Calitatea de consumator a avocatului la încheierea contractelor de credit

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Protecția drepturilor consumatorilor reprezintă un deziderat deosebit de actual la nivel comunitar, legiuitorul european fiind preocupat de a oferi o protecție totală împotriva abuzurilor profesioniștilor. Din punct de vedere legislativ, există o aplecare aparte asupra raporturilor profesioniști-consumatori, urmărindu-se reglementarea la un nivel cât mai specializat, în funcție de categorii de servicii prestate sau bunuri livrate.

Din această perspectivă se impune a analiza și calitatea avocatului în cadrul raporturilor de dreptul consumului. Astfel, pe de-o parte, s-a reținut calitatea de profesionist a acestuia în ceea ce privește relația dintre acest și un client, persoană fizică^[1]. Analiza din această perspectivă urmează însă a face obiectul unui studiu viitor. În prezenta lucrare ne propunem să analizăm perspectiva în care avocatul se poate prevala de calitatea de consumator, în cadrul unor raporturi juridice concrete.

Art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE^[2] definește consumatorul ca fiind: „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”. În același timp, dreptul național reglementează noțiunea de consumator printr-o serie de acte normative. Astfel, conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992^[3] definește consumatorul ca fiind: „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”. În plus, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000^[4]: „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.

Se remarcă dintr-un început două limitări în ceea ce privește persoanele care pot reclama calitatea de consumator. În primul rând, nici reglementarea națională și nici cea europeană nu recunosc calitatea de consumator și persoanelor juridice. În al doilea rând, toate actele normative care definesc noțiunea de consumator apreciază că inclusiv persoana fizică trebuie să acționeze „în scopuri din afara activității sale comerciale” pentru a se putea prevala de această calitate.

Scopul extraprofesional al acțiunilor persoanei fizice în raporturile cu profesioniștii a fost apreciat ca „reperul esențial al ocrotirii furnizate de dreptul consumației”^[5] deoarece scopul reglementărilor este tocmai ocrotirea acelor persoane fizice care nu dețin informații de specialitate și care nu pot avea reprezentarea reală a efectelor obligațiilor pe care și le asumă. Consumatorul este văzut „în opoziție cu profesionistul, primul acționând pentru uzul său personal sau familial”^[6]. Așadar, devine deosebit de importantă analiza poziției consumatorului din perspectiva scopului pentru care acționează, respectiv dacă acesta este subordonat realizării unei activități profesionale sau, din contră, urmărirea unui beneficiu personal sau al vieții de familie, în cazul în care nu există un element de profesionalitate în activitățile acestuia.

Apreciind asupra noțiunii de consumator din perspectiva scopului profesional al acțiunilor persoanei fizice „Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în sensul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin «consumator» se înțelege orice persoană fizică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența directivei, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

Față de aceste prevederi, Înalta Curte a reținut, în speță, că persoana fizică ce a încheiat cu o bancă mai multe contracte de credit în scopul refinanțării altor credite dobândite de la o altă bancă și al obținerii de împrumuturi în vederea dobândirii de imobile pe care, apoi, le-a închiriat, nu poate fi inclusă în categoria consumatorilor protejați de Directiva nr. 93/13/CEE și de Legea nr. 193/2000”^[7].

Rezultă că existența unui scop profesional în interesul căruia ar acționa persoana fizică echivalează cu prezumția de cunoaștere a informațiilor necesare pentru înțelegerea clauzelor contractuale și a efectelor acestora, odată ce „dreptul consumației funcționează pe pilonul inferiorității informaționale, economice, psihologice”^[8].

Sub acest aspect, există întrebarea dacă unei persoane care are profesia de avocat, însă care urmărește încheierea unui contract de credit cu o instituție financiar-bancară în calitate de persoană fizică, i se poate recunoaște calitatea de consumator și, în mod direct, ar beneficia de protecția legii speciale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având de examinat o întrebare preliminară transmisă de Judecătoria Oradea^[9], s-a pronunțat asupra calității de consumator a unei persoane fizice ce exercită profesia de avocat în cazul în care aceasta încheie un contract de credit cu un profesionist în domeniul financiar.

Conform detaliilor speței: „Domnul Costea exercită profesia de avocat și, în această calitate, i se încredințează în special cauze din domeniul dreptului comercial. La 4 aprilie 2008, acesta a încheiat un contract de credit cu Volksbank. Rambursarea acestui împrumut a fost garantată cu o ipotecă constituită asupra unui imobil care aparține cabinetului de avocat al domnului Costea, denumit «Ovidiu Costea». Acest contract de credit a fost semnat de domnul Costea, pe de o parte, în calitate de împrumutat și, pe de altă parte, în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat, având în vedere calitatea de garant ipotecar a acestuia din urmă. În aceeași zi, această ipotecă a fost constituită prin convenție notarială distinctă între Volksbank și acest cabinet de avocat care era reprezentat în acest act de domnul Costea.

La 24 mai 2013, domnul Costea a formulat la Judecătoria Oradea o cerere prin care solicita, pe de o parte, constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale referitoare la un comision de risc și, pe de altă parte, anularea acestei clauze și rambursarea acestui comision perceput de Volksbank.

În aceste condiții, Judecătoria Oradea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 2 litera b) din Directiva nr. 93/13[…], în privința definirii noțiunii «consumator», trebuie interpretat în sensul că include sau, dimpotrivă, în sensul că exclude din această definiție o persoană fizică ce are profesia de avocat și încheie cu o bancă un contract de credit, fără a specifica scopul creditului, în cadrul aceluiași contract specificându-se calitatea de garant ipotecar a cabinetului avocațial al acestei persoane fizice?”^[10].

Cu privire la întrebarea preliminară, CJUE a stabilit următoarele: „Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 litera b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat și încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată «consumator», în sensul acestei dispoziții. De asemenea, această instanță solicită Curții să stabilească incidența în această privință a împrejurării că creanța născută din contractul menționat este garantată printr-o garanție ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunuri destinate exercitării activității profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparține acestui cabinet.

În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum prevede al zecelea considerent al Directivei nr. 93/13, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între «consumatori» și «vânzători sau furnizori», noțiuni definite la articolul 2 literele b) și c) din această directivă. Conform acestor definiții, «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Pe de altă parte, «vânzător sau furnizor» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de Directiva nr. 93/13, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.

Prin urmare, directiva menționată definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate de activitatea lor profesională (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 30, precum și Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 21). Acest criteriu corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare prin aceeași directivă, și anume aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea Asbeek Brusse și de Man Garabito, C-488/11, EU:C:2013:341, punctul 31, precum și Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 22).

Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea Sánchez Morcillo și Abril García, C-169/14, EU:C:2014:2099, punctul 23 și jurisprudența citată).

În același timp, trebuie amintit că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora. Noțiunea «consumator», în sensul articolului 2 litera b) din Directiva 93/13, are, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 28-33 din concluzii, un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real.

Instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept «consumator» în sensul directivei menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea Faber, C-497/13, EU:C:2015:357, punctul 48).

Pentru a proceda astfel, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

În ceea ce privește prestațiile oferite de avocați în cadrul unor contracte de prestări de servicii juridice, Curtea a luat deja în considerare inegalitatea dintre «clienții-consumatori» și avocați, în special din cauza diferențelor dintre părțile contractante în materie de informare (a se vedea Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctele 23 și 24).

Această considerație nu poate exclude însă posibilitatea de a califica un avocat drept «consumator», în sensul articolului 2 litera b) din directiva menționată, atunci când acest avocat acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale (a se vedea prin analogie Hotărârea Di Pinto, C-361/89, EU:C:1991:118, punctul 15).

Astfel, un avocat care încheie, cu o persoană fizică sau juridică ce acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, un contract care, în special ca urmare a inexistenței unei legături cu activitatea cabinetului său, nu este legat de exercitarea profesiei de avocat se află, față de această persoană, în situația de inferioritate menționată la punctul 18 din prezenta hotărâre.

Într-un asemenea caz, chiar dacă s-ar considera că un avocat dispune de un nivel ridicat de competențe tehnice (a se vedea Hotărârea Šiba, C-537/13, EU:C:2015:14, punctul 23), aceasta nu ar permite să se prezume că nu este o parte defavorizată în raport cu un vânzător sau furnizor. Într-adevăr, astfel cum s-a amintit la punctul 18 din prezenta hotărâre, situația de inferioritate a consumatorului față de vânzător sau furnizor pe care urmărește să o remedieze sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 privește atât nivelul de informare al consumatorului, cât și puterea sa de negociere în prezența unor condiții redactate în prealabil de vânzător sau furnizor și asupra conținutului cărora acest consumator nu poate exercita o influență.

În ceea ce privește împrejurarea că creanța născută din contractul în cauză este garantată printr-o garanție ipotecară contractată de un avocat în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunurile destinate exercitării activității profesionale a acestui avocat, precum un imobil care aparține acestui cabinet, este necesar să se constate că, astfel cum a arătat în esență avocatul general la punctele 52-54 din concluzii, ea nu are incidență asupra aprecierii evocate la punctele 22 și 23 din prezenta hotărâre.

Astfel, cauza principală are ca obiect determinarea calității de consumator ori de vânzător sau furnizor a persoanei care a încheiat contractul principal, și anume contractul de credit, iar nu a calității acestei persoane în cadrul contractului accesoriu, și anume garanția ipotecară, care garantează plata datoriei născute din contractul principal. Într-o cauză precum cea în discuție în litigiul principal, calificarea drept consumator ori vânzător sau furnizor a avocatului în cadrul angajamentului său de garant ipotecar nu poate determina, în consecință, calitatea sa în cadrul contractului principal de credit.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat și încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată «consumator», în sensul acestei dispoziții, atunci când contractul menționat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanța născută din același contract este garantată printr-o garanție ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunuri destinate exercitării activității profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparține acestui cabinet, nu este relevantă în această privință”^[11].

Analiza CJUE pornește, așa cum am identificat anterior, de la faptul că protecția oferită consumatorilor pornește de la premisa că între aceștia și profesioniști există un decalaj informațional, economic și psihologic important, ceea ce îi creează acestuia o poziție de inferioritate juridică. Așadar, elementul definitoriu pentru consumator este lipsa de informare și imposibilitatea de a putea avea reprezentare deplină a obligațiilor asumate prin contract.

În acest context, instanța europeană prezintă o distincție importantă: o persoană poate avea calitatea de profesionist în unele raporturi juridice și pe cea de consumator în cadrul altor raporturi juridice. În concret, o persoană care activează în profesia de avocat va fi considerat profesionist atunci când intră în raporturi juridice cu clienții acesteia, persoane fizice, odată ce în astfel de cazuri acționează pe deplin în scopul realizării unei activități profesionale. Cu toate acestea, în acele cazuri în care respectivul avocat devine parte a unui raport juridic prin care acesta dobândește anumite servicii de la un alt profesionist, care acționează într-o altă activitate decât cea juridică, acestuia trebuie să-i fie recunoscută protecția specifică în calitate de consumator.

În cazul încheierii unui contract de credit bancar „este aplicabil dreptul special al contractului de credit bancar, respectiv toate dispozițiile legale care reglementează încheierea și efectele acestui contract, precum și consecințele nerespectării obligațiilor contractuale”^[12]. Rezultă, așadar, că la nivel legislativ contractul de credit se supune unor prevederi legislative speciale, odată ce și conținutul acestuia cuprinde foarte multe noțiuni specifice domeniului financiar. În acest context, pentru încheierea contractului de credit împrumutatul are nevoie de cunoștințe de specialitate în domeniul financiar, în vederea înțelegerii pe deplin a efectelor clauzelor contractuale.

În aceste condiții, soluția CJUE are în vedere faptul că decalajul informațional între profesionist și consumator nu se poate considera recuperat, chiar dacă respectivul consumator desfășoară cu titlu permanent o altă activitate profesională, însă într-un alt domeniu decât cel specific profesionistului cu care contractează. Mai concret, deși avocatul este un expert în domeniul juridic, nu se poate prezuma că acesta are deține și informații specifice domeniului bancar ci că, din contră, acestuia trebuie să i se furnizeze în acest caz „date obiective, neutre, esențiale pentru formarea consimțământului avizat al acestuia”^[13]. Protecția oferită consumatorilor se raportează așadar la cantitatea de informații deținută în legătură cu operațiunea încheiată cu profesionistul. În aceste condiții, chiar desfășurarea de către consumator a unei activități profesionale nu prezintă relevanță pentru acele acte juridice încheiate cu un profesionist având ca obiect operațiuni care se încadrează în alte domenii de activitate.

Un ultim aspect important tranșat de către instanța europeană se referă la determinarea scopului în care a acționat avocatul în speță. Astfel, împrejurarea că acesta a înțeles să garanteze creanța rezultată din contractul de credit cu ipoteca instituită asupra unui imobil care reprezenta și sediul profesional al avocatului a fost considerată lipsită de relevanță. Apreciem că o astfel de soluție este întemeiată, deoarece scopul operațiunii este dat de destinația finală a bunurilor sau serviciilor contractate în temeiul actului juridic încheiat cu profesionistul. În speță, cum nu există dovada că suma împrumutată a fost utilizată pentru derularea activității avocațiale, înseamnă că operațiunea s-a încheiat pentru satisfacerea unui scop personal ori familial al acestui. De asemenea, instituirea garanției asupra imobilului în care se află sediul profesional al acestuia reprezintă operațiunea caracteristică încheierii contractului de ipotecă, iar nu a contractului de credit, iar doar cel din urmă este relevant în aprecierea raportului profesionist-consumator.