Cesiunea părţilor sociale. Nemulţumiri privind modul în care instanţa de apel ar fi interpretat actul juridic dedus judecăţii

• Legea nr. 84/1998: art. 47 alin. (1) lit. c)
• NCC: art. 1903
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28.11.2016, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și Oficiul de Stat Pentru Invenții și Mărci solicitând anularea înregistrării mărcii „C.” înregistrată sub nr. M2014/007234, cu data de depozit 22.10.2014 și data de acordare 24.03.2014, pentru clasa 43 – servicii de alimentație publică; servicii de cazare temporară, al cărei titular este pârâtul B., precum și obligarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci să radieze marca din Registrul Național al Mărcilor – R.N.M., deoarece înregistrarea a fost făcută cu rea-credință.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 413 din 22 februarie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motivele de recurs invocate de recurentă vizează nemulțumirile recurentului pârât privind modul în care instanța de apel ar fi interpretat actul juridic dedus judecății, act prin care s-a efectuat cesiunea părților sociale, precum și principiul pacta sunt servanda, respectiv, modul de aplicare a dispozițiilor din Legea 84/1998.

Criticile formulate, circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Susținerile recurentului-pârât privind aplicarea greșită a legii pornesc de la premisa că instanța de apel – ca, de altfel, și prima instanță – ar fi reținut împrejurarea că, odată cu cesiunea părților sociale prin care pârâtul a renunțat la „orice pretenție materială”, s-ar fi transmis intimatei – reclamante dreptul de folosire a mărcii „C.”, înregistrată de către pârât.

Or, această premisă este eronată, întrucât un asemenea considerent nu se regăsește în hotărârile instanțelor de fond din cauză.

Referirea la Contractul de cesiune nr. x/4.07.2014, prin care pârâtul a cesionat în favoarea asociatului D. părțile sociale deținute la societatea reclamantă, a fost făcută de prima instanță în contextul apărărilor pârâtului, întemeiate și pe actul juridic în discuție.

Astfel, tribunalul a apreciat ca lipsită de relevanță apărarea pârâtului referitoare la contribuția sa în cadrul societății reclamante, din moment ce toate drepturile dobândite în activitatea comercială aparțin reclamantei, iar singurul mod în care implicarea asociatului în activitatea societății poate fi generator de beneficii pentru acesta este recunoașterea din partea societății a unor categorii de drepturi, cu prilejul cesionării părților sociale.

Or, sub acest aspect, care era vizat și de cea de-a doua apărare a pârâtului, tribunalul a constatat că prin acel contract de cesiune nu s-a recunoscut pârâtului vreun drept la înregistrarea și folosirea mărcii „C.”, folosită anterior în activitatea reclamantei, dimpotrivă, pârâtul renunțând la orice pretenții materiale din partea societății sau a asociatului acesteia.

În considerentele deciziei de apel, s-a arătat doar că este relevant faptul că, la momentul cesiunii părților sociale, pârâtul a renunțat la orice pretenție din partea societății, ceea ce înseamnă că instanța de apel a confirmat analiza primei instanțe pe acest aspect, în contextul motivului de apel decurgând din inexistența unui drept la folosirea mărcii la data despărțirii asociaților și a semnării contractului de cesiune.

În considerentele ambelor instanțe de fond, redate anterior, nu s-a reținut, astfel, ceea ce se pretinde prin motivele de recurs, anume transmiterea de către pârât către reclamantă a unui drept la folosirea mărcii, la momentul cesiunii părților sociale.

În realitate, astfel cum s-a arătat mai sus, tribunalul a făcut referire la contractul de cesiune în discuție pentru a înlătura apărările pârâtului, considerând, pe de o parte, că o eventuală desocotire a foștilor asociați decurgând din implicarea unuia dintre ei în activitatea societății ar fi trebuit reflectată în actul juridic respectiv, ceea ce nu s-a întâmplat, iar, pe de altă parte, că actul juridic nu probează o recunoaștere în favoarea pârâtului a unui drept la înregistrarea și folosirea mărcii „C.”.

În acest context, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât vizând interpretarea greșită a clauzelor contractului de cesiune a părților sociale ori a principiului forței obligatorii a contractelor.

Cât privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 referitoare la reaua-credință ca motiv de anulare a înregistrării unei mărci, se constată că susținerile recurentului nu relevă vreo încălcare de către instanța de apel a acestor dispoziții.

Ambele instanțe de fond au reținut criterii jurisprudențiale de apreciere a relei-credințe, respectiv factori cumulativi care pot fi deosebit de relevanți pentru indicarea existenței relei-credințe la înregistrarea unei mărci: împrejurarea că titularul cererii de înregistrare are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, cât și intenția frauduloasă de a împiedica terțul să folosească în continuare semnul respectiv, care se situează dincolo de limitele uzanțelor comerciale cinstite.

Este de precizat că, astfel cum s-a arătat prin raportul întocmit în cursul procedurii de filtrare a recursului, ce a stat la baza admiterii în principiu a recursului de către completul de filtru, motivele vizând modul de aplicare de către instanța de apel a criteriilor relevante pentru aprecierea atitudinii subiective la data înregistrării mărcii se subsumează unor critici de nelegalitate, evaluarea modului în care instanța de apel s-a raportat la diferiți factori considerați relevanți interesând, în limitele cererii de recurs, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale referitoare la înregistrarea mărcii cu rea-credință.

În măsura în care se constată, însă, o corectă fundamentare a concluziei formulate, nu este posibilă reaprecierea de către această instanță de control judiciar a situației de fapt ori a probelor administrate, care ar exceda cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece interesează temeinicia, și nu legalitatea hotărârii.

Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel ar fi aplicat două criterii eronate și a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește aprecierea și stabilirea relei-credințe. Cu toate acestea, se constată că, în fapt, criticile vizează exclusiv constatarea referitoare la intenția neloială, respectiv aprecierea relei-credințe prin prisma unuia dintre factorii considerați a fi relevanți în cauză și care trebuie întruniți în mod cumulativ.

Întrunirea în speță a primilor doi factori, astfel cum a fost reținută prin hotărârea primei instanțe și confirmată prin decizia recurată, nu a fost contestată de către recurent, în special împrejurarea că semnul înregistrat ca marcă a fost utilizat prima dată de către reclamantă în activitatea sa economică începând cu luna septembrie 2012, când a deschis în orașul Brăila, str. x, un punct de lucru cu specific alimentație publică sub denumirea C.

În ceea ce privește intenția frauduloasă a celui care a înregistrat marca, acesta este un factor subiectiv care trebuie determinat prin raportare la circumstanțe obiective, care trebuie probate ca atare. Din acestea se deduce elementul subiectiv al intenției neloiale, deoarece aceste element subiectiv nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ține de voința internă a unei persoane.

Recurentul a reproșat instanței de apel neluarea în considerare a mai multor împrejurări, care ar fi condus-o la concluzia inexistenței unei intenții neloiale, în sensul că înregistrarea mărcii a avut drept scop folosirea semnului pentru marcarea propriilor produse și servicii.

În esență, recurentul-pârât a reiterat că, la data cesionării părților sociale către celălalt asociat al reclamantei, foștii asociați au stabilit să continue același tip de activitate în două locații care purtau numele de C. și, mai mult, administratorul reclamantei a promis că va schimba numele pub-ului său, recurentul subliniind, totodată, contribuția sa în cadrul societății reclamante, anterior și ulterior deschiderii localului ce a funcționat sub denumirea C. Din aceste susțineri, reiese că pârâtul s-a socotit îndreptățit să înregistreze marca în nume propriu.

În ceea ce privește convenția părților, instanțele de fond nu au reținut ca fiind probată susținerea referitoare la promisiunea administratorului de schimbare a denumirii localului în care reclamanta continua să funcționeze, iar în recurs nu este admisibilă reaprecierea probatoriilor administrate, operațiune incompatibilă cu atribuțiile acestei instanțe de control judiciar.

Or, atare angajament al fostului asociat al pârâtului reprezintă elementul esențial al raționamentului pârâtului, fără de care pretinsa înțelegere a foștilor asociați în privința desfășurării aceleiași activități în două localuri cu aceeași denumire înseamnă doar un acord asupra folosirii concomitente a semnului „C.”, cu funcția de marcă, de către societatea reclamantă și societatea nou-înființată de pârât.

Drept urmare, în contextul nedovedirii asumării de către reclamantă a schimbării denumirii localului, dar al existenței unui acord asupra folosirii în continuare a semnului de către reclamantă, potrivit susținerilor pârâtului, înregistrarea semnului ca marcă, cu consecința dobândirii exclusivității folosirii semnului, denotă intenția neloială a pârâtului de obligare a reclamantei la încetarea folosirii semnului, în pofida acordului încheiat. Acest rezultat a fost atins, de altfel, ca urmare a aproprierii semnului de către pârât și a recurgerii acestuia la plângere penală, împrejurare relevantă, reținută ca atare prin decizia recurată.

