Circumfusa. O circumscriere civilă a „lucrurilor care ne înconjoară”: compensarea ecologică

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Așa cum atestă doctrina^[45], compensarea este departe de a fi o problemă strict de tehnică juridică cât mai degrabă una care ne reconcentrează atenția asupra unor puncte „critice”, precum moralitatea valorificării mediului și motivația valorizării anumitor ele­mente ale sale. Dacă, în exemplul proiectului de dezvoltare a aeroportului din introducere, ecosistemele naturale sau seminaturale sunt considerate a avea valoare intrinsecă, derivând din procesele cărora li se datorează, și nu doar valoare instrumentală, în virtutea „serviciilor” pe care le oferă, atunci prin definiție ele nu sunt fungibile. Noțiunea de con­ser­vare a „capitalului natural” prin crearea habitatelor naturale^[46] și posibilitatea compen­sării acestora devin atunci controversate – motive clare de conflict, susținute de argu­mente profund diferite, precum în exemplu. Și ar mai fi încă o dificultate corelativă: a privi un habitat ca fiind compensabil riscă să rupă legăturile ecologice sistemice și să susțină ideea unei protecții bazate pe zone „independente”^[47].

Este adevărat, conservarea patrimoniului natural pe baza desemnării de arii protejate compensabile are numeroase avantaje: desemnarea ariei protejate presupune faptul că unele locații sunt mai importante decât altele (fie că această apreciere este făcută în termeni de biodiversitate sau de peisaj), ceea ce permite o prioritizare a resurselor iar, în plus, ariile protejate sunt un concept consacrat, puternic sugestiv în percepția publicului larg^[48].

Cu toate acestea, sistemul desemnării de arii naturale protejate, eventual compen­sabile, are și dezavantaje importante. O strategie de conservare pe bază de arii protejate: poate îngreuna abordarea integratoare a conservării, încurajând ideea că a conserva presupune a utiliza un anumit sector sau un anumit teren; poate lăsa impresia că nevoile de conservare au fost îndeplinite, făcând mai dificilă realizarea unor politici integrate care să fie transpuse în diferitele sectoare economice și să conteze la nivelul politicilor națio­nale; tinde să trateze habitatele ca entități separate de zonele înconjurătoare, absorbind resursele de conservare disponibile; se poate baza adesea pe linii arbitrar trasate pe hartă (create de circumstanțele financiare ale organizării conservării), irelevante pentru proce­sele naturale și problemele de mediu (poluare, de exemplu); poate lăsa impresia că, în afara granițelor ariilor protejate, organele statului și persoanele particulare sunt libere să facă orice le place, ceea ce fragmentează habitatele naturale și mai tare^[49].

Dezavantajul major, fragilizarea ecosistemelor, a început de mai multă vreme deja să genereze îngrijorare ca urmare a efectelor sale negative asupra biodiversității. Frag­mentarea habitatelor este cauzată de o serie întreagă de factori legați de schimbările în utilizarea terenurilor, printre care se numără extinderea urbană, infrastructurile de transport și intensificarea practicilor agricole sau silvice^[50]. Un peisaj fragmentat se carac­terizează printr‑un contrast puternic între petele de vegetație și matricea lor înconjură­toare, apărând frecvent în zone care au fost anterior împădurite^[51]. Tehnic, fragmentarea a fost descrisă printr‑o abordare fie orientată pe tipul peisajului, care privește structura și corelarea acestuia cu apariția speciilor (dar care poate subaprecia complexitatea proce­selor ecologice și a diferențelor dintre specii), fie orientată pe specii, o abordare potrivit căreia un număr de specii sunt studiate în funcție de nevoile fiecărei specii individuale și procesele interconectate care le afectează^[52]. Fragmentarea este opusul conectivității – deși zonele naturale importante sunt în mare măsură protejate în cadrul Rețelei Natura 2000, speciile încă trebuie să poată circula între aceste zone pentru a putea supraviețui^[53].

Independent de accepțiunea care îi este atribuită, fragmentarea ecosistemelor face ca desemnarea și compensarea ariilor naturale protejate să fie o parte a unei viitoare stra­tegii de conservare, necesară (încă), dar nu și suficientă. „Suspendarea” în timp și spațiu, anterior o condiție de manual asociată statutului de bun al patrimoniului natural, nu se mai justifică astăzi când trebuie să dăm prioritate imediatului (cel puțin odată cu atestarea schimbărilor climatice)^[54].

În cărțile sale, Conservation for the Twenty‑First Century și We Alone, David Western, un pionier al „conservării bazate pe ideea de comunitate”, sugerează că o modalitate de a face protecția ariilor naturale efectivă este integrarea conservării în utilizarea mai largă a teritoriilor. Altfel spus, pentru a trata fragmentarea habitatelor și degradarea mediului, trebuie să privim dincolo de granițele ariilor protejate la caracteristicile teritoriului din jurul lor și să creăm habitate din sisteme de arii protejate legate funcțional^[55]. Această abor­dare pune accentul și pe participarea localnicilor, recunoscându‑le puterea de decizie, oferind, cum s‑a spus^[56], un rezultat de tip „win‑win” pentru oameni și natură.

