Recurs îndreptat asupra încheierilor pronunţate de tribunal şi care au făcut obiectul examinării la instanţa de apel. Încălcarea normelor de competenţă (NCC, VCC, NCPC, L. nr. 31/1990, L. nr. 26/1990)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2325/2020

NCPC: art. 9 alin. (2), art. 204, art. 478 alin. (3), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (1); VCC: art. 1 alin. (1), art. 3, art. 10, art. 1075; NCC: art. 969, art. 970 alin. (2), art. 1164, art. 1165, art. 1280 teza a II-a; VCC: art. 1075; L. nr. 31/1990: art. 50 alin. (1) art. 177; L. nr. 26/1990: art. 5 alin. (1) și (2)

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., le va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S).

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a menționat că recursul este îndreptat și asupra încheierilor din 20.02.2018 și 27.11.2017 pronunțate de Tribunalul Constanța.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte constată că, în raport de dispozițiile art. 483 C. proc. civ., instanța de recurs soluționează numai hotărâri pronunțate de instanța de apel, prin urmare nu va avea în vedere în soluționarea recursului și încheierile pronunțate de tribunal și care au făcut obiectul examinării la instanța de apel, întrucât ar constitui o încălcare a normelor de competență.

Recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. precizând faptul că prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel ar fi modificat capătul doi al cererii de chemare în judecată, deoarece în considerentele hotărârii s-ar fi reținut că, prin cererea dedusă judecății reclamanta nu ar fi solicitat obligarea intimatei pârâte A. S.R.L. la întocmirea și comunicarea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci obligarea la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, ceea ce nu corespunde realității, fiind încălcate astfel și dispozițiile art. 204 dar și art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând critica astfel cum a fost formulată în cauză și argumentele invocate în susținerea ei, instanța de recurs constată, sub un prim aspect, că însăși recurenta-reclamantă a arătat în cuprinsul cererii de recurs că prin acțiunea introductivă acest capăt de cerere a fost formulat sub o denumirea generală și cuprinzătoare de documente însă, din această perspectivă, și acest tip de document s-ar fi solicitat.

Această precizare infirmă susținerea recurentei-reclamante că instanța de apel ar fi modificat acest capăt de cerere cu încălcarea art. 204 și a art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității. Dimpotrivă, prin modul în care a soluționat capătul al acțiunii, instanța de apel s-a raportat strict la ceea ce s-a solicitat prin acțiune.

Faptul că instanța de apel a reținut că nu a fost învestită cu o cerere prin care să dispună obligarea pârâtei la transmiterea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 în condițiile în care din cuprinsul acțiunii nu reiese în mod expres această cerere, nu constituie o încălcare a normelor de procedură ci o respectare a acestora, în concordanță cu limitele învestirii primei instanțe, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Tot cu referire la soluționarea acestui capăt de cerere recurenta-reclamantă a invocat și incidența motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susținând că există contrarietate între considerente și dispozitiv, aceeași soluție fiind dată unor cereri diferite.

În legătură cu acest capăt de cerere, instanța de apel a reținut că părțile nu au derogat de la obligația legală de a întocmi raportul prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, convenția acestora intervenind numai asupra modalității de executare a obligației prevăzute de art. 8 alin. (2) în sensul de a permite personalului reclamantei să verifice scriptic și faptic modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate de cumpărător.

Astfel, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța s-a pronunțat în limitele investirii raportat la dispozițiile aplicabile și la convenția părților, reținând pe de o parte că, reclamanta nu a învestit instanța cu obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la întocmirea și comunicarea raportului care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, iar, pe de altă parte, prin convenția părților s-a stabilit că documentele solicitate puteau fi verificate la sediul pârâtei, la simpla notificare a reclamantei.

Dincolo de aceste aspecte de fond punctate în mod corect de instanța de apel cu privire la obligațiile asumate de părți, termenii folosiți de instanța de apel, respectiv comunicare și transmitere nu au înțeles contradictoriu, motiv pentru care dezlegarea dată este în acord cu limitele învestirii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel s-a raportat exclusiv la clauzele contractuale ignorând trimiterile la orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații, dar și la fapta ilicită ca izvor de obligații. În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea încalcă dispozițiile art. 1164 și art. 1165 C. civ.

Această critică nu poate fi reținută pe de o parte, întrucât nu are un conținut concret sub aspectul relevării modului în care aceste texte de lege ar fi fost încălcate prin decizia atacată iar, pe de altă parte, din considerente rezultă că instanța de apel avut în vedere în soluționarea apelului atât convenția părților cât și dispozițiile legale aplicabile.

Recurenta-reclamantă a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1280 teza a II-a C. civ., susținând că instanța de apel a procedat greșit aplicând acest principiu întrucât, în ceea ce privește societatea privatizată, nu este îndeplinită condiția precizată de textul legal menționat raportat la art. 10 alin. (1) și la art. 4 din O.G. nr. 25/2002, prin urmare societatea privatizată avea obligația de a transmite reclamantei documente din care să rezulte situația terenurilor.

Prin această critică recurenta-reclamantă are în vedere menținerea de către instanța de apel a soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a societății privatizate având ca temei principiul relativității contractelor.

Și această critică este nefondată având în vedere că obiectul acțiunii este răspundere contractuală având ca izvor contractele încheiate de recurenta-reclamantă cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca atare solicitarea recurentei-reclamante de tragere la răspundere contractuală poate fi îndreptată numai împotriva părților contractuale nu și a terților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, textele de lege invocate, respectiv art. 10 alin. (1) și la art. 4 din O.G. nr. 25/2002 prevăd doar posibilitatea tragerii la răspundere a cumpărătoarei, respectiv pârâta în cauză, nu și a terților de contract, cum este societatea privatizată.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 monitorizarea postprivatizare se exercită de către reclamantă prin departamentele de specialitate și are ca obiect urmărirea modului în care sunt respectate de către cumpărător obligațiile asumate prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, în scopul realizării obiectivelor privatizării societății.

Referitor la respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 10 din C. civ., dar și art. 3 din vechiul C. civ.. De asemenea, s-a mai învederat că, în cauză, au fost încălcate și prevederile art. 970 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește legea aplicabilă, astfel cum corect s-a stabilit de către instanțele de fond, contractul de privatizare, care reprezintă izvorul litigiului, a fost încheiat în anul 2003, când era în vigoare vechiul C. civ., prin urmare nu vor fi avute în vedere trimiterile recurentei-reclamante la dispozițiile noului C. civ. întrucât nu este aplicabil în cauză.

Raportat la acest capăt de cerere, în mod corect a reținut instanța de apel că ceea ce a solicitat reclamanta nu sunt daune-interese compensatorii sau moratorii potrivit art. 1075 C. civ. 1864, ci daune cominatorii, care nu sunt prevăzute de art. 1075 C. civ. 1864, ca modalitate de constrângere a intimatelor-pârâte la executarea hotărârii judecătorești.

Daunele-interese moratorii și compensatorii țin de dreptul substanțial iar daunele-interese cominatorii țin de materia dreptului procesual civil, constituind nu un echivalent al prejudiciului, ci o sancțiune suplimentară aplicată de judecător debitorului până ce își va achita obligația stabilită prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, utilizarea penalităților prevăzute de C. proc. civ. nu este posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite.

Din modul în care este formulat acest petit, respectiv, rezultă că sub denumirea de daune cominatorii recurenta-reclamantă pretinde în realitate despăgubiri anterior obținerii unei hotărâri judecătorești ceea ce este inadmisibil raportat la natura juridică a acestei instituții.

În consecință, modul în care a fost soluționat acest capăt de cerere de către instanțele de fond nu reprezintă un refuz de a judeca cererea în sensul art. 3 din vechiul C. civ., cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci o soluție pronunțată de instanță în urma analizării acesteia sub aspectul admisibilității în raport cu textul de lege invocat, respectiv 1075 C. civ.

În ceea ce privește nulitatea parțială a cesiunii acțiunilor care reprezintă capătul trei al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulitatății absolute și a contractului de cesiune de acțiuni din 15 decembrie 2013 intervenit între cumpărătorul cedent A. S.R.L și terțul cesionar C.. Recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 9.1 din contractul de privatizare, arătând totodată că și legea specială respectiv, art. 9^1 din O.G. nr. 25/2002 a fost încălcată, pe motiv că aceasta sancționează în mod expres cu nulitatea absolută transmiterea acțiunilor către un terț fără acordul vânzătorului, pe perioada de monitorizare a contractului, de asemenea fără a distinge de unde provin acțiunile.

Și această critică este nefondată având în vedere că în anul 2003 pârâta A. S.R.L. a înstrăinat cu acordul recurentei-reclamante un număr de acțiuni către persoane juridice, în proprietatea pârâtei rămânând doar 25 % din cele cumpărate prin contractul din 9.05.2003.

În această privință, s-a argumentat corect prin decizia recurată că recurenta-reclamantă și-a exprimat acordul cu privire la înstrăinarea acțiunilor, acționarii fiind menționați în Registrul Comerțului, motiv pentru care instanța de apel a reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 9¹ din O.G. nr. 25/2002 conform căreia în perioada de derulare a contractelor transmiterea acțiunilor de la cumpărător către terți este condiționată de obținerea prealabilă a acordului scris al autorității, sub sancțiunea nulității de drept a transmiterii acțiunilor.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este greșită în ceea ce privește începerea cursului prescripției, prin luarea în considerare a datei de 17 iulie 2014, instanța de apel făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (1) și art. 177 din Legea nr. 31/1990, precum și a art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990. În opinia recurentei-pârâte solicitarea de transmitere a documentelor trebuia analizată raportat la fiecare clauză contractuală invocată de reclamantă pentru a se verifica în ce măsură obligațiile sunt supuse unor termene, însă instanța de apel a reținutdoar incidența art. 4 din O.G. nr. 25/2002.

Susținerile recurentei-pârâte sunt nefondate în ceea ce privește dezlegările instanței de apel referitor la prescripția extinctivă.

Astfel, instanța de apel a reținut că, relevant sub aspectul regimului prescripției extinctive, este momentul la care a început curgerea termenului de prescripție.

Cererea de obligare la plata penalităților convenționale, conform art. 9.4 din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni ale societății S.C. B. S.A., a fost formulată pentru nerespectarea interdicției pârâtei S.C. A. S.R.L. de a cesiona acțiunile, până la îndeplinirea completă a obligațiilor asumate prin contract fără a avea consimțământul prealabil scris al vânzătorului și are în vedere raportul juridic creat prin contractul de cesiune de creanțe încheiat la data de 15.12.2013.

Din situația de fapt a rezultat că reclamanta aluat cunoștință de existența contractului de cesiune la data de 17.07.2014 ca urmare a comunicării adresei nr. x de către ORC de pe lângă Tribunalul Constanța, prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 2523 C. civ. care instituie regula că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, în mod corect s-a reținut că prescripția a început să curgă, nu de la data încheierii contractului cum susține recurenta-pârâtă, ci de la data luării la cunoștință de încheierea acestuia.

Textele de lege invocate de recurentă respectiv art. 50 alin. (1) și art. 177 din Legea nr. 31/1990 și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 26/1990 nu vin să susțină o ipoteză de calcul al prescripției diferită, având în vedere particularitățile contractului de privatizare și data menționării în registrul comerțului a contractului de cesiune, respectiv 17.07.2014, conform situației de fapt reținute de instanța de apel, exclusă analizei în recurs.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea la transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinirea a unor obligații contractuale, acesta se încadrează în situația de excepție a art. 39 teza a II-a din Legea nr. 137/2000.

Conform acestor prevederi legale „termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cumodificările și completările ulterioare, precum și prin celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea, este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de ladata nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum șia celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție”.

În mod corect a reținut instanța de apel că în cauză se aplică situația de excepție prevăzută de art. 39 teza a II-a din Legea nr. 137/2000. Prin urmare, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție este cel general care a început să curgă la data de 17.07.2014, reținând că la această dată reclamanta a luat cunoștință de nașterea dreptului la acțiune sub toate aspectele cu care a învestit instanța, indiferent de scadența stabilită prin contract pentru obligațiile a căror neîndeplinire se invocă, având în vedere că, ceea ce s-a solicitat prin acțiune este comunicarea unei documentații privind modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de privatizare, ca urmare a luării la cunoștință despre încheierea contractului de cesiune, iar nu obligarea pârâtei la îndeplinirea acestor obligații.

Prin urmare, raportarea la termenele menționate în contractul de privatizare este neîntemeiată, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, admițând apelul și dispunând obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON, reținând art. 9.4. din contract, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, iar cu privire la aprecierea prevederilor art. 9 din contract considerentele instanței de apel sunt contradictorii, fiind astfel incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceasta critică este nefondată întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă motivele pentru care instanța de apel a admis apelul reclamantei. Astfel, cu referire la Contractul de cesiune al acțiunilor intervenit între pârâtele A. S.R.L. și C. la data de 01.12.2013, numai pentru un număr de 25.874 acțiuni, instanța de apel a constatat nulitatea absolută pentru lipsa acordului reclamantei cu motivarea că acesta era obligatoriu conform art. 9.1 din contractul de privatizare.

Deși recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia atacată s-ar fi făcut aprecieri contradictorii privind aplicarea prevederilor art. 9 din contract, aceasta nu a precizat în concret argumentele pretins contradictorii.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale arătând că penalitatea contractuală trebuia raportată strict la valoarea obligațiilor reținute ca neîndeplinite iar nu la 70 % din valoarea totală a Contractului nr. x/2003, astfel cum s-a procedat.

Conform art. 9.4. din Contractul de privatizare „Nerespectarea prevederilor art. 9 din prezentul Contract obligă Cumpărătorul la plata către vânzător a unei penalități de 70 % din prețul contractului”.

Prin art. 9.1 părțile au stabilit că este interzisă cumpărătorului cesionarea totală sau parțială, până la îndeplinirea completă a obligațiilor asumate, fără a avea consimțământul prealabil scris al vânzătorului.

Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă faptul că, pentru o parte din acțiuni, pârâta nu a obținut acordul reclamantei, necesar chiar și pentru o cesiune parțială a acțiunilor.

Așadar, reținând încălcarea obligațiilor asumate instanța de apel a făcut aplicarea art. 9.4 din contract în sensul obligării recurentei-pârâte să plătească penalitatea de 70 % din prețul contractului, astfel cum părțile au convenit.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța a avut în vedere strict dispozițiile contractuale prin care s-a stabilit că penalitatea devine operantă chiar și în situația unei cesiuni parțiale, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Critica conform căreia instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate motivele invocate de reclamantă sub aspectul îndeplinirii sau nu a obligațiilor asumate, și abia după această analiză să se pronunțe asupra capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților contractuale, este, de asemenea, nefondată.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a analizat sintagma perioada de derulare a contractului și a concluzionat că realizarea investiției la care s-a obligat pârâta nu putea fi prezumată îndeplinită ca urmare a exprimării în anul 2003 de către reclamantă a acordului pentru vânzarea unui număr de acțiuni, prin urmare contractul de privatizare se afla în vigoare până la îndeplinirea tuturor obligațiilor.

Întrucât s-a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, instanța de apel a concluzionat că cesiunea celor 25.874 acțiuni a avut loc în perioada de derulare a contractului fapt care a fost suficient pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor asumate de pârâtă, oricare obligație neîndeplinită producând aceleași consecințe.

Nu sunt fondate nici criticileconform cărora instanța de apel nu ar fi analizat separat prescripția fiecărei obligații contractuale în parte, recurenta-pârâtă susținând că măsurile post-privatizare și obligațiile rezultate din contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate cu A.A.A.S., nu sunt imprescriptibile.

În legătură cu această susținere se constată că instanța de apel nu a reținut imprescriptibilitatea obligațiilor contractuale ci doar a dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune. Referitor la comunicarea documentației privind modul de îndeplinire a obligațiilor a reținut aplicabilitatea termenului general de prescripție.

Înalta Curte va înlătura și criticile care privesc situația de fapt, respectiv cele prin care recurenta-pârâtă redă succesiunile de vânzări și cumpărări de acțiuni realizate în perioada supusă litigiului întrucât acestea vizează schimbarea situației de fapt, aspect care excedează controlului instanței de recurs deoarece nu sunt critici de nelegalitate ale deciziei atacate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) și de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Sursa informației: www.scj.ro.