Regimul inadmisibilităților în procesul civil român

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Inadmisibilitatea reprezintă o instituție specifică procedurii civile, nefiind identificată nicio valență a acestei sancțiuni care să prezinte o corelare funcțională, directă și bine definită, cu acele concepte specifice dreptului substanțial civil.

Natura de sancțiune procedurală este determinată de fizionomia juridică specifică a inadmisibilității, precum și de efectul pregnant al acestei reprehensiuni, care afectează, în structura sa operațională, însăși efectivitatea dreptului reclamantului de a apela la forța de constrângere a statului pentru recunoașterea, prezervarea și concretizarea dreptului său subiectiv civil sau pentru valorificarea unei situații juridice, pentru care apelarea la funcțiile instanței de judecată se conturează ca o necesitate indispensabilă.

Așadar, inadmisibilitatea împiedică instanța de judecată, învestită cu o cerere principală, accesorie, adițională sau incidentală, să analizeze și să tranșeze fondul pretenției deduse judecății, inclusiv sub aspectul proteguirii exercitării unui drept subiectiv civil, al valorificării unui interes legitim al celui care învestește instanța cu o pretenție sau al impunerii executării unei obligații civile concrete pentru pârât.

2. Definiția inadmisibilității

Inadmisibilitatea este acea sancțiune procedurală care împiedică soluționarea pe fond a cererii introductive de instanță, acționând ca o fine de neprimire cu privire la pretențiile deduse judecății, acestea rămânând, ca urmare a pronunțării inadmisibilității, neanalizate, pe baza unui probatoriu adecvat administrat în cauză, cu privire la veridicitatea și temeinicia lor.

Așadar, inadmisibilitatea se prezintă ca o cauză de neprimire a solicitării reclamantului (și a altor participanți procesuali, care pot pretinde un drept propriu în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul instanțelor, în cadrul unei pretenții strâns legate, ca obiect și cauză juridică, de cea a reclamantului), de analizare a temeiniciei susținerilor acestora privind exercitarea drepturilor subiective civile pretinse, precum și o piedică în soluționarea apărărilor pârâtului, în privința inexistenței sau a netemeiniciei pretențiilor celorlalte părți litigante, privind obligația civilă reclamată a fi executată în acest cadru procesual.

Așadar, noi definim inadmisibilitatea ca reprezentând sancțiunea procedurală determinată de transgresarea cerințelor de exercițiu sau a modalităților specifice de valorificare a acțiunii civile în fața instanțelor, care are ca efect respingerea intempestivă a cererii de chemare în judecată, formulată pe cale principală sau incidentală în proces, indiferent de titular, astfel încât nu va mai fi analizată, prin administrarea unui probatoriu adecvat, temeinicia pretențiilor deduse judecății de către titularul dreptului subiectiv civil sau a interesului legitim legal proteguit și nici fundamentul apărărilor părții adverse în proces.

3. Elementele structurale ale inadmisibilității

Sancțiunea inadmisibilității este determinată, ca incidență pregnantă, de:

1) Fructificarea unei acțiuni procedurale neprevăzute de către norma legală sau exercitabile numai în condiții speciale, prevăzute de lege, dar care nu sunt îndeplinite în cazul concret dedus judecății.

Pentru această situație de incidență a inadmisibilității, vizând urmarea unei proceduri neprevăzute de norma legală, indicăm ipoteza în care se solicită introducerea, direct de către instanță, a unui terț într-un litigiu pendinte, în care se dezbate un drept litigios, după o procedură contradictorie, deși legea nu prevede în mod expres dreptul instanței de a-l introduce forțat, din oficiu, pe terț în procesul aflat pe rol sau în cazul în care, în materie contencioasă, deși instanța apreciază că natura raportului juridic dedus judecății impune introducerea forțată, din oficiu a terțului, totuși niciuna dintre părți nu solicită acest lucru.

În acest din urmă caz, soluția inadmisibilității, deși nu este prevăzută în mod expres de art. 78 alin. (2) teza a II-a C.pr.civ., totuși, din formularea acestui text legal, potrivit căruia instanța „va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond”, reiese în mod implicit, dar inevitabil, faptul că soluția respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, este avută în vedere și este impusă de norma legală citată, nicio altă variantă de respingere a acțiunii civile, fără a fi cercetată pe fond (de exemplu, ca prematură, ca tardivă, ca fiind exercitată de către sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală sau lipsită de capacitate procesuală de exercițiu, ca lipsită de interes etc.), nefiind pertinentă în cauză.