Concluzie. În prezența provocărilor climatice contemporane, care nu cunosc granițe, nici temporale și nici spațiale, fragmentarea ecosistemelor face ca desemnarea și com­pensarea ariilor naturale protejate să fie o parte a unei viitoare strategii de conservare, necesară (încă), dar nu și suficientă. Conservarea „patrimoniului natural” devine o pro­blemă a proiectării unor legături cu potențial regenerativ între spațiile transformate în patri­moniu și celelalte spații, respectiv comunitățile locale^[57]. În cuvinte mai simple, o „problemă” de reconectare cu circumfusa, „lucrurile care ne înconjoară”, poate?

Ca un corolar al studiului nostru, propunem un fragment a cărui interpretare o lăsăm, în încheiere, la aprecierea cititorului:

„[u]neori pe marginea drumurilor, se poate observa că rădăcinile copacilor se între­pătrund. Acolo, pământul e spălat de ploaie, dezvăluind astfel rețeaua subterană. Cercetă­torii din munții Harz, Germania, au descoperit că e vorba într‑adevăr despre un sistem de împletituri și încrengături care adună laolaltă mai multe exemplare ale aceleiași specii. Schimbul de substanțe hrănitoare, ajutorul vecinilor în caz de urgență, pare a fi o regulă, de unde și concluzia că pădurile sunt superorganisme, construcții similare cu mușuroaiele de furnici”^[58].

^[45] S. Owens, R. Cowell, op. cit., p. 121.

^[46] Conform art. 4 pct. 1 din O.U.G. nr. 57/2007, prin „conservare” se înțelege „ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru menținerea sau refacerea habitatelor naturale și a populațiilor de specii de faună și floră sălbatice, într‑o stare favorabilă” iar „habitatele naturale” sunt „zonele terestre, acvatice sau subterane, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferențiază prin caracteristici geografice, abiotice și biotice” (art. 4 pct. 2 din O.U.G. nr. 57/2007).

^[47] S. Owens, R. Cowell, op. cit., p. 121.

^[48] A se vedea, în acest sens, și W. M. Adams, Future Nature: A Vision for Conservation, Earthscan, 2003, p. 117‑118 (și doctrina citată) apud J. Holder, M. Lee, Law and Policy. Text and Materials, ediția 2, Cambridge University Press, 2007, p. 615‑616.

^[49] Ibidem.

^[50] Comisia Europeană, Infrastructura verde, iunie 2010, document disponibil la adresa: https://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/factsheets/green_infra/ro.pdf.

^[51] J. Fischer, D. B. Lindenmayer, Landscape Modification and Habitat Fragmentation: A Synthesis in vol. 16, nr. 3, mai 2007, p. 265‑280.

^[52] A. Chamorro et al., A Terrestrial Landscape Ecology Approach to the Critical Zone in Developments in Earth Surface Processes, Vol. 19, 2015, p. 203‑238 citând și J. Fischer, D B. Lindenmayer, Landscape Modification and Habitat Fragmentation: A Synthesis in Vol. 16, nr. 3, mai 2007, p. 265‑280.

^[53] O infrastructură verde în Europa poate fi dezvoltată utilizând o varietate de tehnici. Acestea pot cuprinde, de exemplu: îmbunătățirea conectivității între zonele naturale existente pentru a contracara frag­men­tarea și pentru a accentua coerența ecologică a acestora, de exemplu prin protejarea gardurilor vii, a fâșiilor de vegetație pe marginea câmpurilor, a micilor cursuri de apă; accentuarea permeabilității peisajului pentru a sprijini dispersarea speciilor, migrația și circulația, de exemplu prin utilizarea terenurilor într‑un mod favorabil faunei și florei sau introducerea unor scheme ecologice agricole sau silvice care sprijină practicile agricole extensive; identificarea zonelor multifuncționale. În astfel de zone, utilizarea compatibilă a terenurilor, care susține ecosistemele sănătoase biodiversificate, este favorizată în detrimentul unor practici mai distructive ș.a.m.d. (Comisia Europeană, Infrastructura verde, iunie 2010, precit.).

^[54] V. Berdoulay, O. Soubeyran, op. cit., p. 370 et seq.

^[55] W. M. Adams, Future Nature…, p. 118. A se vedea și D. Western, We Alone. How Humans Have Conquered the Planet and Can Also Save It, Yale University Press, 2020, passim.

^[56] Ibidem. Și N. Castree, M. Hulme, J. D. Proctor, op. cit., p. 223.

^[57] V. Berdoulay, O. Soubeyran, op. cit., p. 370 et seq.

^[58] P. Wohlleben, Viața secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse, Editura Publica, Co‑lecția de știință, București, 2017, p. 14.