Admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Recursuri respinse ca nefondate (NCPP, Constituția României, L. nr. 47/1992)

22 nov. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 170

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 131/2019

L. nr. 47/1992: art. 2 alin. (3); NCPP: art. 97 alin. (2) lit. d), art. 103 alin. (2) și alin. (3), art. 114 alin. (1), art. 115 alin. (1), art. 275 alin. (2); Constituția României: art. 61 alin. (1)

Conferintele Video Universul Juridic

Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigențelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția și presupune verificarea calității de parte a autorului excepției, a aflării în vigoare a legii/ordonanței în care este inserată acea dispoziție, a legăturii dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului și, în final, a deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate presupune, în egală măsură, și examinarea unei cerințe implicite de admisibilitate care, deși nu este prevăzută în mod expres în conținutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării și funcționării Curții Constituționale. În acest sens, instanța de judecată este obligată să verifice și măsura în care excepția de neconstituționalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției [prerogativă recunoscută Curții de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Obligația instanței de a examina și această condiție implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudența instanței de contencios constituțional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate formulate cu nerespectarea competenței sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011 și nr. 459/12.04.2011 ale Curții Constituționale).

Or, în cauza de față, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate anterior enunțate, deoarece normele a căror constituționalitate este criticată nu au, în substanță, legătură cu soluționarea cauzei, în sensul de a putea fi potențial aplicabile în proces.

Luarea în considerare a stadiului procesual și a împrejurărilor concrete în care a fost invocată excepția analizată se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituționalității unei prevederi legale de care depinde soluționarea cauzei, cu respectarea competențelor Curții Constituționale sau la cenzurarea unor dispoziții într-un alt cadru.

Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar și o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exercițiu al dreptului procesual neconcordant cu rațiunea legală a acelui drept.

Înalta Curte constată că, prin excepțiile invocate de recurenți, se susține că dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. d) și art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) din același cod ar contraveni prevederilor constituționale.

Excepțiile invocate au ca obiect dispozițiile cuprinse în:

– art. 97 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., care prevede că „proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace (…) declarațiile martorilor”.

– art. 103 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., care stabilește principiul aprecierii probelor, respectiv: „În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați”.

– art. 114 alin. (1) C. proc. pen., care prevede persoanele care pot fi audiate ca martor;

– art. 115 alin. (1) C. proc. pen., care reglementează persoanele cu capacitatea de a fi martor.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

În jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Acesta este și cazul în speță, judecătorul de Cameră preliminară al primei instanțe observând, corect, că textele de lege a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că aspectele de neconstituționalitate invocate reprezintă în realitate critici cu privire la modul de reglementare a mijlocului de probă constând în declarația martorilor, valoarea probatorie a acestora în procesul de evaluare și apreciere a probelor, astfel încât prin invocarea excepției de neconstituționalitate în acest stadiu procesual nu se relevă o pertinență cu cauza aflată în calea de atac ordinară a apelului. Este adevărat că, în baza efectului devolutiv al apelului, cauza este analizată atât sub aspectul temeiniciei, cât și al legalității, însă criticile asupra probelor testimoniale au putut fi formulate și valorificate în faza camerei preliminare, în cadrul judecății pe fond, la acest moment fiind doar cenzurate de instanța de control judiciar.

Drept urmare, critica unora dintre dispoziții nu are legătură nici cu obiectul cauzei, fiind invocate texte ce reglementează instituții procesual penale care exced prezentului stadiu al cauzei aflată în calea de atac a apelului, în care s-a pronunțat o decizie definitivă la data de 19 decembrie 2018.

Înalta Curte constată că, prin criticarea textelor de lege nu se tinde la constatarea neconstituționalității unor prevederi legate semnificativ de soluționarea cauzei, ci la cenzurarea unor dispoziții procesual penale din materia probelor și a mijloacelor de probă.

Având în vedere dispozițiile art. 57 din Constituție, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanță și în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curții Constituționale ar fi nejustificată.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea și completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Or, analizând termenii în care excepțiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat, în mod corect, ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, prin raportare la condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea textelor de lege pretins neconstituționale neimpunând sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pentru aceste motive, vor fi respinse, ca ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, din conținutul încheierii penale din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Recursuri respinse ca nefondate (NCPP, Constituția României, L. nr. 47/1992) was last modified: noiembrie 15th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter