Circumfusa. O circumscriere civilă a „lucrurilor care ne înconjoară”: compensarea ecologică

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Premisa. Fragmentul ce urmează vorbește de la sine. L‑am ales, și din această rațiune, ca introducere la prezentul studiu, care va aborda în paginile sale subiectul compensării ecologice.

,,Pentru aeroport, o fâșie de pământ este o resursă economică, un potențial profit. Este o resursă care poate fi utilizată pentru extinderea aeroportului, o parcelă anume de teren reprezentată în mod abstract de un proiect și existând apoi și fizic. Ea este redată ca o entitate economică care facilitează dezvoltarea și îi rezistă totodată. Prin realizarea proiectului de dezvoltare a aeroportului, un teren este transformat în baza fizică necesară pentru funcționarea sa. Definit în acești termeni înguști, instrumentali, pământul rezistă acțiunilor umane exercitate asupra sa atât cât este necesar efortul de a‑l „dezvolta”. El trebuie transformat din starea actuală în aceea necesară unei utilizări eficiente. Din punct de vedere fizic, acest lucru necesită umplerea… cu câteva mii de tone de bulgări de pământ și nivelarea unui număr de gospodării… Pământul devine un mijloc de producție economică și de dominare. Venitul ce va fi obținut din folosirea sa este motivul pentru această utilizare și încadrare a sa. Această încadrare nu numai că determină viitorul pro­iect, ci inclusiv modul în care este perceput pământul. Pământul urmează să fie folosit pentru realizarea unui proiect, care este prezentat populației locale ca fiind unul dezirabil din punct de vedere al locurilor de muncă și al profitului economic pe care le va furniza. Bunurile obținute prin construirea aeroportului depășesc bunurile pierdute prin constru­irea sa. Bunurile pierdute, în acest caz, sunt posibilitatea de a se bucura de o vale, dispa­riția terenurilor agricole, distrugerea florei și a faunei locale, a păcii și a liniștii locuitorilor din zonă, scăderea calității aerului și așa mai departe. Pe această bază, autoritatea aero­portuară… încadrează proiectul de dezvoltare, precum și pământul folosit. În cazul unei analize strict a raportului costuri‑beneficii, această din urmă categorie de bunuri pierdute ar trebui să aibă asociat și un preț. În acest punct, încadrarea unui proiect atinge limitele experienței juridice. Cu alte cuvinte, dreptul nu a fost niciodată provocat să ofere un mecanism prin care să fie apreciată valoarea unor astfel de „bunuri”^[1].

…

Pentru protestatari, apărarea pământului nu a fost doar o problemă juridică sau rațională. Implicarea emoțională intensă era consecința angajamentului multora dintre ei de a‑și apăra pământul. Acest angajament a creat o opoziție polarizată: ideea lor de protest nu era doar una reformatoare – nu căuta să negocieze o adaptare a proiectului… Asta nu înseamnă că ceilalți protagoniști din acest conflict nu au dezvoltat și ei reacții vii în urma sa. Ceea ce caracteriza diferența dintre protestatari și dezvoltatori era doar direcția preocupărilor lor. Forma de angajament pe care o aveau agenții dezvoltatori față de pământ viza în primul rând pământul așa cum a fost preluat și reprezentat în cadrul unei întreprinderi economice și tehnologice.

Pământul care primea aceste semnificații divergente este acum transformat într‑un loc diferit de unde avioanele de pasageri transportă oamenii dinspre și spre Manchester”.

Ce este „mediul” în „lumea dreptului”? Poate fi valoarea sa „calculată”? Pentru că „dreptul este o altă lume”^[2], iar „mediul” legal nu poate fi doar o reflexie fidelă a datelor și cunoștințelor desprinse din științele naturii ori economiei, după cum se deduce și din exemplul prezentat. Și, deși dreptul este deschis spre exterior, el are propriile categorii și concepte în care încorporează toate aceste informații^[3].

În jurul anului 1850, „mediul” era sinonim cu ceea ce ne înconjoară în afară. Studiile arată că odată cu lucrările lui Herbert Spencer^[4] „mediul” începe să descrie „circumstanțele înconjurătoare” ale unui organism, adică toate influențele fizice care au un impact asupra sa și îl transformă, subsumându‑se conceptului circumfusa („lucrurile care ne înconjoară” în latină). Circumfusa, în care medicii includeau aerul, apa și pământul și totalitatea fac­torilor care influențează sănătatea, în general, erau înțelese ca fiind atât în pericol, cât și periculoase^[5]. Reținem această filiație a „mediului” fiindcă ea depășește opoziția comună dintre vechiul „mediu”, perceput ca „exterioritate impenetrabilă”, și „mediul” ulterior anilor 1970, accesibil, „fragil și eminamente politic”^[6].

În prezent, dreptul pozitiv definește „mediul” ca „ansamblul (s. n.) de condiții și ele­mente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bună­starea și sănătatea omului”^[7].

Având în vedere că „mediul” se referă la un ansamblu de elemente și nu la un „bun”^[8], este greu de văzut cum problemele sale ar putea fi abordate în mod adecvat (pentru toată lumea). În exemplul din introducere, unii cetățeni ar prefera ca aeroportul să se extindă, în timp ce alții nu sunt pregătiți să‑și piardă pământul și liniștea pentru acest lucru. Iar asemenea conflicte de interese se vor multiplica doar, atunci când alegerile sunt legate de gama vastă de utilizări potențiale ale mediului care alcătuiesc o economie complexă, nenumăratele combinații posibile ale unor astfel de utilizări și consecințelor lor^[9]. „Mediul” poate fi văzut atât ca un concept descriptiv al elementelor realității, cât și ca un construct social care răspunde problemelor elementelor componente^[10] iar, în această a doua accep­țiune, el se completează cu un alt concept având tot acest rol, „patrimoniul natural”. „Patri­moniul natural” este „ansamblul componentelor și structurilor fizico‑geografice, flo­ristice, faunistice și biocenotice ale mediului natural, ale căror importanță și valoare ecolo­gică, economică, științifică, biogenă, sanogenă, peisagistică și recreativă au o semnificație relevantă sub aspectul conservării diversității biologice floristice și faunistice, al integrității funcționale a ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal și animal, precum și pentru satisfacerea cerințelor de viață, bunăstare, cultură și civilizație ale generațiilor prezente și viitoare”^[11].

În procesul creării sale, inițial, „patrimoniul natural” a avut sensul de valorizare a unor caracteristici estetice și științifice excepționale ale mediului^[12]. Este ilustrativ exemplul convenției internaționale a UNESCO din 1972 privind patrimoniul mondial, conform căreia: „[î]n spiritul prezentei convenții, sunt considerate ca patrimoniu natural: monumentele naturale constituite de formațiuni fizice și biologice sau de grupări de asemenea forma­țiuni care au o valoare universală excepțională (s. n.) din punct de vedere estetic sau știin­țific; formațiunile geologice și fiziografice și zonele strict delimitate constituind habitatul speciilor animale și vegetale amenințate, care au o valoare universală excepțională din punct de vedere al științei sau conservării; siturile naturale sau zonele naturale strict deli­mitate, care au o valoare universală excepțională din punct de vedere științific, al conser­vării sau al frumuseții naturale” (art. 2).

Viziunea predominantă, la acea dată, era că patrimoniul natural este un element al mediului care trebuie salvat^[13]. Ulterior numai, acestuia îi vor fi asociate o ambiție și o responsabilitate mai mari, îndreptate spre generațiile viitoare. Preambulul Convenției de la Berna din 19 septembrie 1979 privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa declară că „flora și fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de valoare estetică, științifică, culturală, recreativă, economică și intrinsecă, care trebuie protejat și transmis generațiilor viitoare (s. n.)”, iar la nivel european, Directivele Natura 2000 prevăd că: „[s]peciile de păsări sălbatice care se găsesc în mod natural pe teritoriul european al statelor membre sunt în majoritate specii migratoare. Astfel de specii consti­tuie un patrimoniu comun…”^[14]; „întrucât habitatele și speciile amenințate fac parte din patrimoniul natural al Comunității… trebuie adoptate reglementări comunitare de conser­vare a acestora”^[15].

Deși observăm că „patrimoniul natural” se aseamănă „mediului”, iar uneori îl înlo­cuiește în cuprinsul unor norme, cele două concepte nu se suprapun întru totul. „Patri­moniul natural” se adaugă mai degrabă „mediului” ca o „calificare juridică”, desemnând acea parte a sa care trebuie conservată datorită importanței și valorii ecologice, econo­mice, științifice, biogene, sanogene, peisagistice și recreative^[16]. Este ca o a doua prismă prin care este reflectată realitatea, în sens mai abstract decât prin conceptul de „mediu” și implicând, în plus, ideea unei bune administrări a acelei părți a sa, selectată în scopul transmiterii mai departe^[17].

Astăzi, când teama de o criză sau de un dezastru ecologic nu mai este proiectată într‑un viitor (atât de îndepărtat), ci este alimentată de știrile zilnice, slăbesc legăturile considerate până nu demult evidente dintre patrimoniu și ideea de valoare care trebuie lăsată moștenire^[18].

În fața nevoii generației prezente de a‑și asigura supraviețuirea, preocuparea de a transmite unele elemente ale mediului generațiilor viitoare nu ar trebui să treacă pe un plan secund în favoarea imediatei protejări a „mediului” în ansamblu^[19]?

Compensarea ecologică. Primul „pilon” al regimului juridic al „patrimoniului natural” din cadrul Uniunii Europene privește conservarea acestuia, și anume ansamblul de măsuri aplicabile pentru menținerea sau refacerea habitatelor naturale și a populațiilor de specii de faună și floră sălbatice pe cale de dispariție (care sunt enumerate în Anexele I și II din Directiva habitate), prin instituirea unei rețele ecologice de arii naturale protejate^[20].

Chiar în cazul unei bune planificări și utilizări a măsurilor care vizează evitarea sau reducerea impactului negativ asupra patrimoniului natural al unui plan sau proiect de dezvoltare este imposibilă evitarea în totalitate a efectelor sale negative. Acest lucru a condus la apariția conceptului „compensării ecologice” în dreptul european, odată cu adop­tarea Directivei 85/337/CEE din 27 iunie 1985 (,,Directiva EIA”). Directiva EIA condi­ționa pentru prima dată autorizarea unei liste de proiecte publice sau private având o influență fizică asupra mediului de realizarea unui studiu de impact. Evaluarea de mediu trebuia să includă în special „descrierea măsurilor avute în vedere pentru evitarea, redu­cerea și, dacă este posibil, compensarea efectelor negative semnificative ale proiectului asupra mediului”^[21]. Măsurile de compensare au fost apoi precizate de Directiva 92/43/CEE a Consiliului privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră săl­batică (,,Directiva Habitate”)^[22]. Acestea reprezentau unul dintre instrumentele de menți­nere a coeziunii generale și de conservare a unor elemente individuale ale mediului la nivel local^[23].