Restituirea unui bun imobil. Recunoașterea dreptului de proprietate. Legislația europeană. Recurs (Constituția României; TUE; CEDO; CPC)

22 mai 2017
Vizualizari: 1498
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 239/2017

Protocol CEDO: art. 1, Constituția României: art. 11, 20, art. 148 alin. (2), TUE: art. 6 alin. (2), art. 19; CEDO: art. 6 § 1, art. 13, art. 14, art. 35 § 3 lit. a), art. 35 § 4, art. 43, CPC: art. 312 alin. (1), art. 315 alin. (1); Regulament CEDO: art. 24 alin. (5), art. 73

Recurenții invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin ignorarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului survenită în timpul judecării pricinii, făcându-se referire în acest sens la decizia Colegiului de cinci judecători al Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), prin care, susțin recurenții, s-a constatat existența unei „probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției și a protocoalelor sale”, decizie care, în opinia recurenților, ar fi trebuit să primeze în raport cu prevederile art. 11, 20 și art. 148 alin. (2) din Constituție, respectiv, art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Recurenții consideră că acceptarea de către Colegiul Marii Camere a cererii de retrimitere formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni echivalează cu recunoașterea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a existenței unei probleme grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale, ceea ce ar fi trebuit să determine instanța de apel să analizeze cauza pe temeiul acestor prevederi și să motiveze soluția de respingere pe criteriile jurisprudențiale specifice uzitate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Verificând susținerile recurenților, în ceea ce privește soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pe care aceștia au invocat-o, Înalta Curte constată că, în cauza care a format obiectul cererii nr. 76943/11, formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a III-a s-a pronunțat prin Hotărârea din 19 mai 2015, prin care s-a reținut o singură încălcare a prevederilor Convenției și anume, art. 6 § 1 în ceea ce privește durata procedurii. Cu privire la celelalte capete de cerere formulate în cauză, s-a reținut că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la instanță, nici în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil cu respectarea principiului securității juridice; de asemenea, s-a reținut că nu a fost încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește dreptul de acces la instanță; s-a mai stabilit că celelalte capete de cerere (printre care și cel referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție) sunt inadmisibile.

Referindu-se la capătul de cerere privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în motivarea hotărârii menționate, că deși Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaște în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, prevede că situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili de către o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative urmate de o procedură judiciară. Nu se prevede, așadar, restituirea automată a bunurilor în litigiu. Reclamanții au încercat să obțină restituirea lăcașului de cult pe cale acțiunii în justiție. Prin urmare, aceștia nu pot pretinde că bunurile le aparțin fără a fi nevoie de o intervenție din partea instanțelor. Ca atare, aceștia nu au un „bun actual” (paragraful 152).

Referitor la întrebarea dacă reclamanții aveau cel puțin o „speranță legitimă” de a li se concretiza o oarecare creanță actuală și exigibilă, instanța europeană a observat că, de la început, creanța de restituire era o creanță condițională, în măsura în care legea stabilea condiția în funcție de care trebuia soluționată situația juridică a lăcașurilor de cult. În speță, chestiunea întrunirii de către reclamanți a cerințelor legale trebuia soluționată în cadrul acțiunii în justiție, iar instanțele interne au hotărât în mod definitiv că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege. Prin urmare, creanța reclamanților nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se interpreta ca o „valoare patrimonială” necesitând protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragraful 153).

De asemenea, Curtea a observat că autoritățile statului nu au adoptat niciun act normativ sau administrativ în care să se menționeze restituirea bisericii în litigiu către reclamanți (parag. 154). În consecință, s-a apreciat că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 (potrivit art. 35 § 4 din Convenție: „Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii”).

În cauza menționată, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 76943/11, la data de 19 august 2015, în temeiul art. 43 din Convenție, reclamanții au formulat cerere de retrimitere în fața Marii Camere.

La data de 19 octombrie 2015, Colegiul Marii Camere a reținut cererea de retrimitere spre soluționare, iar prin Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Marea Cameră a soluționat pe fond cererea, constatând, în plus față de prima cameră, și încălcarea art. 6§ 1 din Convenție sub aspectul nesocotirii principiului securității juridice, datorită practicii judiciare interne neunitare.

În parag. 62 și 63 ale Hotărârii din 29 noiembrie 2016, Marea Cameră a notat că, în hotărârea din 19 mai 2015, Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamanților din perspectiva art. 9 al Convenției și art. 1 din Protocolul nr. 1, singur și în combinație cu art. 13 și 14 din Convenție, astfel încât, sub aceste aspecte, plângerea este în afara obiectului examinării de către Marea Cameră.

Revenind la motivele de recurs ale recurenților din prezenta cauză, se observă că aspectele referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu puteau fi reanalizate de instanța de apel, în rejudecare, deoarece aceste aspecte fuseseră deja lămurite prin decizia de casare, iar până la pronunțarea deciziei din apel, în rejudecare, nu intervenise vreo hotărâre ulterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului, într-o cauză similară, prin care să se fi reținut încălcarea respectivelor dispoziții din protocol.

Astfel, prin Decizia de casare nr. 1791 din 23 septembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, făcând trimitere și deciziile relevante ale Curții Constituționale, că instituirea prin legea specială a criteriului voinței credincioșilor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, iar abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989 și recunoașterea oficială a Bisericii Unite cu Roma (greco-catolice) nu înseamnă renașterea automată în patrimoniul reclamantei a vechiului drept de proprietate.

Acest raționament este în deplin acord cu ceea ce s-a stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 19 mai 2015 dată în cauza nr. 76943/11, privind cererea formulată de Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României. În considerentele referitoare la capătul de cerere privind încălcarea art. 1 din primul Protocol, Curtea Europeană a reținut că Decretul-lege nr. 126/1990, deși recunoaște în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, nu prevede restituirea automată a bunurilor, astfel încât reclamanții nu pot pretinde că bunurile le aparțin fără a fi nevoie de o intervenție din partea instanțelor, neavând, prin urmare, un „bun actual”, după cum nu pot invoca nici existența unei „speranțe legitime”, în condițiile în care creanța de restituire era o creanță condițională, iar chestiunea întrunirii de către reclamanți a cerințelor legale trebuia soluționată de către instanțele interne. Pentru aceste considerente, prin hotărârea din 19 mai 2015, în cauza nr. 76943/11, invocată în motivarea recursului, Curtea Europeană a declarat inadmisibilă plângerea reclamanților sub acest aspect, iar Marea Cameră, în soluționarea cererii de retrimitere, a reținut în mod explicit că plângerea întemeiată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este în afara obiectului examinării sale.

Se constată, astfel, că afirmația recurenților, în sensul că după pronunțarea deciziei de casare cu trimitere, în timpul rejudecării, ar fi intervenit o soluție a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligatorie potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României, este nefondată, situație în care nu se mai impune o analiză a prevalenței unei eventuale asemenea soluții în raport cu efectul obligatoriu al deciziei de casare.

În ceea ce privește susținerea acelorași recurenți, potrivit căreia Colegiului de cinci judecători al Marii Camere în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), ar fi constatat existența unei „probleme grave referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției și a protocoalelor sale”, aspect care ar fi trebuit să primeze în rejudecare în raport cu obligativitatea deciziei de casare impusă de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va avea în vedere procedura de soluționare a cererii de retrimitere, astfel cum aceasta este reglementată de art. 43 din Convenție și art. 73 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Potrivit art. 43 din Convenție:

„1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri excepționale, să solicite retrimiterea cauzei în fața Marii Camere.

2. Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea atunci când cauza ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenției sau a Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.

3. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunță asupra cauzei printr-o hotărâre”.

Art. 73 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului prevede că:

„1. Orice parte poate ca, în mod excepțional, în conformitate cu art. 43 din Convenție, în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii unei Camere, să depună în scris la grefă o cerere de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere, indicând problema gravă de interpretare sau de aplicare a Convenției sau a protocoalelor sale adițional, sau problema gravă cu caracter general care, în opinia acesteia, se impune a fi examinată de Marea Cameră.

2. Un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere constituit conform prevederilor art. 24 alin. (5) din prezentul Regulament examinează cererea numai pe baza dosarului existent. El nu o admite decât atunci când apreciază că acea cauză pune o astfel de problemă. Decizia de respingere a cererii nu trebuie motivată.

3. Când colegiul reține cererea, Marea Cameră pronunță o hotărâre”.

Din examinarea dispozițiilor convenționale citate reiese că cererea de retrimitere are natura unei căi extraordinare de atac în sistemul procedurii judiciare care se derulează în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. O astfel de cale de atac poate fi utilizată, cu titlu excepțional, pentru o chestiune gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției ori a protocoalelor sale sau pentru o chestiune gravă cu caracter general, care merită să fie examinată de Marea Cameră. Partea care solicită retrimiterea trebuie să indice în cerere care este, în opinia sa, chestiunea gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției ori a protocoalelor sale sau chestiunea gravă cu caracter general, care s-ar impune a fi examinată de Marea Cameră.

