Comisionul de risc redenumit comision de administrare, anulat definitiv de instanță

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:

1. clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;

2. prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

3. dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Contractul încheiat de pârâtă și reclamanți este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul (f. 90 interogatoriul administrat în cauză).

Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară [art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000].

În cauză, pârâta nu a produs o asemenea dovadă, împrejurarea că, în faza pre-contractuală, clientul a fost informat în legătură cu condițiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligației de informare (negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta).  Prezentarea către public a diferitelor pachete/opțiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legătură cu serviciile oferite, însă odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator (dar în condițiile în care banca stabilește ratingul/scoringul clientului), acesta este  lipsit de posibilitatea reală de a negocia condițiile/termenii/clauzele  acelui contract de credit (pentru care a optat, în urma informării).

Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă și cu obligația de informare, negocierea  presupunând ca partea –consumator să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale.

În lipsa unor probe concrete privind negocierea, instanța constată că pârâta nu a răsturnat prezumția caracterului nenegociat al clauzelor standard.

Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale în discuție indicate în prezenta speță, pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora în cele ce urmează se va analiza raportat la fiecare clauză în parte îndeplinirea celorlalte condiții, respectiv crearea  unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe.

În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.

O clauză, pentru a fi abuzivă, trebuie să producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implicând o comparație între interesele celor două părți ale contractului pentru a se verifica dacă interesul consumatorului a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său.

Cu referire la buna-credință, instanța are în vedere considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „[….] la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Prin urmare, în cauză, urmează a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale consumatorului – reclamanții împrumutați.

Clauza  prevăzută la art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, prevede că pentru creditul acordat, clientul datorează comision de risc de 0,165% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit.

Potrivit jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C‑415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), (68) pentru a ști dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al directivei, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. „(70) În acest sens, trebuie amintit că anexa la care face trimitere art. 3 alin. (3) din directivă nu conține decât o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. (71) În plus, potrivit art. 4 alin. (1) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național.

Potrivit jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C‑143/13, Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România,  Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul (principal al) contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de-o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal care, pe de-o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. „(54) Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul (principal al) contractului”, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.

Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens, Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, pct. 49 – 51).

Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la pct. 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.

În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului. „(68) Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei nr. 93/13, amintit la pct. 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a debitului și deci, a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este, în principiu, lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc obiectul (principal) al contractului”.

În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens, Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, pct. 61).

În ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea motivelor care justifică aceste clauze pare a fi, de altfel, confirmată de aspectul că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit”, fără a modifica însă conținutul acestora.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate în art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Comisionul de risc are rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară.

Scopul clauzei privind comisionul de risc exprimată în contractul de credit este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000. Negocierea, în măsura în care ar fi existat, putea privi, cel mult, doar cuantumul comisionului de risc. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamant, ci însuși existența lui, susținându-se că se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei. Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.