Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de spălăre a banilor în lumina noilor decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale din România

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție din România a decis să admită sesiza­rea formulată de Curtea de Apel Alba-Iulia privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a stabilit cu titlu obligatoriu următoarele:

– acțiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. 1 lit. a, b, c din Legea 656/2002, repu­blicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disi­mularea, dobândirea, deținerea ori folosirea, sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor;

– subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile;

– infracțiunea de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, nefiind condiționată de existența unei soluții de condamnare pentru infracțiunea din care provin bunurile.

Odată cu publicarea Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, părea a fi fost tranșate în mod definitiv problemele de drept în discuție și că pe viitor nu vor mai avea loc discuții privind modul de interpretare a dispozițiilor legale și pe cale de consecință și hotărârile judecătorești în cazul infracțiunilor de spălare a banilor nu vor mai fi susceptibile de a fi criticate pe aceste considerente. Trebuie precizat totuși că, până la momentul adoptării acestei decizii, au existat hotărâri judecătorești ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din România care erau complet opuse pe acest subiect. Pentru exemplificare putem cita din Decizia nr. 147/2011: „infrac­țiunea de spălare a banilor, asemenea infracțiunilor de tăinuire și favorizare a infractorului sunt infracțiuni distincte de infracțiunile prin care s-a obținut produsul infracțiunii. Caracterul subsecvent al infracțiunii de spălarea banilor reiese din împrejurarea că ea derivă dintr-o infracțiune care este situația premisă. Deci subiectul activ al celor două infracțiuni nu poate fi una și aceeași persoană”. Pe de altă parte prin Decizia nr. 836/2013, s-a considerat că: „infracțiunea de spălare a banilor poate fi imputată oricărei persoane, iar subiectul activ al infracțiunii nu este calificat, putând avea această calitate orice persoană fizică care îndepli­nește condițiile generale ale subiectului activ al infracțiunii și, în consecință, participantul la infracțiunea principală poate fi subiect activ al infracțiunii”.

O altă chestiune ce a suscitat pentru foarte multă vreme discuții aprinse în doctrină, și pentru care au fost pronunțate soluții diametral opuse de către instanțele de judecată din România, se referă la impunerea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare de bani și care provin din săvârșirea infrac­țiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor de bani reprezentând obligații fiscale, în cazul reținerii în concurs a infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani.

Trebuie precizat faptul că anterior pronunțării Deciziei cu nr. 23 din 19 septembrie 2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție din România, practica judiciară în acest domeniu cunoștea mai multe opinii:

– confiscarea specială, în temeiul art. 33 din Legea nr. 656/2002, nu se impune conco­mitent cu obligarea la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală;

– confiscarea specială, în temeiul art. 33 din Legea 656/2002, se poate dispune, dar numai asupra bunurilor care provin din comiterea infracțiunii premisă (evaziunea fiscală);

– confiscare specială, în temeiul art. 33 din Legea 656/2002, se dispune asupra diferenței dintre valoarea bunurilor reciclate și valoarea bunurilor care constituie obiect al infracțiunii de evaziune fiscală;

– confiscarea specială, în temeiul art. 33 din Legea 656/2002, se dispune asupra valorii bunurilor reciclate, indiferent dacă subiectul activ a fost sau nu obligat să plătească sau chiar a plătit sume reprezentând contravaloarea bunurilor care au format obiect al infracțiunii de evaziune fiscală.

Pentru aceste motive se impunea cu necesitate, clarificarea modului în care problema de drept pusă în discuție necesita să fie interpretată, în mod unitar, de către instanțele de judecată, de o manieră care să asigure predictibilitate și uniformitate în hotărâri.

Curtea de Apel București, pe rolul căreia s-a aflat dosarul penal nr. 27910/3/2015 a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiunii de drept și anume dacă: „în interpretarea dispozițiilor art. 33 din Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracțiuni, dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală și, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au avut la bază operațiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale?”

În vederea pronunțării cu privire la problema de drept supusă atenției, Înalta Curte de Casație și Justiție a cerut puncte de vedere de la curțile de apel din țară, Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, Direcției legislație, studii și documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, specialiștilor din cadrul facultăților de drept ai universităților din România.

Așa cum s-a precizat în chiar considerentele deciziei, opinia majoritară exprimată a fost exprimată în sensul că: „în ipoteza concursului de infracțiuni, dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor, se impune luarea măsurii confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvâr­șirea infracțiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală”, și că valoarea totală a cheltuielilor care nu au avut la bază operațiuni reale pot face obiectul confiscării. Într-o altă opinie, ce este drept minoritară, s-a susținut contrariul, în sensul că nu poate fi dispusă măsura de siguranță a confiscării speciale pentru sumele de bani care au făcut obiectul infracțiunii de spălare de bani și în același timp să fie obligați inculpații la plata sumelor de bani reprezentând obligații fiscale. Argumentul care a stat la baza respectivei opinii a fost exprimat în sensul că, în măsura în care produsul infracțiunii de evaziune fiscală este în același timp și obiectul infracțiunii de spălare de bani, iar suma de bani nu se mai află în posesia inculpaților, fiind obligați la despăgubiri în favoarea părții civile, confiscarea specială rămâne fără temei legal, întrucât s-a înlăturat starea de pericol prin deposedarea inculpatului de respectivul folos.

Având în vedere opiniile exprimate și de către judecătorul raportor, în privința fondului chestiunii de drept care a făcut obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente între altele, următoarele:

– „potrivit dispozițiilor art. 107 alin. 1 din Codul penal, măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală”;

– „în cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, se aplică dispozițiilor art. 112 alin. 1, lit. e) din Codul Penal privind confiscarea specială a bunurilor, articol care arată în mod expres că sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia”;

– „în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, indiferent dacă această infracțiune intră sau nu în concurs cu infracțiunea de spălare a banilor, sumele de bani reprezentând obligațiile fiscale datorate statului nu pot face concomitent obiect al obligației de plată a inculpatului, atât ca efect al confiscării speciale, cât și ca efect al obligării inculpatului la plata despăgubirilor”.

Totodată, instanța supremă a lăsat la aprecierea instanțelor de judecată de fond, posibi­li­tatea de a verifica, în baza probelor administrate în respectivele cauze, dacă întreaga sumă de bani obținută a avut la bază sau nu operațiuni legale și dacă acestea au fost supuse procesului de „albire” și, bineînțeles, posibilitatea ca aceste sume să poată face obiectul măsurii de siguranță a confiscării speciale.

În final, Înalta Curte de Casație și Justiție din România a stabilit că: „în interpretarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, și art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de spălare a banilor, nu se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării sumelor de bani ce au făcut obiectul infracțiunii de spălare a banilor și care provin din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală”.

Astfel, se poate spune că, în interpretarea dată de instanța supremă, confiscarea specială în temeiul art. 33 din Legea nr. 656/2002, este exclusă în cazul în care instanța de judecată de fond a dispus plata de către inculpat a sumelor reprezentând obligații fiscale datorate statului.

Decizia Curții Constituționale din România

În momentul în care, lucrurile în acest domeniu intrau într-o oarecare logică juridică, și diferențele de opinii atât în mediul universitar cât și în cazul profesioniștilor care aveau sarcina să aplice prevederile Legii nr. 656/2002, păreau a fi estompate, determinând astfel ca eforturile persoanelor implicate în domeniu să se concentreze mai mult pe aspecte legate de întărirea cadrului legislativ și instituțional în privința prevenirii și descoperirii din stadii incipiente a încercărilor de efectuare a unor astfel de operațiuni, Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, excepție ridicată din oficiu de către Tribunalul Mureș – Secția Penală, cu privire la dispozițiile art. 29 alin. 1 lit. c din legea mai sus-menționată în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală referitoare la infracțiunea de spălare a banilor.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, așa cum este prezentată în preambulul hotărârii, se susține că „norma penală de la art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 are un caracter general și ambiguu, neindicând în mod clar și de o manieră concretă, în ce constă conduita incriminată, respectiv care este sfera de cuprindere a sintagmei „dobândirea, deține­rea sau folosirea de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni”, și că, pentru aceste motive, textul criticat este lipsit de previzibilitate, având ca rezultat ducerea în derizoriu a infracțiunii analizate, întrucât orice deținere sau folosire, a oricăror bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea unor infracțiuni, ar putea forma conținutul constitutiv al acesteia”. Mai mult decât atât, se argumentează și faptul că infracțiunea de spălare de bani ar trebui să aibă o componentă dolosivă, de deghizare, de încercare de pierdere a urmei, a provenienței ilicite a bunurilor și că, de altfel, în actuala reglementare și interpretare, infracțiunea de spălare de bani este greu de diferențiat de infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 270 alin. 1 din Codul Penal.

Concluzii

În urma analizării tuturor argumentelor aduse în discuție, Curtea Constituțională a României a concluzionat faptul că, participantul la infracțiunea principală nu poate fi subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor în varianta dobândirii, deținerii sau folosirii, deoarece el a devenit deținător al bunului prin comiterea faptei principale și, evident, în virtutea acestui fapt el poate folosi implicit bunul dobândit.