Cât privește legitimitatea înregistrării mărcii în nume propriu, recurentul consideră că decurge din contribuția sa la desfășurarea activității localului ce a funcționat sub denumirea C., ca administrator de fapt și, ulterior, ca asociat al societății reclamante.

Această împrejurare a fost analizată în hotărârea primei instanțe, în sensul că este nerelevantă în recunoașterea vreunui drept exclusiv al pârâtului la înregistrarea mărcii, în condițiile în care reclamanta este cea care a utilizat semnul în mod efectiv. Contrar susținerilor recurentului, și în decizia de apel s-a făcut referire la același aspect, confirmându-se aprecierea tribunalului.

Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corespunzător relevanța activității pârâtului prestate în cadrul societății reclamante, în legătură cu semnul în discuție, pornind de la premisa că folosirea unui semn cu funcția de marcă presupune utilizarea semnului în desfășurarea unei activități comerciale, una dintre funcțiile esențiale ale mărcii fiind aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului de cele ale altor comercianți.

Pârâtul nu a susținut că ar fi utilizat semnul în cadrul unei activități comerciale proprii, anterior folosirii semnului de către societatea reclamantă și nu a contestat, după cum s-a arătat, folosirea de către aceasta din urmă.

Relațiile profesionale dintre pârât și societatea reclamantă, în perioada în care acesta a avut calitatea de asociat și chiar în perioada în care pârâtul s-a implicat în fapt în activitatea comercială a societății reclamante, implică obligația de loialitate a asociaților, derivată din principiul bunei – credințe, ce include și obligația de neconcurență, prevăzută în mod expres de art. 1903 C. civ.

Această obligație operează și în cazul foștilor asociați, după încetarea asocierii, în sensul de a nu încheia acte juridice păgubitoare pentru societate, profitând de vechiul statut, de informațiile și de cunoștințele acumulate în calitate de asociat ori de elemente ale fondului de comerț, precum clientela, în măsura în care obligația a fost asumată ca atare prin înțelegerea părților, cel puțin la momentul încetării asocierii și în condițiile stabilite de comun acord.

Apărarea constantă a pârâtului pe parcursul întregii judecăți, anume existența unei înțelegeri a foștilor asociați pentru desfășurarea aceleiași activități în localurile ce au aparținut societății reclamante și care purtau aceeași denumire C., în contextul în care nu a dovedit acceptul reclamantei pentru schimbarea ulterioară a denumirii propriului local, denotă tocmai reprezentarea pe care pârâtul a avut-o cu privire la folosirea în continuare a denumirii de către reclamantă, simultan cu folosirea aceluiași semn și de către pârât.

Or, formularea de către pârât a cererii de înregistrare a mărcii pe numele său, cu consecința dobândirii unui drept exclusiv asupra semnului, atestă încălcarea deliberată a obligației de neconcurență pe care și-a asumat-o în mod conștient la data încetării asocierii.

Contrar susținerilor recurentului, înregistrarea mărcii pe numele său a reprezentat un act păgubitor pentru reclamantă, cât timp aceasta ar fi urmat să înceteze folosirea semnului, fără voia sa, dacă pârâtul nu i-ar fi permis utilizarea semnului în continuare ori ar fi impus condiții incompatibile cu relațiile stabilite de comun acord până la acel moment.

Împrejurarea că reclamanta nu a mai funcționat sub denumirea de C. nu este relevantă, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin decizia recurată, din moment ce a intervenit abia după înregistrarea mărcii și formularea plângerii penale împotriva reclamantei. Încetarea folosirii semnului a avut drept scop, în contextul menționat, evitarea sau diminuarea prejudiciului creat în situația în care plângerea penală ori litigiul civil de față s-ar fi tranșat de o manieră defavorabilă reclamantei.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a valorificat în mod corect factorii relevanți pentru determinarea în cauză a atitudinii subiective a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii, susținerile recurentului pe acest aspect nefiind fondate.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 751/A din 20 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, se va avea în vedere art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care stabilește posibilitatea instanței, chiar și din oficiu, de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Astfel, instanța consideră că, raportat la valoarea și complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, la activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei care a fost soluționată la primul termen de judecată după admisibilitatea în principiu a recursului, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitat de intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. se impune a fi redus la 2100 RON.

Așadar, va obliga pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 2100 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L.

Sursa informației: www.scj.ro.