Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 5/2015: Art. 1.528 („Executarea obligației de a face”) Cod civil, art. 33 Legea nr. 165/2013 și art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001 (M. Of. nr. 272/23.04.2015)

În M. Of. nr. 272 din 23 aprilie 2015, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 5/2015 privind examinarea sesizărilor formulate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 30.602/3/2013 și de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 37.758/3/2013, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.528 („Executarea obligației de a face”)  Cod civil, în corelare cu dispozițiile art. 4, art. 33 alin. (1), art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013; cu modif. și compl. ult. și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (rep. M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005; cu modif. și compl. ult.).

Potrivit opiniei procurorului general al PÎCCJ, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 4 teza I, art. 33 alin. (1) și (2), art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 1.528 din Codul civil, sunt prematur formulate cererile de chemare în judecată, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, prin care, anterior împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din acest act normativ, persoanele care se consideră îndreptățite solicită instanțelor de judecată să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și asupra restituirii în natură sau, după caz, acordării de măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, a apreciat că este prematură și cererea accesorie privind obligarea entităților învestite la emiterea deciziilor/ dispozițiilor prin care să dispună restituirea în natură a imobilului sau să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, la împlinirea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare.

Opinia majoritară care reiese din soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești a fost în sensul că acest gen de acțiuni promovate înainte de împlinirea termenelor instituite de art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, sunt premature

Într-o opinie minoritară, s-a considerat că astfel de acțiuni nu pot fi considerate premature, întrucât dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, cu modificările și completările ulterioare, nu pot anula persoanelor care au formulat notificări drepturile prevăzute și născute sub imperiul legii vechi, iar, pe de altă parte, scopul adoptării Legii nr. 165/2013 a fost tocmai urgentarea finalizării procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv.

Curtea Constituțională a statuat, în numeroase decizii, asupra faptului că instituirea unei proceduri prealabile administrative nu este de natură să îngrădească eo ipso liberul acces la justiție, chiar dacă are caracter obligatoriu, atât timp cât, ulterior parcurgerii sale, persoana interesată se poate adresa instanței de judecată, hotărârea respectivei autorități fiind supusă controlului exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică de un tribunal, în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, sunt exemplificate următoarele decizii: D.C.C. nr. 956/2012, (M. Of. nr. 838 din 12 decembrie 2012); D.C.C. nr. 121/2010 (M. Of. nr. 149 din 8 martie 2010); D.C.C. nr. 1.033/2010 (M. Of. nr. 722 din 29 octombrie 2010); D.C.C. nr. 132/2010 (M. Of. nr. 219 din 8 aprilie 2010); D.C.C. nr. 687/2008 (M. Of. nr. 563 din 25 iulie 2008).

De asemenea, s-a apreciat de către instanța de contencios constituțional că și împrejurarea că „prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiție, nu este nici el de natură să demonstreze neconstituționalitatea procedurii administrative prealabile”. Aceasta, întrucât „liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești pentru apărarea drepturilor, a libertăților sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică și reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă. În acest caz este dată ca exemplu o decizie, D.C.C. nr. 476/2014 (M. Of. nr. 826 din 12 noiembrie 2014).

Pe acest aspect, al liberului acces la justiție și al compatibilității lui cu instituirea unei proceduri prealabile, Curtea Constituțională s-a pronunțat încă din anul 1994, când prin Decizia Plenului nr. 1/2015 (M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994) a statuat, cu valoare de principiu, că este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, decongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi soluționate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege.

Pe de altă parte, s-a statuat că existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională – atunci când partea, deși a făcut toate demersurile necesare, nu a primit niciun răspuns – și care ar putea în cele din urmă să nege accesul la justiție, încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. Astfel, prevederea dreptului de acces la justiție în condițiile în care acesta poate fi obstrucționat sau amânat fără termen din motive imputabile unui organ administrativ, poate pune în discuție afectarea acestui drept sau chiar lipsirea sa de substanță. În acest sens, a se vedea D.C.C. nr. 953/2006 (M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2007).

CEDO a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenție, dacă ea este supusă ulterior unui control judecătoresc.

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul prematurității, atât în ceea ce privește cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ, cât și referitor la cererea persoanei îndreptățite adresată instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ, de obligare a unității deținătoare să soluționeze notificarea la împlinirea termenelor respective.

Dispozițiile legale vizate de sesizările privind pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt următoarele:

Art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001:

„(3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”.

Art. 4 Legea nr. 165/2013:

„Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii – pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Art. 33 Legea nr. 165/2013:

„(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

(3) Entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Datele transmise de entitățile învestite de lege vor fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1).”

Art. 34 Legea nr. 165/2013:

„(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorități Naționale pentru Restituirea Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite”.

Art. 35 Legea nr. 165/2013:

„(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor ari. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.

(4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru”.

Art. 1.528 („Executarea obligației de a face”) Cod civil:

„(1) În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.

(2) Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia”.

Art. 193 („Procedura prealabilă”) alin. (1) și (2) Cod procedură civilă:

„(1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de cătinare, sub sancțiunea decăderii”.