Pronunţarea unei hotărâri prealabile. Manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității de către inculpat – condiție imperativă pentru amânarea aplicării pedepsei (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 27/2017

NCP: art. 83, art. 85 alin. (2) lit. b); NCPP: art. 475, art. 477

În M. Of. nr. 65 din 22 ianuarie 2018, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 27/2017 din 12 decembrie 2017 referitoare la soluționarea sesizării formulate de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală în Dosarul nr. 1.710/295/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: dacă manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității de către inculpat, prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reprezintă o condiție imperativă pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 83 din Codul penal pentru amânarea aplicării pedepsei în situația în care inculpatul nu se prezintă la judecată pentru a-și exprima acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar instanța apreciază că nu se impune stabilirea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv stabilirea obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă între 30 și 60 de zile; respectiv dacă manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității de către inculpat, prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reprezintă o condiție imperativă pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 83 din Codul penal pentru amânarea aplicării pedepsei în situația în care inculpatul, cu ocazia audierii arată că nu își dă acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar instanța apreciază că nu se impune stabilirea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv stabilirea obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă între 30 și 60 de zile.

IX. Dispozițiile legale incidente

Art. 83 din Codul penal privind condițiile amânării aplicării pedepsei:

„(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(…)”.

Art. 85 din Codul penal privind măsurile de supraveghere și obligațiile:

„(…)

(2) Instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

(…)

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor;

(…)”.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de către Curtea de Apel Timișoara – Secția penală, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reține următoarele:

Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării

Referitor la condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut posibilitatea anumitor instanțe, inclusiv a curții de apel, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Ca atare, față de prevederile legale invocate, se constată că pentru a fi admisibilă, o sesizare formulată în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să îndeplinească cumulativ trei cerințe, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de articolul anterior menționat (cerință ce vizează etapa procesuală în care se poate formula această sesizare și titularul sesizării); soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării (cerință ce vizează natura chestiunii de drept și consecințele juridice directe ale dezlegării asupra modului de rezolvare a fondului cauzei); problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii (cerință privind inexistența unei dezlegări anterioare prin vreunul dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare).

În realizarea analizei admisibilității sesizării prin prisma criteriilor enunțate în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză este îndeplinită prima condiție privind existența unei cauze pendinte aflată în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Timișoara – Secția penală fiind învestită în Dosarul nr. 1.710/295/2016 cu soluționarea apelului declarat de inculpatul P.M.N. împotriva Sentinței penale nr. 278 din 21 iunie 2017 a Judecătoriei Sânicolau Mare – Secția penală.

De asemenea este îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate a sesizării instituite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o dezlegare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

Cât privește a doua condiție ce vizează legătura dintre chestiunile de drept sesizate și soluționarea pe fond a apelului inculpatului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este îndeplinită pentru niciuna dintre întrebările formulate de titularul sesizării.

Referitor la cele două întrebări prin care se solicită dezlegarea chestiunilor de drept „dacă manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității de către inculpat, prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reprezintă o condiție imperativă pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 83 din Codul penal pentru amânarea aplicării pedepsei în situația în care inculpatul nu se prezintă la judecată pentru a-și exprima acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar instanța apreciază că nu se impune stabilirea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv stabilirea obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă între 30 și 60 de zile” și „dacă manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității de către inculpat, prev. la art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal reprezintă o condiție imperativă pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 83 din Codul penal pentru amânarea aplicării pedepsei în situația în care inculpatul cu ocazia audierii arată că nu își dă acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar instanța apreciază că nu se impune stabilirea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv stabilirea obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă între 30 și 60 de zile”, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pentru prima întrebare nu este îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept, iar pentru cea de-a doua, nici condiția referitoare la aptitudinea dezlegării de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Astfel, în mod constant în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în interpretarea sintagmei „chestiune de drept” în sensul că, pentru a se putea aprecia că această condiție este îndeplinită, este necesar, pe de o parte, ca între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția ce urmează a fi dată de către instanță să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii [deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 (M. Of. nr. 503 din 7 iulie 2014) și nr. 19 din 15 septembrie 2014 (M. Of. nr. 769 din 23 octombrie 2014)], iar, pe de altă parte, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale ce țin de particularitățile fondului speței.

Totodată, s-a mai reținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de normele procesual penale pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile atunci când întrebarea formulată a depășit cadrul unei interpretări în abstracto a dispozițiilor legale. Astfel, prin Decizia nr. 16 din 22 mai 2015 (M. Of. nr. 490 din 3 iulie 2015), sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală; deciziile nr. 28 din 29 octombrie 2015 (M. Of. nr. 912 din 9 decembrie 2015), nr. 14 din 18 mai 2016 (M. Of. nr. 460 din 21 iunie 2016), și nr. 10 din 12 aprilie 2016 (M. Of. nr. 348 din 6 mai 2016), prin care sesizările au fost respinse ca inadmisibile, reținându-se că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței; deciziile nr. 5 din 10 februarie 2016 (M. Of. nr. 183 din 11 martie 2016) și nr. 23 din 16 septembrie 2015 (M. Of. nr. 824 din 4 noiembrie 2015), prin care sesizările au fost respinse ca inadmisibile, reținându-se că hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății; pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Or, față de modalitatea formulării celor două întrebări de către instanța de trimitere, care combină elemente de fapt și de drept sau care vizează particularitățile cauzei privind prezența/absența inculpatului de la judecata apelului sau poziția procesuală a inculpatului în sensul exprimării refuzului de a presta o muncă în folosul comunității, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în realitate, nu se solicită interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, ci o rezolvare a fondului cauzei în limitele învestirii sale ca instanță de apel, raportat la elemente de fapt din dosar, astfel că nu este îndeplinită condiția restrictivă de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală ce vizează dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept.

În legătură cu cea de-a doua întrebare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este îndeplinită nici cerința privind aptitudinea dezlegării date problemei de drept de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Astfel, deși se solicită de către instanța de trimitere lămurirea chestiunii de drept „dacă manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității de către inculpat, prev. la art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, reprezintă o condiție imperativă pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 83 din Codul penal pentru amânarea aplicării pedepsei în situația în care inculpatul cu ocazia audierii arată că nu își dă acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar instanța apreciază că nu se impune stabilirea obligației prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv stabilirea obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă între 30 și 60 de zile”, din examinarea actelor dosarului rezultă că inculpatul P.M.N., deși a fost legal citat, nu a fost prezent nici la judecata în fond, nici la judecarea apelului, părăsind teritoriul țării după comiterea faptei, acesta fiind cercetat și judecat în lipsă, astfel că ipoteza din conținutul întrebării referitoare la lipsa acordului inculpatului care declară că nu dorește să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității nu se regăsește în cauză; prin urmare, dezlegarea chestiunii de drept în raport cu această situație ipotetică nu are consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 și art. 477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 1.710/295/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept mai sus analizate.