Cazul inadmisibilității unei modalități de exercitare a acțiunii civile exercitabile numai în condiții speciale rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. (4) C.pr.civ., pentru ipoteza în care intervenientul accesoriu exercită o cale de atac în dosar, deși „partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond”.

Noi opinăm că, în acest caz, reținerea, ca neavenită, a căii de atac declarate de către intervenient reprezintă doar cauza de ineficiență a respectivei căi de atac, ce se translatează, din perspectiva soluției procedurale practice, în rezultatul respingerii de către instanță a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Inadmisibilitatea mai vizează și ipoteza exercitării unei modalități de exhibare a acțiunii civile, prohibită, în mod expres sau implicit, însă neechivoc, de către o normă legală imperativă, precum declararea căii de atac a recursului într-o materie în care este exclusă această cale extraordinară de atac (de exemplu, în materia partajului judiciar) ori care presupune nerespectarea unei condiții de validitate a căii procedurale alese de parte, implicând contestarea dreptului părții interesate de a sesiza instanța [de pildă, situația reglementată de dispozițiile art. 64 alin. (2) C.pr.civ., când se ajunge la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii incidentale în urma verificării condițiilor de admitere în principiu a cererii de intervenție principală, precum dependența funcțională a acesteia față de cererea principală, decurgând din pretinderea pentru sine a chiar dreptului dedus judecății sau a unui drept strâns legat de acesta, a interesului, a formei și a termenului de formulare a acestei cereri incidentale^[1] etc.; o altă situație este cea prevăzută de către art. 513 alin. (4) C.pr.civ., vizând procedura admiterii în principiu a căii de atac extraordinare a revizuirii].

2) Promovarea unei tipologii de manifestare a acțiunii civile de către un anumit subiect litigant, având o legitimare procesuală excepțională, în alte cazuri și modalități decât cele permise de lege.

Un astfel de exemplu este oferit de art. 92 alin. (1) C.pr.civ., pentru ipoteza în care procurorul își exercită dreptul procedural de sesizare a instanței cu o cerere, deși nu sunt întrunite condițiile legale (adică nu este vorba despre apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor care beneficiază de măsura tutelei speciale sau a consilierii judiciare, în accepțiunea prevederilor art. 7 pct. 5 și pct. 22 din Legea nr. 140/2022^[2] și ale dispăruților) și nici despre un caz special, expres prevăzute de lege, de îndrituire a procurorului de a învesti instanța cu o cerere de chemare în judecată.

3) Neîndeplinirea unei condiții legale de exercițiu a unei modalități de exhibare a acțiunii civile.

Condițiile de exercițiu al acțiunii civile sunt stabilite de art. 32 alin. (1) C.pr.civ., ca o expresie a necesității conturării unui cadru procesual adecvat și predictibil în cadrul litigiului civil, astfel încât normele care reglementează aceste cerințe prezintă un caracter imperativ, de ordine publică, instanța de judecată fiind obligată să analizeze, fie la solicitarea părților, fie din oficiu, întrunirea condițiilor de exercițiu reprezentate de capacitatea și calitatea procesuală, interesul în învestirea instanței, precum și formularea unei pretenții concrete de către parte, fie pe cale principală (adică valorificarea dreptului prin acțiune sau excepție de drept substanțial), fie în manieră incidentală.

În principiu, nerespectarea acestor condiții de exercițiu implică o soluție corespunzătoare instituției incidente, respectiv respingerea sau constatarea nulității/anularea actului procedural conținând pretenția sau apărarea, pentru lipsa capacității procesuale de folosință sau exercițiu ori respingerea cererii pentru lipsa calității sau a interesului.

Însă opinăm că, în condițiile în care printr-o normă specială și derogatorie s-ar stipula o altă soluție în cazul lipsei sau nevalabilității uneia dintre condițiile enumerate, respectiv sancțiunea inadmisibilității cererii cu care este învestită instanța, atunci, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, instanța va respinge cererea, ca inadmisibilă, iar nu pentru lipsa capacității, calității sau interesului.

De altfel, jurisprudența occidentală pare a confirma acest punct de vedere, stabilind, în acest sens că „funcția esențială a judecătorului în materie de contencios este să se pronunțe asupra unui litigiu apărut; rezultă că acțiunea ad futurum este în principiu inadmisibilă”^[3].

De asemenea, instanțele de judecată „declară inadmisibile acțiuni care urmăresc pur și simplu interpretarea clauzei unui contract”^[4].

De asemenea, din interpretarea gramaticală și teleologică a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. c) C.pr.civ., s-ar putea considera că, în ipoteza în care partea litigantă nu formulează o pretenție concretă, soluția instanței, în cazul nesocotirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, va fi tot aceea a respingerii cererii introductive, ca inadmisibilă, în ședință publică, evident după punerea acestei sancțiuni în discuția prealabilă a părților.

Astfel, în jurisprudența franceză s-a stabilit că „neprezentând cel mai mic argument în susținerea apelului său, (apelanta) a făcut imposibilă organizarea adecvată a apărării efectuate de către intimat. Neregularitatea actului apelului a prejudiciat, așadar, interesele intimatei și urmează a fi sancționată cu nulitatea actului. Rezultă că apelul este inadmisibil”^[5].

Dar, în acest caz, se poate considera și faptul că lipsește obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenția concretă cu care se învestește instanța, astfel că, în temeiul art. 200 alin. (4) raportat la art. 194 lit. c) C.pr.civ., după urmarea procedurii regularizării cererii, aceasta se va anula de către instanță, în procedură necontencioasă, respectiv în camera de consiliu.

4) Nerespectarea competenței de ordine publică de soluționare a unei cauze, în cazul în care legea prevede în mod expres această sancțiune pentru ipoteza iterată.

Această soluție transpare din prevederile art. 132 alin. (4) C.pr.civ., potrivit cărora „dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară”.

5) Inadmisibilitatea este incidentă și în cazul exercitării unui drept procesual, după aplicarea unei sancțiuni de drept procesual civil, precum este decăderea, dacă prin derogare de la dispozițiile art. 185 alin. (1) teza a II-a din C.pr.civ., o normă legală specială declară că efectuarea unui act procedural, subsecvent intervenirii sancțiunii decăderii, atrage inadmisibilitatea actului în cauză.

O aplicație practică a acestei ipoteze de incidență a inadmisibilității este consacrată de dispozițiile art. 459 alin. (2) teza I C.pr.civ., pentru situația în care calea de atac a apelului este respinsă ca tardivă, astfel că recursul declarat împotriva deciziei din apel (dacă se verifică legalitatea soluției de respingere, ca tardiv, a apelului) va fi respins, la rândul său, ca inadmisibil.

Însă în acest caz, inadmisibilitatea nu acționează în mod direct cu privire la calea de atac a recursului, ci este mediată de aplicarea unui alt principiu de drept procesual civil, potrivit căruia recursul nu se poate exercita omissio medio.

De asemenea, opinăm că inadmisibilitatea recursului nu se pronunță, în acest caz, in limine litis, ci numai după verificarea de către instanța de recurs a legalității soluției respingerii apelului ca tardiv.

Mai mult, considerăm că această ipoteză de aplicare a sancțiunii inadmisibilității nu este incidentă în procedura filtrării recursului, în situația în care această cale de atac cade în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât acest caz de ineficiență a recursului nu se încadrează în ipotezele limitativ statuate de către art. 493 alin. (5) C.pr.civ.

În privința excepției perimării procesului de fond, invocată în cadrul căii de atac a apelului, în al doilea ciclu procesual, după ce prin prima decizie de apel s-a anulat sentința cu trimitere, în jurisprudența franceză s-a stabilit faptul că, „în special, instanța de apel nu mai este susceptibilă să constate perimarea, după ce s-a pronunțat o hotărâre care, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, a pronunțat casarea sentinței primilor judecători cu privire la admiterea finelor de neprimire a acțiunii: în acest caz, renunțarea este inadmisibilă, în sensul că ar avea ca efect readucerea unei hotărâri anulate”^[6].

6) Inadmisibilitatea poate privi și probele administrate în cauză, dacă acestea nu îndeplinesc cerințele legale.

Indicăm, în acest sens, situația în care se propune de către o parte audierea unui martor aflat în una dintre situațiile prevăzute de către art. 315 alin. (1) pct. 1–3 C.pr.civ., iar partea adversă nu acceptă, nici expres și nici implicit, prin opunerea manifestă, administrarea acestei probe, ori situația unui martor aflat în ipoteza art. 315 alin. (1) pct. 4–5 C.pr.civ., indiferent de situație.

În acest caz, soluția instanței nu poate fi decât aceea de respingere, ca inadmisibilă, a probei.

În prima ipoteză, a normelor de ordine privată, „hotărârea prin care se dispune cercetarea, sau orice altă probă, este interlocutorie numai în măsura în care una dintre părți s-a opus pronunțării acesteia, susținând că această probă era inadmisibilă pentru hotărârea instanței de fond”^[7].

În ceea ce privește incidența inadmisibilității în cadrul regimului probator, în doctrina americană s-a relevat faptul că „în mod ideal, o parte ar trebui să-și modifice pledoariile cu mult înainte de judecată, atunci când permisul este acordat mai liber.

Teoretic, descoperirea ar trebui să scoată la iveală faptele relevante și să nu lase surprize pentru proces. Dar teoria trebuie să se plece în fața realității; martorii se năucesc, mint sau se deschid brusc; mărturia cheie este declarată inadmisibilă…”^[8].

În același sens, în jurisprudența americană s-a statuat, cu privire la acest aspect, că, „ocazional, probele produse la proces pot diferi semnificativ de teoria cazului… . În consecință, poate deveni necesară modificarea memoriilor pentru a reflecta cazul prezentat în sala de judecată… . Blocarea părților în limbajul strict al pledoariilor lor creează o «tiranie a formalismului» care împiedică instanțele să judece cauzele pe fondul lor. Astfel, modificările prevăzute la Regula 15(b) împiedică necesitatea organizării unui nou proces atunci când probele în instanță susțin o teorie neinvocată”^[9].

Într-o altă speță, privind politica antitrust, s-a stabilit că „orice declarații obținute în timpul anchetei premergătoare plângerii vor fi în general inadmisibile în litigiile ulterioare și tuturor martorilor li se va cere să depună mărturie sub interogatoriu”^[10].

În schimb, în jurisprudența franceză s-a stabilit, pe bună dreptate, cu privire la principiul limitei devoluțiunii apelului, la principiul disponibilității părților, ca și la cel al necesității respectării dublului grad de jurisdicție, faptul că „atunci când probele au fost admise în primă instanță, iar când, la apelul părții care a susținut această dovadă inadmisibilă, intimatul s-a limitat să concluzioneze că el confirmă soluția, fără a pretinde că probele au fost inutile, judecătorii de apel nu pot, anulând hotărârea primei instanțe, să declarare probele inutile, și, evocând fondul, să dea câștig intimatului, sub pretextul că acea cauză oferă suficiente elemente pentru o hotărâre: aceasta reprezintă o încălcare a principiului celor două grade de jurisdicție”^[11].

În fine, într-o cauză inadmisibilitatea a fost tratată pe tărâmul abuzului de drept, reținându-se că „un agent de anchetă a obținut acces la locuința reclamantului, prefăcându-se că este un cercetător de piață – și apoi a realizat un film secret pentru a fi folosit în litigiu”^[12], iar „judecătorul districtual a decis că filmul este inadmisibil în proces, dar decizia sa a fost anulată în apel. Curtea de Apel a menținut decizia în favoarea admisibilității, întrucât a arătat că handicapul reclamantului nu era atât de mare pe cât se pretindea, instanța favorizând interesele justiției față de tacticile improprii. Curtea de Apel a considerat însă că atitudinea asigurătorilor, care au comandat filmul, a fost necorespunzătoare și nejustificată și, prin urmare, sub rezerva unor argumentări suplimentare, a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de admisibilitate”^[13].

7) În fine, inadmisibilă este și situația în care s-ar încerca executarea silită a unei hotărâri judecătorești, în cazul în care aceasta nu este definitivă, fiind susceptibilă, încă, de calea de atac a apelului, astfel că o cerere de încuviințare a executării silite privind o asemenea hotărâre opinăm că va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 2 C.pr.civ.

Mai mult, în doctrina franceză s-a relevat faptul că „ar fi inadmisibil, de fapt, ca o hotărâre să poată fi executată atunci când împotriva acesteia nu este încă exercitat dreptul de apel”^[14].

Doctrina majoritară susține că inadmisibilitatea are un caracter mixt, de excepție procedurală (uneori de fond, alteori de procedură), prin modalitatea de invocare și de apărare de fond, prin consecințele juridice pe care le implică.