Soluționarea acestei căi de atac se face în două etape: în prima etapă, competența aparține Colegiului Marii Camere, care se pronunță într-o procedură de filtru, stabilind dacă cererea ridică sau nu o chestiune gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției ori a protocoalelor sale sau o chestiune gravă cu caracter general; în a doua etapă, în situația în care Colegiul Marii Camere a acceptat cererea de retrimitere și a reținut-o, Marea Cameră se pronunță printr-o hotărâre atât asupra cererii de retrimitere, cât și, dacă o admite, asupra fondului cauzei.

Colegiul Marii Camere, în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de Convenție și de Regulament, nu constată existența unei chestiuni grave referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției ori a protocoalelor sale sau a unei chestiuni grave cu caracter general (pentru că o asemenea constatare necesită o analiză pe fond a plângerii), ci doar verifică în ce măsură astfel de aspecte sunt invocate în cererea de retrimitere și dacă ele ar trebui să ajungă sau nu pe rolul Marii Camere. Actul procedural prin care Colegiul Marii Camere „reține cererea” în vederea examinării ei ulterioare de către Marea Cameră nu generează obligații în sarcina părților litigiului, neavând forța obligatorie pe care art. 46 din Convenție o atașează doar hotărârilor definitive.

Ca atare, decizia Colegiului Marii Camere de a reține cererea de retrimitere nu putea avea niciun efect cu privire la modul de soluționare a apelului în prezenta cauză, instanța de apel, ca autoritate internă a Statului Român, parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind ținută, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituție, să respecte jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concretizată în hotărâri obligatorii (integrate în așa-numitul bloc de convenționalitate și ocupând aceeași poziție, din perspectiva forței constituționale, ca și Convenția în temeiul căreia au fost pronunțate).

Dispozițiile art. 148 din Constituția României, referitoare la integrarea României în Uniunea Europeană și trimiterea pe care o fac recurenții la Tratatul privind Uniunea Europeană și jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, nu au legătură cu obiectul cauzei, recurenții confundând două sisteme juridice internaționale esențial diferite: sistemul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pus în operă prin intermediul Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg și sistemul normativ al Uniunii Europene, căruia îi corespund instanțele care funcționează la nivel european alcătuind împreună, conform, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu sediul la Luxembourg.

În ceea ce privește criteriul voinței credincioșilor, pe care instanța de apel l-a avut în vedere în rejudecarea cauzei, critica recurenților nu este întemeiată, deoarece acest criteriu de preferință decurge din legea specială, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare.

Prin ambele hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni împotriva României (nr. 76943/11), așadar, atât prin Hotărârea din 19 mai 2015 a Camerei, cât și prin Hotărârea din 29 noiembrie 2016 a Marii Camere, în examinarea pretinsei încălcări a dreptului de acces la justiție, s-a reținut, în esență, că aplicarea de către instanțele române a criteriului „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” nu este de natură să conducă la încălcarea Convenției, în condițiile în care analiza instanțelor nu s-a limitat la constatarea refuzului pârâtei de a restitui biserica, ci au făcut o examinare echilibrată a intereselor în litigiu, respectiv, au luat în considerare o serie de elemente faptice concrete și au examinat situația în fapt, pronunțând decizii detaliate și motivate, al căror raționament respectă linia constantă din jurisprudența Curții Constituționale (paragraful 118 din Hotărârea din 19 mai 2015 a Camerei, parag. 96 – 99 din Hotărârea din 29 noiembrie 2016 a Marii Camere).

În speța de față, trebuie remarcat că instanța de apel nu a examinat cauza pur formal, în baza unei analize exclusiv statistice, referitoare la numărul credincioșilor din parohia respectivă, ci a făcut o analiză pe fond a susținerilor ambelor părți, raportându-se la probatoriul administrat în cauză, care a reliefat faptul că, din anul 1949 lăcașul de cult se află în administrarea ortodocșilor, care actualmente sunt majoritari, că situația pastorală este diferită de cea din anul 1949, că un număr de 1047 credincioși ortodocși și-au exprimat dorința ca lăcașul de cult să fie păstrat de Biserica Ortodoxă, iar reclamanții nu au susținut și nici nu au dovedit că refuzul credincioșilor ortodocși ar fi arbitrar și că acesta nu ar avea o bază reală, fondată pe elemente istorice și sociale. În motivarea recursului, reclamanții, deși au solicitat casarea deciziei din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu au invocat un motiv de casare bazat pe argumente pertinente care ar putea justifica o asemenea soluție.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Restituirea unui bun imobil. Recunoașterea dreptului de proprietate. Legislația europeană. Recurs (Constituția României; TUE; CEDO; CPC) was last modified: mai 19th, 2017 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: