.

[26] Gh. Mateuț, op. cit. 2019, p. 486.

[27] Publicată în Monitorul Oficial al României la data de 20.06.2019.

[28] Conform căruia probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

[29] Potrivit căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

[30] Care stipulează că expunerea trebuie să cuprindă motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analizarea probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate.

[31] În acest caz, se poate ridica în mod întemeiat întrebarea dacă nu se încalcă dreptul la un proces echitabil al inculpatului prin prisma motivelor care au dus la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018, în sensul necesității îndepărtării fizice a mijloacelor de probă de la dosarul cauzei.

[32] Tribunalul Vrancea, Încheierea JCP din 24.09.2015, apud. C. Moisă, . Probele în procesul penal. Practică judiciară adnotată. Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 257.

[33] Judecătoria Timișoara, Încheierea JCP din 14.05.2015, apud. C. Moisă, op. cit., pp. 144-145.

[34] C. Moisă, op. cit., pp. 145-146.

[35] Judecătoria Brașov, Încheierea JCP din 15.09.2015, apud. C. Moisă, op. cit., p. 83.

[36] Judecătoria Liești, Încheierea JCP din 05.05.2015, apud. C. Moisă, op. cit., p. 81.

[37] C. Ghigheci. Cereri și excepții în camera preliminară. II. Legalitatea și Loialitatea administrării probelor. Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 43.

[38] Înalta Curte de Casație și Justiție, Încheierea JCP nr. 977 din 11.11.2014, nepublicată, apud. C. Ghigheci, op. cit., pag. 35.

[39] În ceea ce privește soarta actelor anulate, în Franța principiul este acela al retragerii din dosar al actului sau a piesei anulate [art. 174 alin. (3) C. proc. pen. Francez], pentru a evita posibilitatea folosirii în viitor dar și pentru a evita distrugerea. În acest caz, actul anulat este depus la grefă. Dacă anularea nu atinge actul decât parțial, se va proceda la desființare, constând în radierea pasajelor anulate, pentru a le face ilizibile. Această soluție, validată prin art. 174 alin. (3) C. proc. pen. fr., reformat prin Legea din 4 ianuarie 1993, antrenează efectuarea, în prealabil, a unei copii certificate, conform actului original și depunerea sa la grefă (Gh. Mateuț, op. cit. 2012, p. 864.).

Art. 139 alin. (4) din C. proc. pen. austriac prevede că probele obținute în mod nelegal trebuie distruse fizic, din oficiu sau la cererea părții interesate. De asemenea, art. 86 din C. proc. pen., croat, prevede că probele excluse din procesul penal, printr-o hotărâre rămasă definitivă având acest obiect, urmează să fie sigilate și păstrate separat de restul dosarului de către secretariatul instanței, acestea neputând fi examinate sau folosite pe parcursul soluționării cauzei penale.

Totodată, dispozițiile art. 83 din C. proc. pen. sloven obligă la îndepărtarea fizică din dosar a probelor excluse din procesul penal, iar art. 39 din același cod prevede o garanție suplimentară, conform căreia judecătorii care au studiat probele excluse din procesul penal nu au dreptul să se pronunțe cu privire la răspunderea penală a persoanei condamnate.

Considerații generale privind excluderea probelor administrate în mod nelegal în cursul procesului penal was last modified: februarie 24th, 2021 by Dragoș Vlad Șofranca

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice