Vânzare-cumpărare. Principiul aplicării legii în timp. Recurs (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 2580/2015

NCPC: art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 295, art. 304 pct. 5 și 7, art. 312 alin. (1) și (3)

În conformitate cu articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, (…).”

Această dispoziție convențională consacră nu numai dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată, ci și ansamblul garanțiilor procesuale privind desfășurarea procesului civil și obținerea unei soluții asupra pretenției deduse judecății, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care semnifică conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil (a se vedea în acest sens cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).

Garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești este consacrată expres și în dispozițiile de drept intern, respectiv art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează cu valoare de principiu că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, iar art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sancționează ca fiind nelegală o hotărâre ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau pe cea care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care motivarea lipsește, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecății au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa, cu consecința reluării judecății.

Este de menționat că, în principiu, în sistemul procedural național, este permis ca a doua instanță, cercetând cauza și constatând că toate chestiunile de fapt și toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleași ca și cele discutate în primă instanță, să se refere la argumentele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit. Deci, pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., adoptarea motivelor hotărârii primei instanțe presupune arătarea, într-o manieră clară și explicită, a acestui fapt.

Totodată, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt și problemele de drept care au fost supuse judecății prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanță, iar, prin hotărârea pronunțată, prima instanță le-a analizat în mod efectiv, nu și în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanțe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunțate, apărările invocate la judecata în primă instanță.

În același sens, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea logico-juridică de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios, după punerea acestora în dezbaterea contradictorie a părților.

În cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, reclamanta B. Constanța a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanțe de a fi analizat apărările invocate și pentru greșita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretențiilor deduse judecății, cu consecința săvârșirii unei greșeli în stabilirea situației de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor și cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului din 26 ianuarie 1993, care a fost respinsă neargumentat.

În aceste condiții, instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamantă, care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță, precum și cele pentru care respinge probele propuse de reclamantă în apel.

Cât timp instanța de apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanță cu privire la titlul de proprietate al reclamantei și al pârâtei A. Constanța și la celelalte aspecte ale cauzei privind buna-credință a intimaților cumpărători, nerăspunzând, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către reclamantă, motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

De altfel, se poate observa că în decizia instanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelanta reclamantă privind atitudinea subiectivă a intimaților D. și E. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 19 aprilie 2010 la B.N.P., M. și O., și la probatoriul administrat în cauză cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât nu rezultă examinarea critică a acestor aspecte esențiale de către instanța de apel și dacă acest probatoriu a fost sau nu valorificat în stabilirea situației de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra situației juridice a imobilului în litigiu.

Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamantei, urmând a avea în vedere și susținerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel și în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ.

În același sens, trebuie reținut că, în cauza dedusă judecății, s-au invocat de către reclamantă dispoziții ale Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2009, precum și dispoziții ale C. civ. care se raportează la principiul aplicării legii în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la aceste dispoziții legale. Astfel, chiar dacă ar fi considerat că soluția nu poate fi determinată de legislația specială privind cooperațiile de consum, invocată de apelanta – reclamantă, instanța de apel avea obligația să analizeze apărările esențiale ale acesteia formulate prin intermediul motivelor de apel și să le respingă argumentat.

În consecință, instanța de trimitere va îndeplini această obligație de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea si administrarea probelor considerate pertinente si concludente cauzei, ci și prin operațiunea de apreciere a acestora, în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului ce va fi cuprinsă în dispozitiv și asupra căreia, la acest moment procesual, instanța de recurs nu poate specula.

Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor, interogatoriului și expertizei existente la dosar sau a probelor noi care vor fi administrate în rejudecare, cu susținerile părților, care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod argumentat.

Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, care nu se impun a fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea ca fondat a motivului de recurs relativ la nemotivarea hotărârii recurate și care determină în mod necesar casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților.

În aplicarea art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și îl va admite ca atare, constatând că insuficiența argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanță și determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești, cu consecința afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei B. Constanța.

Pentru considerentele expuse, apreciind că sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., reținând și că vătămarea procesuală cauzată reclamantei nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta B. Constanța împotriva Deciziei nr. 371 din 11 septembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă aceleiași curți de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.