Inadmisibilitatea este o sancțiune sui generis, având în vedere faptul că în unele situații nu implică vinovăția părții care înfăptuiește actul procedural.

Având în vederea faptul că sancțiunea inadmisibilității împiedică soluționarea fondului modalității de manifestare a acțiunii civile, efectiv exercitate, rezultă că hotărârea judecătorească pronunțată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului dedus judecății, însă admiterea excepției în discuție împiedică promovarea unei noi cereri introductive de instanță, având același obiect, cauză și părți precum cea care a fost respinsă inițial, ca inadmisibilă, fiind deplin aplicabil, în acest caz, principiului autorității de lucru judecat, în sens negativ, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2), raportate la dispozițiile art. 430 alin. (1) C.pr.civ.

O altă situație în care este incidentă sancțiunea inadmisibilității este reglementată de dispozițiile art. 35 C.pr.civ., conform cărora „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

Într-adevăr, acțiunea în constatare are un caracter subsidiar fată de acțiunea în realizare, astfel că, atâta cât timp cât partea ar avea la dispoziție un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului subiectiv civil, nu ar putea utiliza acțiunea în constatare, aceasta urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept subiectiv civil, să se restabilească ordinea de drept afectată prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă în mod direct și definitiv prin promovarea unei acțiuni în realizarea dreptului.

În practică s-a pus în discuție dacă este admisibilă calea acțiunii în constatarea intervenirii prescripției executării silite, acțiune promovată după declanșarea procedurii de urmărire silită, în raport de dispozițiile art. 713 alin. (2) C.pr.civ.

Jurisprudența constantă a instanțelor române, urmată de doctrină, admite posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată în constatare când debitorul, înainte de declanșarea executării silite, solicită să se ia act că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și de a obține executarea silită. În acest caz, formularea unei contestații la executare nici nu ar fi posibilă, în condițiile în care aceasta este un mijloc procesual specific executării silite, care ar fi respins ca prematur.

Așadar, ca regulă generală, debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-ar declanșa executarea silită, însă, după încuviințarea executării silite, calea procesuală specifică pentru verificarea legalității și temeiniciei actelor de executare este aceea a contestației la executare, care se concretizează într-o formă procesuală specifică executării silite, destinată realizării dreptului părții sau al terțului lezat printr-un act de executare efectuat fără temei legal ori printr-o executare silită nelegală în întregul său.

Totuși nu se poate exclude, cu valoarea de principiu, calea acțiunii în constatarea intervenirii prescripției executării silite, după declanșarea procedurii de urmărire silită, prin formularea unei cereri corespunzătoare de către creditorul creanței neexecutate de bunăvoie de către debitorul său, potrivit dispozițiilor art. 622 alin. (2) C.pr.civ.

O situație de excepție în care este admisibilă acțiunea în constatarea prescripției dreptului la executarea silită este aceea în care, printr-o contestație la executare, anterioară primei acțiuni și în care nu s-a discutat ori nu se putea discuta problema împlinirii termenului de prescripție a executării silite, instanța a dispus anularea executării silite înseși ori a tuturor actelor de executare efectuate în raporturile dintre creditor și debitor, inclusiv în situația anulării încheierii de încuviințare a executării silite, ceea ce atrage lipsirea de efecte a actelor de executare ulterioare acesteia.

În acest sens, în condițiile în care nu s-a reluat executarea silită, nu se poate admite inadmisibilitatea acțiunii în constatare, în condițiile în care reclamantul nu poate invoca existența unui act de executare vătămător pentru acesta, lipsind, astfel, interesul părții de a formula o contestație la executare^[15].

O a doua situație este reglementată de art. 64 alin. (2), art. 74 alin. (2), art. 77 alin. (4) C.pr.civ., vizând situația inadmisibilității cererii de intervenție principale sau accesorii.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C.pr.civ., partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.

Chemarea în garanție, ca mijloc procesual de atragere a unui terț la judecată, este admisibilă atât în cazul drepturilor reale sau de creanță garantate legal sau convențional, cât și atunci când partea care ar cădea în pretenții ar avea posibilitatea să solicite de la o altă persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligația ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească.

Un element caracteristic al cererii de chemare în garanție îl constituie existența unei legături de dependență și subordonare față de cererea principală, soluția din cererea introductivă de instanță influențând, în mod esențial, modul de rezolvare a cererii de chemare în garanție.

Or, dacă într-o speță concretă, în care se cer despăgubiri de către o persoană vătămată printr-o infracțiune, alături de alte persoane vătămate, dar care nu figurează în cererea de chemare în judecată, în calitate de reclamanți, nu a rezultat existența unui raport juridic obligațional ori de garantare născut între pârât și chemații în garanție, cererea incidentală formulată de către pârât este inadmisibilă, urmând să fie respinsă ca atare, iar simplul fapt că intervenienții înșiși au fost păgubiți prin infracțiunea analizată în dosarul penal nu înseamnă că aceștia sunt ținuți față de pârât, în calitate de subiecți pasivi în raportul juridic de drept civil, având în conținut obligația de dezdăunare ori de garantare, din moment ce nu s-a născut un raport juridic obligațional între pârât și intervenienți^[16].

În aceste condiții, considerăm că pârâtul nu a justificat un interes determinat, legitim, personal, născut și actual, în sensul de folos practic ce urmează să fie valorificat ori apărat prin promovarea cererii de chemare în garanție.

Inadmisibilitatea decurge și din interpretarea dispozițiilor art. 193 C.pr.civ., potrivit cărora „1) Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. (2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. (3) La sesizarea instanței cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidențelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanță, din oficiu, sau de către pârât.”.

Fiind vorba despre o neregularitate care privește exercițiul dreptului la acțiune, indubitabil se impune soluția admiterii excepției inadmisibilității cererii introductive de instanță, cu consecința respingerii acesteia în mod corespunzător.

Însă din conținutul acestor dispoziții legale instituite prin Codul de procedură civilă din 2010 se poate concluziona că are loc o schimbare a regimului juridic al excepției inadmisibilității a acțiunii în contencios administrativ, pentru lipsa plângerii prealabile.

Astfel, Codul de procedură civilă transformă această excepție dintr-o excepție peremptorie, absolută, de ordine publică, într-o excepție relativă, ea putând fi invocată, în principiu, numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanței de a o mai invoca din oficiu.

În condițiile în care pârâtul nu a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, nu este legală invocarea, din oficiu, de către instanță a excepției inadmisibilității acțiunii și soluționarea cauzei pe această excepție.

De asemenea, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004^[17] a contenciosului administrativ, procedura prealabilă este obligatorie ori de câte ori legea specială prevede dreptul părții de a se adresa instanței de contencios administrativ, potrivit legii, sau de a ataca un act administrativ în condițiile legii contenciosului administrativ.

Pe cale de consecință, de vreme ce dispoziția specială [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 192/2006^[18] privind medierea și organizarea profesiei de mediator] prevede posibilitatea atacării hotărârii Consiliului de mediere la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia, indiferent de mențiunile inserate în hotărâre, se impune admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile.

O ipoteză de inadmisibilitate este reglementată și de către dispozițiile art. 132 alin. (4) C.pr.civ., potrivit cărora „Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară”.

O altă situație de inadmisibilitate decurge din principiul unicității căii de atac, statuat de dispozițiile art. 460 alin. (1) C.pr.civ., potrivit cărora „O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac”.

Așadar, este inadmisibilă exercitarea unei a doua căi de atac a apelului sau a recursului în cadrul aceluiași ciclu procesual, după soluționarea (fie în sensul admiterii, fie în cel al respingerii) unei prime căi de atac, de aceeași natură, pe fond sau ca urmare a incidenței unei excepții procesuale, în cuprinsul aceluiași dosar.

Dar acest principiu al unicității căii de atac nu exclude însă posibilitatea promovării, în cadrul unui al doilea ciclu procesual, a unei noi căi de atac din cele menționate, după rejudecarea cauzei, subsecventă anulării sau casării cu trimitere a hotărârii atacate.

Un caz diferit de inadmisibilitate decurge din dispozițiile art. 466 alin. (4) C.pr.civ., potrivit cărora „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel”.

De asemenea, este inadmisibilă promovarea apelului sau a recursului de către niște persoane care nu au fost părți la judecata fondului cauzei ori împotriva unor astfel de persoane.

Astfel, nu se poate admite atacarea pe cale separată a unei încheieri premergătoare, cu excepțiile expres reglementate de Codul de procedură civilă. O astfel de excepție decurge din dispozițiile art. 64 alin. (3) C.pr.civ., în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 310/2018^[19] ori din art. 991 alin. (4) C.pr.civ.

Inadmisibilitatea poate viza și căile de atac extraordinare, în modalitățile și în condițiile statuate de dispozițiile art. 504 alin. (1) și art. 509 C.pr.civ.

Soluția inadmisibilității a fost reținută în practică și într-o speță guvernată de dispozițiile speciale ale Legii nr. 164/2014^[20].

Astfel, s-a reținut că „excepția inadmisibilității este întemeiată în raport cu unitatea administrativ teritorială, deoarece procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea hotărârii contestate. Excepția inadmisibilității cererii este o excepție procesuală de procedură, absolută și peremptorie. Legea nr. 164/2014, în forma de la data înregistrării cererii de chemare în judecată și de la cea a soluționării excepției inadmisibilități, instituie o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței, având ca obiectiv dezdăunarea persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea pârâtei COMISIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003, indiferent că vizează admiterea ori respingerea cererii de despăgubiri formulată de către foștii proprietari (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) se transmite, împreună cu dosarul administrativ, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care în urma analizării dovezilor, validează ori invalidează hotărârea pârâtei. Din dispozițiile art. 8 din actul normativ menționat rezultă fără echivoc faptul că obiectul contestației la instanța de judecată îl formează exclusiv deciziile de validare/invalidare ale Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar nu și actul juridic intermediar reprezentat de Hotărârea nr. 2323/2018 emisă de către pârâtă. Sancțiunea inadmisibilității vizează tocmai ipotezele în care dreptul material la acțiune nu este deschis reclamantei ori cele în care modalitatea de exercitare a dreptului la acțiune este exercitată după intervenirea unei sancțiuni, precum cea a decăderii. Pe cale de consecință, în speță, de vreme ce dispoziția specială prevedea posibilitatea exclusivă a atacării deciziei de validare/invalidare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, instanța trebuia să admită excepția inadmisibilității”^[21].

O categorie de inadmisibilitate des întâlnită în practică este aceea a ordonanțelor președințiale care nu îndeplinesc tripla condiție a urgenței, vremelniciei și a neprejudecării fondului.

Așadar, sub auspiciile art. 997 alin. (1) din C.pr.civ., în situația în care într-o speță dată nu se verifică cerința aparenței de drept, ordonanța președințială se va respinge, ca inadmisibilă, urmare a neîntrunirii unei condiții de exercițiu a acestei forme particulare de acțiune civilă, iar nu ca neîntemeiată.

Însă această ipoteză nu trebuie confundată cu ipoteza în care nu se dovedește, pe baza unui probatoriu adecvat, situația de fapt reclamată în speță (de pildă nu se probează pericolul, real și iminent, de distrugere sau de deteriorare a imobilului reclamantului, fapt ce nu justifică luarea de către instanță a măsurilor vremelnice pentru conservarea bunului posedat, potrivit art. 952 din C.civ.) și care ar impune luarea măsurilor urgente și provizorii de către instanță, caz în care ordonanța va fi respinsă, ca neîntemeiată.

4. Concluzii

Inadmisibilitatea se prezintă ca o instituție juridică cu o destinație aplicată, dar eclectică, determinată fiind de comiterea unor felurite neregularități procedurale, incidența acestei sancțiuni fiind impusă fie de prevederea expresă, printr-o normă legislativă corespunzătoare, a acestei sancțiuni, fie pe cale de interpretare a intenției legiuitorului, în vederea asigurării eficienței modului de stabilire a unei anumite proceduri civile, pe baza unei practici bine conturate a instanțelor de judecată.

Inadmisibilitatea este justificată de existența unor lipsuri, grave și insurmontabile, ale cererii de învestire a instanței, care fac inutilă sau prejudiciabilă pentru părțile litigante continuarea procedurii de judecată.

Această sancțiune constituie un factor de disciplinare a procedurii desfășurate în fața instanței de judecată, aspect normal în orice societate modernă, care este în căderea de reglementare a legiuitorului intern, acesta beneficiind de o mare marjă de apreciere în acest caz, precum și în competența de aplicare a instanțelor de judecată, dar trebuie să fie utilizată cu o prudență rezonabilă în practică, pentru a nu se nesocoti dreptul de acces efectiv la instanță al justițiabililor^[22].