Solicitarea anulării hotărârii privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României. Respingerea recursurilor ca fiind nefondate (NCC, NCPC, L. nr. 55/2020, L. nr. 24/2000, Constituția României)

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca toate recursurile îndreptate împotriva sentinței să fie nefondate.

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 4927/2021

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1); L. nr. 55/2020: art. 1, art. 2, art. 5 alin. (2) lit. d), alin. (3) lit. a) și b); L. nr. 24/2000: art. 30, art. 31; Constituția României: art. 31, art. 53, NCC: art. 1385

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca toate recursurile îndreptate împotriva sentinței să fie nefondate.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se reține faptul că, în cauza de față, pe calea cererii introductive, s-a solicitat anularea H.G. nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 pentru modificarea și completarea anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 – „Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc”: art. 2, punctele 2^1, 2^2, 2^3, art. 7 punctele. 3, 4, 5, 6, 7, art. 10 punctele 1^1 și 1^2; constatarea inexistenței iar, în subsidiar, anularea art. 1 si 2 ale Hotărârii nr. 20 din 25.03.2021 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate în contextul pandemiei de COVID-19 și aprobarea listei țărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologie pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, anularea în întregime a Hotărârii nr. 50 din 27.03.2021 a Comitetului pentru Situații de Urgență Cluj cu privire la stabilirea unor măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, în aplicarea H.G. nr. 293/2021, cu modificările și completările ulterioare, cu scopul limitării și prevenirii virusului SARS-COV2, pe raza unor unități administrativ-teritoriale din județul Cluj.

În principal, reclamanta a justificat interesul pentru a promova o astfel de acțiune prin aceea că măsurile în cauză și a căror anulare o solicită, au dus la suspendarea activității sale (sală de fitness), prin raportare la orarul său de funcționare, de luni până vineri în intervalul 6-22, iar sâmbătă și duminică, în intervalul 8-18, atâta timp cât potențialii clienți nu pot părăsi domiciliul ca urmare a unor măsuri abuzive, considerând titularul cererii de chemare în judecată că libertatea economică ar fi încălcată, iar firma sa ar fi avut mari probleme financiare, ajungând în pragul insolvenței.

Așa cum s-a arătat în partea introductivă a prezentei decizii, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acțiunea, a anulat parțial H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 respectiv art. 10 punctele 1^1 și 1^2 cuprinse în anexa 3 – Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, a anulat art. 1 lit. e) din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 emisă de pârâtul COMITETUL NAȚIONAL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ și art. 1 pct. 3 si art. 2 pct. 3 din Hotărârea nr. 50/27.03.2021 emisă de pârâtul COMITETUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ CLUJ, respingând în rest pretențiile din cererea de chemare în judecată, inclusiv capătul de cerere privind despăgubirile solicitate de către reclamantă.

Într-o ordine firească, instanța de reformare va trece la analiza cu prioritate a recursurilor promovate împotriva sentinței de către intervenient și de către pârâte, întrucât calea de atac promovată de către acestea vizează soluția dispusă de către judecătorul de primă instanță asupra capetelor principale de cerere, respectiv anularea actelor administrative, în timp ce recursul reclamantei are în vedere respingerea de către curtea de apel a capătului accesoriu de cerere, referitor la acordarea despăgubirilor civile, ca efect al constatării nelegalității respectivelor acte.

În ceea ce privește recursurile promovate de către pârâți și de către intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, răspunzând punctual acelor critici comune acestor cereri de recurs, critici ce vor fi analizate o singură dată, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat de către recurenți cu privire la aceleași aspecte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidență în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanței de recurs concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial.

Astfel, se constată că toți cei trei recurenți-pârâți, dar și recurentul-intervenient, au susținut critica potrivit căreia măsurile stabilite de autorități, în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor; prin stabilirea unor interdicții parțiale a activităților sportive care se desfășoară în spații închise sau deschise, inclusiv săli de fitness, autoritatea publică nu ar fi acționat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. d) și alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 55/2020, restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării diverselor tipuri de întruniri în spații deschise sau activități sportive în spații închise, poate fi dispusă prin Hotărâre CNSU, iar aceste masuri ar fi proporționale cu scopul urmărit, respectiv protejarea sănătății publice prin limitarea răspândirii virusului SARS-COV-2, raportat la situația epidemiologică la nivel național.

De aceea, susțin recurenții, adoptarea unor noi măsuri se impunea pentru prevenirea răspândirii infecțiilor și evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalității înregistrate și a unui aflux de pacienți peste capacitatea sistemului sanitar din regiune, în contextul evoluției, pe teritoriul României, a unei noi tulpini a virusului, ce se caracterizează printr-o rată mult mai ridicată de transmisibilitate.

Se impune a se preciza, mai întâi, faptul că această critică, dar și argumentarea ei prin susțineri aproape identice de către cei patru recurenți, se situează la limita de a nu putea fi încadrată în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care sancționează hotărârea ce a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând, fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Înalta Curte amintește că, în doctrina și jurisprudența conturate după intrarea în vigoare a noii legislații procesual civile, s-a arătat în mod constant că refuzul aplicării legii, la care se referă textul, constă în nesocotirea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, în timp ce interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. Pe de altă parte, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului sau ai apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În prezenta cauză, în legătură cu critica ce face obiectul analizei, titularii săi expun în fața instanței de reformare propria viziune asupra ipotezei avută în vedere de textul legal și rațiunile care ar fi justificat adoptarea respectivelor măsuri prin actele normative contestate, fără a arăta în mod clar, concret și convingător care este greșeala judecătorului de primă instanță în interpretarea ori aplicarea textelor legale incidente și pe care acesta din urmă și-a întemeiat soluția.

Criticile ce fac obiectul acestui motiv de recurs sunt, în mod vădit, nefondate. Astfel, se impune a se preciza cu prioritate faptul că nemulțumirea părților cu privire la modul în care instanța de fond a analizat situația de fapt se centrează în jurul ideii principale că, în contradictoriu cu ceea ce ar fi apreciat curtea de apel, prin măsurile dispuse, s-ar fi asigurat, fără nicio consecință discreționară, un echilibru just între drepturile și libertățile fundamentale, interdicțiile parțiale impuse activităților sportive ce se desfășoară în sălile de fitness fiind proporționale cu scopul urmărit, acela al asigurării sănătății publice, raportat la situația epidemiologică existentă la nivel național.

Este fără putere de tăgadă că o asemenea critică ce vizează aprecierile subiective ale recurentelor asupra unor aspecte din realitatea obiectivă și nu o situație de interpretare sau aplicare greșită a unei norme de drept substanțial, nu se referă în concret la situația de fapt avută în vedere de către prima instanță, ci la situația notorie a existenței virusului și a consecințelor sale în plan național, în perioada impunerii măsurilor contestate.

Astfel, recurenții ignoră cu bună-știință faptul că, în analiza argumentelor ce i-au format convingerea juridică, judecătorul din primul grad de jurisdicție nu a negat niciun moment datele statistice și argumentele care susțin situația specială privind efectele pandemiei, nu le-a combătut prin argumente eronate, astfel încât instanța de reformare să considere că soluția este greșită.

Ceea ce a evidențiat judecătorul fondului este faptul că, prin adoptarea măsurilor contestate, recurenții nu au dovedit, dincolo de orice îndoială, respectarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 55/2020 care impun adoptarea unor măsuri de asemenea natură, cu respectarea principiului proporționalității, dar și al egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

În acest context, Curtea de Apel Cluj, remarcând respectarea de către aceste dispoziții legale a limitelor stabilite prin Constituție și analizând situația de fapt privitoare la modul de aplicare a acestor măsuri și consecințele lor asupra activității sălilor de sport și a celor de fitness, situație de fapt pe care, de altfel, recurenții nu au contestat-o, a ajuns la concluzia justificată în sensul că acel caracter gradual, necesar și proporțional al măsurilor atacate în cauza pendinte lipsește, raportat la situația reclamantei, în contextul naturii activității sale și a domeniului în care își desfășoară această activitate.

Prin niciunul dintre argumentele ce se subsumează criticii analizate (respectiv rata de transmisibilitate crescută a virusului, caracterul justificat al măsurilor în raport cu accelerarea gradului de infectare și a creșterii numărului de morți, etc.), recurenții nu au răsturnat, prin argumente viabile, concluzia instanței de fond în sensul arătat, într-o manieră convingătoare de natură a deschide perspectiva reformării sentinței.

Astfel, toate susținerile recurenților vizând justificarea măsurilor impuse de situația pandemică, necesitatea protejării sănătății publice și lipsa abuzului de putere, nu sunt de natură a contrazice aprecierea judecătorului de primă instanță în sensul că, deși nu a existat nicio analiză reală privind activitatea sălilor de sport și fitness în sensul de a se stabili dacă, așa cum se desfășura cu restricțiile impuse anterior, putea influența creșterea numărului de cazuri SARS-CoV-2, s-au luat măsuri care au condus la suspendarea acestui gen de activități, fără o justificare viabilă și făcându-se abstracție de restricțiile anterioare și de eficiența lor.

Așadar, susținerile cu caracter generic legate de situația pandemică din țară și de măsurile impuse de alte țări nu sunt, sub nicio formă, de natură să inducă Înaltei Curți o concluzie contrară celei la care a ajuns judecătorul fondului, anterior menționată.

O critică ce se regăsește în toate cele trei recursuri, încadrată, de asemenea forțat, în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este și aceea că judecătorul de fond ar fi apreciat eronat asupra scopului și proporționalității măsurii concrete ce a făcut obiectul analizei, de suspendare a activității operatorilor economici, desfășurată în spații închise în domeniul sălilor de sport și/sau fitness, în localitățile unde incidența cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori; arată titularii căii de atac că, deși măsura respectivă nu cuprinde o motivare distinctă, nu se menționează expresis verbis considerentele care stau la baza impunerii sale, se întemeiază pe starea de fapt expusă în „Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României” la data de 23.03.2021, fiind apreciată drept necesară, raportat la gravitatea situației din acel moment și la transmisibilitatea crescută a noii tulpini, care este dominantă.

Nici această critică nu poate fi apreciată ca fiind fondată, iar afirmațiile recurentului, de maximă generalitate, nu sunt de natură a dovedi caracterul necesar și proporționalitatea măsurilor impuse și pe care instanța le-a anulat.

Dimpotrivă, recurenții se prevalează de aceleași argumente ca și în fața instanței de fond, făcând trimitere la materialul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul Sars-CoV-2 pe teritoriul României”, fără a explicita, argumenta și dovedi dacă, eventual, contrar celor reținute de prima instanță, măsura suspendării activității sălilor de sport și fitness ar fi fost justificată în concret de o analiză reală și eficientă pe baza căreia să se stabilească că anterioarele măsuri restrictive adoptate în domeniul respectiv ar fi influențat în mod direct și concret creșterea numărului de infectări ori ar fi facilitat acest fenomen.

Dimpotrivă, chiar recurenții au arătat, inclusiv în conținutul memoriilor de recurs, că măsura suspendării activității nu conține o motivare proprie, distinctă și totuși, deși nu a existat nicio analiză privind acest fel de activitate, în felul în care se desfășura, în condițiile unor restricții, modul în care ea a influențat sau putea influența evoluția numărului de cazuri COVID (respectiv o influență în sensul creșterii acestor cazuri) nu se putea stabili pe baza simplei aprecieri că activitatea este una de risc, făcându-se abstracție de restricțiile anterioare și de eficiența lor. O astfel de analiză, condusă în mod obiectiv, ar fi putut duce la concluzia că menținerea deschisă a activității sportive în interior, cu restricțiile impuse, nu a avut nici un efect concret asupra creșterii cazurilor COVID sau că presupusul efect nu a fost relevant, astfel că suspendarea acestui tip de activitate nu este necesară și nici proporțională. Un astfel de studiu/analiză nu a fost prezentat/ă nici în fața instanței de recurs de pârâți ori de intervenientul accesoriu astfel că, în lipsa unor date concrete și obiective în sensul contribuției, chiar minime, a acestei activități la creșterea numărului de cazuri COVID, în ciuda restricțiilor deja impuse, măsura nu și-a dovedit scopul și caracterul necesar și nici cerința de a fi o măsură proporțională, îndeplinirea acestor exigențe neputând fi dedusă din conținutul unor afirmați de maximă generalitate, astfel că raționamentul primului judecător este unul corect.

În recursul lor, recurenții-pârâți Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Cluj și Instituția Prefectului Județului Cluj au invocat și faptul că, în contra aprecierii instanței de fond, actele contestate au fost emise în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020, precum și în limitele acestor dispoziții, ca urmare directă a situației pandemice din România, situație de notorietate publică. De asemenea, în cadrul unei critici în parte justificată de aceleași argumente, recurentul Guvernul României a susținut și că instanța de fond ar fi înlăturat, prin exces de putere, un document esențial întocmit de specialiștii în domeniu, prin care era atestată agravarea situației, a cărei evoluție nu putea fi previzionată și care impunea luarea de măsuri suplimentare, ceea ce ar fi determinat pronunțarea unei soluții vădit nelegale, încălcarea gravă a interesului public.

Aceste susțineri sunt nefondate și lipsite de suport real. Simpla afirmație a autorității în sensul că actele contestate ar fi fost emise în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 nu răstoarnă concluzia judecătorului de fond că tocmai exigențele acestui act normativ nu au fost respectate, în condițiile în care dispozițiile sale impun adoptarea unor măsuri temporare, proporțional cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat și necesare pentru înlăturarea și prevenirea pagubei iminente.

Împrejurarea că un act normativ este emis în aplicarea și executarea unui alt act normativ de rang superior, nu acordă în mod automat celui dintâi, atributul legalității.

Pe de altă parte, afirmația recurentului Guvernul României în sensul că, prin soluția adoptată, curtea de apel ar fi săvârșit un „abuz de putere” care a încălcat interesul public și ar fi ignorat părerea unor specialiști, este departe de a fi adevărată și nu poate fi avută în vedere.

„Excesul de putere” este definit ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparținând unei autorități, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, drepturi și libertăți prevăzute în Constituție și în lege. Cu alte cuvinte, doar depășirea limitelor puterii discreționare semnifică încălcarea principiului legalității sau ceea ce, în legislație, doctrină și jurisprudență se numește a fi „exces de putere”; în activitatea autorităților, excesul de putere este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competențe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situația de fapt și scopul legitim urmărit. În cazul instanței de judecată, aceasta este obligată să se pronunțe cu privire la aspectele în legătură cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări.

În cauza de față, judecătorul fondului nu a depășit limitele în care a fost sesizat, s-a pronunțat exclusiv asupra obiectului sesizării, soluția sa a fost consistent motivată, iar raționamentul pe baza căruia a adoptată această soluție este adecvat situației de fapt probată de către reclamant.

Nemulțumirea părții care a pierdut procesul, valorificată în cadrul și în limita exercitării căii de atac și a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în situația recursului, nu este suficientă pentru a face dovada unui exces de putere de partea judecătorului a cărui soluție îl nemulțumește.

La rândul său, în afara criticilor comune anterior analizate, recurentul Guvernul României a invocat și faptul că măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autoritățile au luat corelativ și alte măsuri: închiderea restaurantelor în spații închise la o rată de incidență de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanței școlarilor, restricționarea dreptului la liberă circulație în anumite intervale, etc., în astfel de condiții, fiind imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacțiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Pe de altă parte, arată acest recurent, soluția primei instanțe ar fi avut în vedere concluziile unui studiu prezentat de reclamantă, potrivit cărora „cluburile de fitness și centrele de petrecere a timpului liber oferă siguranță”, fiind ignorate toate celelalte recomandări ale Ministerului Sănătății, ale organismelor internaționale (Organizația Mondială a Sănătății, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Național de Sănătate Publică, etc. cu privire la măsurile care trebuie implementate pentru combaterea infecțiilor cu „Coronavirus”, respectiv experiența altor state care au dispus măsuri similare.

Nici această critică nu poate fi reținută ca fiind, în mod real, de natură a conduce la reformarea hotărârii ce face obiectul prezentelor recursuri. Încercând să acrediteze ideea că măsura suspendării activității în domeniul reclamat prin acțiunea introductivă nu ar putea fi evaluată în mod individual, întrucât a fost corelativă măsurilor dispuse în legătură cu alte domenii de activitate (domeniul HORECA, acela de activităților cultural-artistice, domeniul didactic, etc.), recurentul nu face altceva decât să confirme propria culpă și să se prevaleze de aceasta, respectiv aceea a nemotivării măsurii și adoptării ei „în bloc”, fără a fi fost justificată de o evaluare concretă, reală și obiectivă; lipsa unei motivări impusă de art. 31 din Constituție, art. 30, 31 din Legea nr. 24/2000, nu permite a se aprecia că măsura a fost, într-adevăr, graduală, necesară și proporțională cu riscul ce se dorește a fi combătut așa cum impun art. 2 din Legea nr. 55/20202 și art. 53 din Constituție, o astfel de analiză presupunând o aprecierea concretă, individuală a măsurii, paralel cu evaluarea riscului general dar și cu conținutul drepturilor și libertăților al căror exercițiu va fi limitat prin măsura respectivă și nu o apreciere generală aplicabilă unor domenii total diferite care presupun exercitarea unor drepturi și realizarea unor interese cu conținut diferit.

Așa cum a apreciat în mod corect instanța de fond, în măsura în care s-ar fi realizat o astfel de analiză efectivă și serioasă, se putea observa că menținerea deschisă a activității sportive în interior, cu restricțiile anterioare, nu a avut niciun efect concret relevant asupra creșterii cazurilor COVID și, astfel, suspendarea acestei activități, nu este necesară si nici proporțională, o evaluare și o motivare concretă și specifică unei asemenea măsuri fiind impuse și din perspectiva beneficiilor sportului care combate obezitatea, diabetul, bolile cardiovasculare, etc., respectiv acele afecțiuni care contribuie la gravitatea simptomelor pe care le au persoanele infectate, sportul aducând beneficii majore și în ceea ce privește sănătatea psihică mentală a celor care îl practică, beneficii esențiale în această perioadă pandemică, toate aceste aspecte neputând fi analizate și evidențiate „la grămadă” cu măsurile dispuse în domenii total diferite și care răspund unor nevoi umane și au consecințe total distincte.

Recurentul Guvernul României a susținut și că scopul reglementării de la pct. 3 este acela de a permite sportivilor profesioniști derularea activității în cantonamente, antrenamente și competiții sportive, și nicidecum a permite desfășurarea de activități sportive în anumite centre, după cum, în mod greșit, ar fi apreciat instanța de fond; prin urmare, nu ar fi vorba despre situații identice/analoage/egale și se poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile, neputând fi primite nici argumentele legate de diferențierea de tratament juridic între intimata-reclamantă și centrele comerciale, întrucât ar exista o diferență între activitatea desfășurată în centrele de fitness și cea a persoanelor care vizitează centre comerciale întrucât, în centrele comerciale, oamenii nu petrec prea mult timp, nu se află în compania altor persoane un timp îndelungat, se respectă distanțarea și, cel mai important, purtarea măștii este obligatorie, în timp ce, desfășurarea de activități fizice în sălile de fitness, fără mască, ar crește riscul de transmitere a virusului.

Aceste susțineri nu pot fi avute în vedere și critica este, de asemenea, neconvingătoare, recurentul încercând să justifice aplicarea unui regim juridic diferit al măsurilor impuse de pandemie în situația sălilor de fitness sau altfel de activități sportive dedicate amatorilor, față de situația centrelor de antrenament/cantonament/competiții sportive dedicate sportului profesionist sau centrelor comerciale, prin argumentul singular că nu ar fi vorba despre situații identice/analoage/egale.

Înalta Curte amintește că, din perspectiva principiului egalității de tratament juridic, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar eventuala deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Discriminarea se bazează pe noțiunea de „excludere de la un drept”, iar remediul specific, în cazul constatării discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului în același sens fiind și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. și alții împotriva Republicii Cehe, par. 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în cauza Burden împotriva Regatului Unit, par. 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în cauza Carson și alții împotriva Regatului Unit, parg. 61).

Este fără putere de tăgadă că ceea ce interesează în sensul constatării discriminării, din perspectiva legislației interne și comunitare antidiscriminare, este dacă în speța analizată se întrunește conținutul juridic al actului de discriminare, în sensul că trebuie stabilit, în principal, dacă tratamentul discreționar (premeditat sau generat involuntar) are la bază unul dintre criteriile indicate neexhaustiv de lege, dacă se poate stabili un element de analogie, dacă se identifică un drept legal lezat, iar în final, dacă absentează scopul legitim justificativ, astfel încât să se poate evoca indubitabil că fapta reclamată reprezintă o formă de discriminare; cu alte cuvinte, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile interzise prevăzute de lege, să fie arbitrară, să se refere la persoane aflate în situații comparabile și să aibă drept scop sau efect restrângerea sau înlăturarea unui drept recunoscut de lege. Nu este imperios necesar, așadar, să fie vorba despre o identitate de context, fiind suficient ca situațiile cărora li se aplică măsura discreționară să fie asemănătoare, comparabile, adică sa existe elemente comune care să le apropie (de menționat că și în „Dicționarul explicativ al limbii române”, unul dintre sensurile care se atribuie termenului de „analog” este acela de „asemănător”).

Raportat la aceste considerații cu caracter teoretic, Înalta Curte constată că aprecierea primului judecător în legătură cu caracterul discreționar al măsurii suspendării activității sălilor de sport/fitness este unul corect și bazat pe argumente verosimile, principalul argument fiind acela că, din analiza cadrului normativ aplicabil, rezultă că cel mai important aspect al caracterului analog ce nu permitea aplicarea unui tratament discreționar este acela că tipul de activitate practicat în cadrul intimatei-reclamante operator economic și suspendat prin măsurile contestate poate fi practicat și este permis într-o modalitate cel puțin comparabilă în cadrul unei asociații sportive care promovează aceeași disciplină sportivă (fitness) și asigură practicarea acesteia de către membrii săi în schimbul unei cotizații. Simpla afirmație a recurentului Guvernul României în sensul că nu ar fi vorba de situații egale, fără o argumentație credibilă, nu poate răsturna acest raționament al instanței de fond, caracterizat de acuratețe și claritate.

În ceea ce privește centrele comerciale, judecătorul de primă instanță a reținut că, și raportat la spațiile de acest gen, art. 1 din Legea nr. 55/2020 a fost încălcat în sensul că măsura suspendării activității sălilor de sport si fitness a creat un tratament juridic inegal pentru situații cel puțin comparabile, că, în aceste centre comerciale, nu se stabilește nicio suprafață minimă/persoană, indiferent de tipul operatorului economic, nu se stabilește nicio distanță minimă obligatorie între persoanele care sunt în centrul comercial, într-un astfel de spațiu sunt operatori economici cu activitate variată (alimente, haine, laptop-uri, produse naturiste, animale de companie etc) pentru care nu au existat restricții cu privire la suprafață, iar activitatea lor nu a fost suspendată, deși ei se află, din perspectiva locului unde activează, într-o situație comparabilă cu cea a reclamantei, atâta vreme cât aceasta din urmă își desfășoară activitatea în incinta unui astfel de centru comercial.

Față de aceste argumente ale instanței de fond se impun a fi adăugate și anumite argumente logice și cu caracter de notorietate; astfel, în timp ce într-un centru comercial, de exemplu, în spațiile acordate magazinelor, fluxul de clienți, ca și distanțarea acestora nu poate fi prevăzută și nici controlată în vreun fel, într-o sală destinată activităților sportive/fitness, astfel de aspecte se pot verifica și ordona/coordona prin măsuri precum: gestionarea fluxului de persoane prin reducerea programărilor, stabilirea unui interval orar strict, distanțarea aparatelor de fitness, asigurarea unui număr mai redus de persoane prezente în același timp în sală sau în zona vestiarelor, folosirea mai eficientă și supravegherea folosirii substanțelor dezinfectante și a igienizării etc.

Argumentul recurentului, singular și neconvingător, în sensul că în timpul activităților sportive, spre deosebire de circulația în zonele comerciale, nu se poate purta masca, nu este suficient pentru a răsturna concluzia judecătorului în sensul caracterului discriminatoriu al măsurii suspendării activității și în această situație comparabilă.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursurile promovate de către pârâții Guvernul României, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Cluj și Instituția Prefectului Județului Cluj și de către intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul M.A.I. sunt nefondate în întregul lor, astfel că le va respinge ca atare, soluția instanței de fond fiind corectă din perspectiva criticilor anterior analizate.

În ceea ce privește recursul promovat de către reclamanta A. S.R.L., se reține că acesta este, la rândul său, nefondat, societatea comercială criticând, în esență, soluția primului judecător de respingere a pretențiilor sale având ca obiect obligarea părților adverse la despăgubiri, reprezentând daune materiale, în cuantum de 1.934 RON pe zi, actualizată la zi cu indicele de inflație al INS, la care se va calcula și dobânda legală reprezentând cifra de afaceri zilnică nerealizată; în opinia reclamantei, instanța ar fi aplicat greșit prevederile Legii nr. 82/1991 și ale Ordinului nr. 1802/2014, făcând niște corelări între sumele debitoare si creditoare care nu sunt permise de lege.

În pronunțarea soluției pe acest capăt de cerere accesoriu, curtea de apel, în primul grad de jurisdicție, a avut în vedere faptul că prejudiciul pretins de către reclamantă a fi reparat, nu reprezintă nici pierdere efectiv suferită și nici beneficiu nerealizat sau cheltuieli pentru limitarea/evitarea prejudiciului, sus-numita solicitând acordarea unei despăgubiri la nivelul cifrei de afaceri zilnice pe care pretinde că o realiza pe durata cât activitatea sa nu era suspendată, cifră realizată în intervalul de timp 01.01.2020 – prezent.

A observat judecătorul fondului că, din actele contabile depuse, rezultă că titularul pretențiilor, în măsura în care ar fi desfășurat o activitate, această cifră de afaceri era destinată în întregime acoperirii cheltuielilor, neproducând astfel reclamantei niciun plus de valoare în patrimoniul său, respectiv vreun câștig, fiind posibilă repararea, ca pierdere efectiv suferită, a sumelor pe care societatea comercială trebuie să le plătească chiar și în condițiile suspendării activității, cum ar fi contravaloarea chiriei, utilităților, dar sus-numita nu ar fi indicat si nici nu ar fi dovedit existența acestui tip de cheltuieli, nu ar fi pretins repararea acestui tip de prejudiciu.

Critica recurentei-reclamante vizează faptul că instanța ar fi aplicat greșit prevederile materiale din dreptul contabil, în momentul în care a analizat balanțele simplificate depuse la dosarul cauzei; susține sus-numita că, din aceste balanțe, se pot stabili doar veniturile, nu și cheltuielile operatorului economic, balanțele depuse la dosar cuprinzând doar conturi din clasa 7 care este clasa conturilor de venituri (cifra de afaceri). Ca sa ajungă la concluzia ca toate veniturile pe tot anul 2020 și anul 2021 au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor, instanța ar fi comparat, greșit în opinia recurentei, în fiecare coloană, rubrica debitor si rubrica creditor unde sumele sunt identice la orice operator cu contabilitatea ținută corect și legal, și ar fi dedus că rezultatul este 0, neținând cont de faptul că reclamanta, deși nu funcționează, generează cheltuieli, cea mai mare cheltuială lunară și anuală fiind chiria cu spațiul, aceasta fiind facturată în integralitate de locator.

În analiza acestei critici, se impune a se preciza cu prioritate faptul că art. 1385 C. civ. stabilește întinderea reparației în sensul că, dacă legea nu prevede altfel, aceasta se repară integral, iar despăgubirea trebuie să cuprindă și pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care, în condiții obișnuite, el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, jurisprudența a reținut că, într-adevăr, prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, ceea ce înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât și câștigul pe care, în condiții obișnuite, ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit. Cu alte cuvinte, două elemente condiționează acoperirea beneficiului nerealizat: prejudiciul să fie cert în ceea ce privește existența sa și să existe o reală posibilitatea de evaluare a acestuia.

Mai trebuie spus și că certitudinea beneficiului nerealizat se poate dovedi cu înscrisuri, iar sarcina probei incumbă părții care se pretinde creditor, acesta trebuind să propună dovezi relevante și pertinente. Sub acest aspect, este important ca cel care formulează pretențiile, să desfășoare o activitate economică în mod regulat, de al cărui beneficiu să fi fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei autorului. Pe baza înscrisurilor, trebuie să poată fi stabilit cuantumul lunar al sumei realizate de titularul pretențiilor, ca urmare a activității economice desfășurate în mod regulat, căci dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor, nu există nici posibilitatea de evaluare a acestora.

Contrar susținerilor din fața instanței de recurs, recurenta-reclamantă nu a reușit să facă o astfel de dovadă a pretențiilor sale, de natură să convingă Înalta Curte că instanța de fond ar fi făcut o greșită aplicare în cauză a textelor de lege incidente, fiind astfel deschisă perspectiva reformării hotărârii, în sensul dorit de către titulara căii de atac.

O astfel de dovadă ar fi presupus, de exemplu ca, dincolo de susținerile în sensul că judecătorul ar fi greșit modul de analiză a balanțelor contabile, acesta fiind punctul de vedere subiectiv al recurentei, aceasta din urmă ar fi trebuit să facă dovada incontestabilă, prin probele administrate, a sumelor pe care pretinde că le-a obținut ca profit, după generarea cheltuielilor pe care le presupun întreținerea și deținerea sălii, precum și dovada achitării chiriei și a unor eventuale utilități, probe pe care sus-numita nu le-a produs pentru a determina instanța de reformare să concluzioneze că normele legale incidente au fost greșit aplicate în cauză.

Dimpotrivă, în afara unor afirmații nedovedite și a unor calcule inserate în cererea de recurs, reclamanta nu a reușit să facă proba contrară celor reținute de către curtea de apel în sensul că, din sumele obținute, sus-numita societate, în afara acoperirii cheltuielilor generate de desfășurarea activității specifice, acest proces nu a produs un câștig, iar suspendarea acestei activități, pe perioada reclamată, nu a necesitat nici avansarea unor cheltuieli (în afara eventualei chirii și a unei părți a utilităților, sume pe care nu le-a dovedit), motiv pentru care veniturile care, anterior, doar acopereau aceste cheltuieli nu pot reprezenta nici pierdere efectivă (și nici beneficiu nerealizat). Simpla nemulțumire a părții și punctul său de vedere subiectiv nu pot conduce la o soluție de reformare a sentinței, aspectele de natură financiară trebuind a fi probate dincolo de orice dubiu, nu deduse.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge ca fiind nefondat și recursul reclamantei A. S.R.L., îndreptat împotriva aceleiași sentințe, criticile nefiind de natură să inducă instanței de reformare concluzia că în cauză ar fi incident motivul de casare invocat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În raport de motivele invocate, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidența în cauză a motivului de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1), raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind nefondate, menținând, ca fiind legală și temeinică, soluția curții de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.