Sucursala unei instituții bancare. Reprezentare. Recurs (Legea nr. 31/1990; O.U.G. nr. 99/2006; C.civ.)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1852/2016

CPC:  art. 304 pct. 8,9, art. 312 alin. (1); C.civ.:  art. 1533, art. 1546, art. 1774, art. 1776; Legea nr. 31/1990: art. 43; O.U.G. nr. 99/2006: art. 7 pct. 31, Regulamentul CE nr. 575/2013: art. 4 pct. 17

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 43 din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la această critică, se susține că sucursala nu poate fi mandatată să semneze un act în numele și pentru societatea mamă, întrucât acest mandat ar fi nul pentru lipsa capacității de folosință a sucursalei.

Este de observat că recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la aplicarea dispozițiilor legale evocate, susținând că au fost interpretate greșit și că de fapt aceste dispoziții nu conferă personalitate juridică sucursalei, ci definesc această entitate ca fiind o unitate operațională, dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit.

În speță, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport cu probatoriul administrat și situația de fapt reținută, interpretând în mod just dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 coroborate cu art. 4 pct. 17 din Regulamentul CE nr. 575/2013, care de asemenea este incident în speță.

Înalta Curte reține că, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, art. 7 pct. 31 din O.U.G. nr. 99/2006 prevedea că sucursala este o unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia.

Coroborând aceste dispoziții legale cu cele ale art. 4 pct. 17 din Regulamentul CE nr. 575/2013 rezultă că sucursala unei instituții bancare este un punct de lucru care are dreptul de a reprezenta banca, prin raportare la dependența sucursalei de unitatea centrală, putând desfășura direct toate sau unele dintre tranzacțiile specifice băncii, inclusiv de a semna prin conducătorii săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală.

În plus, parcurgând prevederile Regulamentului CE nr. 575/2013, se observă că acesta nu cuprinde dispoziții în sensul că reprezentarea instituției de credit de către sucursală ar trebui să îmbrace o anumită formă juridică, astfel încât, se desprinde concluzia că statele membre au posibilitatea de a reglementa modalitatea juridică de natură a permite sucursalei să încheie acte juridice opozabile entității-mamă și apte de a naște obligații în sarcina acesteia.

Sub acest aspect, Înalta Curte mai observă că sucursala a avut calitatea de mandatar al unității centrale, fiind abilitată să încheie și să semneze contracte de credit în numele acesteia, în speță, mandatul fiind unul consensul, acesta putând fi tacit sau ratificat tacit, potrivit art. 1533 și 1546 C. civ.

În consecință, astfel cum au reținut și instanțele anterioare, sucursala are dreptul de a semna prin conducătorii săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală, întrucât nici textul Regulamentului nr. 575/2013 și nici O.U.G. nr. 99/2006 nu impun cerințe de formă în exercitarea dreptului sucursalei de a reprezenta instituția de credit și, în plus, din preambulul contractului de credit, al actelor adiționale și al contractelor de ipotecă, rezultă că sucursala a acționat în calitate de reprezentant și nu în nume propriu.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a încălcării legii și prin raportare la art. 43 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că, în speță, nu s-a reținut că sucursala ar avea personalitate juridică și că ar fi încheiat în nume propriu contractele din litigiu, apreciindu-se sub acest aspect faptul că sucursala a semnat contractele prin conducătorii săi, însă acestea au fost încheiate cu unitatea bancară centrală.

În concluzie, nu se putea reține nulitatea absolută a contractelor pe motivul lipsei capacității de folosință a sucursalei Buzău, având în vedere că aceasta nu a contractat în nume propriu, ci doar a fost mandatată să semneze actul în numele și pentru societatea-mamă.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, considerând că acest contract de credit care formează obiectul litigiului a fost semnat de o persoană fizică, în calitate de mandatar al băncii mamă, și nu de persoana fizică ca mandatar al sucursalei, Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat în raport cu argumentele arătate anterior.

În plus, din actele aflate la dosar, rezultă că prin procura autentificată din 13 aprilie 2007, numiții I., J. și K., angajați ai sucursalei, au fost desemnați reprezentanți ai F. SA, în vederea încheierii contractelor de garanții reale mobiliare și imobiliare cu diverși clienți.

Înalta Curtea apreciază că, în speță contractul de credit a fost semnat de persoanele fizice angajate în cadrul sucursalei Buzău, însă acestea au acționat ca reprezentanți ai unității centrale bancare, ca urmare a dependenței sucursalei de banca centrală.

Din această perspectivă, astfel cum s-a mai arătat, reclamantul deși a încheiat contractul de credit cu sucursala Buzău prin reprezentanții acesteia, în drept acesta a contractat cu societatea mamă, efectele producându-se direct în patrimoniul unității centrale întrucât actul încheiat aparține societății mamă, chiar dacă încheierea lui a fost mijlocită prin sucursală.

Prin urmare, astfel cum au reținut și instanțele anterioare, sucursala are dreptul de a semna prin reprezentanții săi actele juridice încheiate de unitatea bancară centrală, nefiind necesară ratificarea actului în acest sens.

O ultimă critică formulată de recurentul-reclamant vizează încălcarea principiului specialității contractelor de ipotecă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin contractul de credit s-au stabilit atât cuantumului sumei creditate, respectiv suma de 705.548 lei, cât și modalitatea de calcul a tuturor accesoriilor, reprezentate de dobândă, comisioane, iar în ceea ce privește cheltuielile de executare, s-a apreciat în mod corect că acestea au un caracter cert și determinabil în momentul prestării lor eventuale.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că în orice moment pe parcursul executării contractului sau ulterior desfacerii sale, se pot stabili cu certitudine care sunt sumele datorate de debitorul principal și implicit de codebitorii garanți.

În consecință, contractele de ipotecă deduse judecății, respectiv contractele autentificate sub nr. 48 din 7 ianuarie 2010, 47 din 7 ianuarie 2010, 49 din 7 ianuarie 2010, îndeplinesc condițiile subsumate principiului specializării, instanța de apel aplicând în mod corect prevederile art. 1774 și 1776 C. civ. în acest sens.

Înalta Curte, față de considerentele arătate, apreciază că sunt neîntemeiate susținerile recurentului vizând nerespectarea principiului specialității ipotecii, întrucât acest principiu a fost respectat, suma pentru care ipoteca a fost constituită fiind determinată prin contractul de ipotecă, în care se menționează în același timp și cauza creanței garantate. Și cu privire la dobândă, comisioanele și spețele aferente, se constată că titlul executoriu conține suficiente elemente care permit stabilirea acestora, astfel încât creanța este determinabilă și nu nedeterminată.

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

Sursa informației: www.scj.ro.