Prezumţia de nevinovăţie şi răspunderea delictuală

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

În raporturile de drept privat, răspunderea civilă delictuală se declan­șează la comiterea unei fapte juridice ilicite.

În dreptul italian, există așa‑numita răspundere pentru delictele de presă. Codul penal italian (art. 57 și 58) stipulează că directorul, redactorul, editorul sau tipograful vor răspunde, după caz, pentru infracțiunile comise ca urmare a publicării unor știri false, incomplete etc. Putem crede că există o asemănare cu răspunderea civilă delictuală sau răspunderea pentru fapta altuia prevă­zută de Codul civil român. Codul penal italian prevede răspunderea pentru fapta proprie omisivă (art. 57 bis și 58 bis), care „angajează răspunderea din culpă a autorului publicației și o exclude pe cea a directorului sau a adjunctului său, care nu reușesc să prevină comiterea delictelor prin mijloa­cele de publicare”. Art. 43 C. pen. italian stipulează că delictul „este praeterin­tenționat sau se află dincolo de intenție când acțiunea sau omisiunea deter­mină un eveniment dăunător sau periculos mult mai grav decât cel estimat. Structura preaterintenției este formată din estimarea evenimentului minor (vătămările sau leziunile), de lipsa estimării evenimentului mai grav (decesul) și de legătura de cauzalitate dintre acțiunea directă de a provoca primul eveniment și rezultatul mai grav care a avut loc”^[1]. Cu alte cuvinte, autorul, acționând cu praeterintenție, obține un rezultat mult mai grav decât cel voit.

Art. 16 alin. (5) C. pen. român reglementează „intenția depășită”, atunci „când fapta constând într‑o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorește culpei făptuitorului”.

În dreptul german, delictele penale („Verbrechen” art. 12 StGB)^[2] se referă la infracțiuni, pentru care pedeapsa este minimum un an de închisoare. „Vergehen” cuprinde delicte pentru care pedeapsa minimă este mai mică decât delictul de bază. Codul penal german (Strafgesetzbuch) prevede exis­tența a 30 de delicte de neglijență, 245 de delicte comise cu intenție directă și 39 de fapte săvârșite din culpă. Neglijența (Fahrlässigkeit) poate fi cugetată sau necugetată. Neglijența „cugetată” („Cunningham”) presupune că făptui­torul este conștient de risc, dar pe care nu îl ia în serios. „Neglijența necugetată” presupune că făptuitorul a eșuat în anticiparea posibilității producerii riscului. Cu alte cuvinte, inculpatul „ar fi putut anticipa” riscul, fără a stabili dacă l‑a anticipat într‑adevăr. În dreptul român, art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen. se referă la culpa cu prevedere și la cea fără prevedere.

Conceptul de intenție în doctrina penală germană nu asimilează intenția directă doar realizarea unui act sau crearea unui efect („Absicht sau dolus directus”), ci și cu anticiparea unor acțiuni și a consecințelor corelative, pe care făptuitorul nu le dorește (dolus directus).

Condițiile obiective de răspundere (Objektive Bedingungen der Strafbarkeit) vizează infracțiuni precum falimentul (§ 283 StGB), calomnia  (§ 186 StGB), beția periculoasă (§ 323a StGB), implicarea într‑o încăierare, care are ca rezultat lovirea sau decesul (§ 231 StGB) sau alte infracțiuni îndreptate împotriva guvernelor străine și a reprezentanților acestora  (§§ 102‑104 StGB).

În sistemul de drept „common law”, culpa simplă este numită „mens rea” (conștiință vinovată), în timp ce culpa fără prevedere (neglijența necugetată) apare ca fiind o formă de vinovăție subiectivă^[3].

Imputația psihică este tratată sub denumirea de responsabilitate și analizată în cadrul elementului mental al crimei (mens rea)^[4]. Caracterul imputabil al faptei poate fi caracterizat prin următoarele elemente:

– făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxi­cației sau minorității);

– făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală);

– făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare)^[5].

În doctrină, s‑a reținut că „o persoană va răspunde pentru acțiunile sale în toate cazurile în care nu se dovedește că, la momentul comiterii faptei, acuzatul a acționat din cauza unei boli psihice care l‑a împiedicat să cunoască natura sau calitatea actelor sale, sau, dacă a cunoscut‑o, nu a știut că ceea ce face este greșit”^[6]. Într‑o opinie contrară, se reține că responsabilitatea mintală ar trebui să constituie o categorie ce face obiectul de studiu al crimi­nologiei, iar nu al dreptului penal, deoarece, și în asemenea cazuri, se pot aplica sancțiuni penale, cum ar fi măsurile de siguranță^[7]. Într‑o altă percepție, imputabilitatea reprezintă o condiție a vinovăției (culpabilității), iar vinovăția este o condiție a responsabilității penale (aici cu sensul de răs­pundere, adică de obligație a persoanei de a suporta consecințele faptelor sale)^[8]. Tot aici, se cataloghează vinovăția, ca fiind un reproș făcut subiectului pentru conduita sa contrară ordinii juridice^[9].

Doctrina common‑law echivalează culpabilitatea cu conceptul mens rea (guilty mind) și, plecând de la aceeași bază morală a răspunderii penale, afirmă: „culpabilitatea morală, adică vina personală, include atât mens rea, cât și motivația faptei. (…) Judecata morală, în cadrul dreptului penal, are un caracter absolut: nu contează cât de altruiste au fost motivele autorului, de vreme ce în mod voluntar (conștiința vinovată) a produs o urmare pericu­loasă, el este, într‑un anume grad, culpabil din punct de vedere moral, sufi­cient pentru a justifica o verificare din partea societății”^[10].

Prin urmare, din aceste considerente, nu se poate pune semnul egal între răspunderea penală, răspunderea morală sau între culpabilitatea penală și culpabilitatea morală (vinovăție), acestea fiind concepte diferite. Totodată, putem observa o asemănare între culpabilitatea morală din doctrina common law și termenul de „greșeală”, ce constituie una dintre condițiile răspunderii civile delictuale din Dreptul civil românesc^[11].

În doctrina penală americană, identitatea semantică dintre culpabilitate și vinovăție reiese cel mai clar din prevederile art. 202 ale Codului penal model american, intitulat General Requirements of Culpability (Condiții gene­rale ale vinovăției) potrivit cu care un individ nu este vinovat de comiterea unei infracțiuni decât dacă a acționat în scopul săvârșirii ei (cu intenție directă – purposely), cu știința săvârșirii ei (cu intenție directă – knowingly), cu temeritate (nesocotește riscul inerent actului – recklessly) sau cu neglijență (negligently), poziție psihică reflectată asupra fiecărui element material al infracțiunii^[12].

Codul penal american definește „tipurile culpabilității” (Kinds of Culpability). În concordanță cu această opinie, neglijența (negligence) nu este culpabilă, deoarece „nu putem fi moral culpabili pentru că ne asumăm riscuri de care nu avem cunoștință” și „obligația de a reține, a‑și aminti și a fi pe deplin informat despre orice activitate care este purtătoare de riscuri este o obligație pe care niciun om nu ar putea să o îndeplinească” și, de aceea, încăl­carea acestei obligații nu prezintă niciun defect moral. Esența culpabilității reiese din actele care manifestă insuficientă grijă pentru interesele altora, legal protejate^[13].

Sistemul de drept penal român s‑a format pe ideile școlilor clasice de drept europene, care au creat o cutumă din fundamentarea răspunderii penale pe vinovăția făptuitorului, concepută ca o atitudine cognitiv‑volitivă față de fapta săvârșită și valorile sociale lezate prin săvârșirea acesteia^[14].

Art. 1.349 C. civ. stabilește că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. În caz contrar, persoana răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral”.

Are prezumția de nevinovăție o acțiune în cadrul răspunderii delictuale? Răspunsul este circumstanțial legat de procedurile civile care implică un raport de cauzalitate cu speța din procesul penal^[15].

Răspunderea civilă delictuală sancționează încălcarea prezumției de nevinovăție și atrage repararea prejudiciului creat prin plata unor daune morale sau publicarea dispozitivului hotărârii într‑un ziar de circulație națională^[16].

În fapt, pârâții – Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Min. Public București, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. București, Min. Justiției și Libertăților Cetățenești și statul român prin Min. Finanțelor Publice – au comunicat organelor de presă o serie de informații personale reținute prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța (nr. 368/P/2009) din 1 iunie 2009, inclusiv descrierea detaliată a faptelor de natură penală pretinse a fi fost săvârșite de către aceștia, încălcând obligația de confidențialitate și afectând demnitatea, onoarea și reputația celor în cauză.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a distins între materia contractuală și cea delictuală și cvasidelictuală, prin raportare la art. 5 pct. 1 lit. (a) și pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001^[17].

Astfel, acțiunile în răspundere civilă, de natură delictuală în dreptul național, trebuie să fie considerate ca aparținând materiei contractuale, în cazul în care comportamentul reproșat poate fi considerat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, astfel cum acestea pot fi stabilite ținând seama de obiectul contractului”^[18].

Acțiunea în răspundere delictuală, ca urmare a respingerii unui plan de restructurare în cadrul unei proceduri de insolvență privind VAV Invest s.r.o., nu poate fi disociată de exercitarea de către comitetul creditorilor, un organism obligatoriu creat la deschiderea procedurii de insolvență, a unei prerogative care rezultă în mod specific din dispozițiile de drept național care reglementează acest tip de procedură^[19].

În doctrină, s‑a reținut că prezumția de nevinovăție are întâietate în fața prezumției legale ce operează în cazul încălcării interdicției acordurilor și practicilor anticoncurențiale și în fața prezumției de legalitate a actului admi­nistrativ, în măsura în care, aceasta din urmă, ar limita revizuirea de instanța de judecată doar la aspectele formale ale deciziei de sancționare^[20]. Din juris­prudența Curții Constituționale rezultă necesitatea respectării prezumției de nevinovăție în procedura civilă (contravențională, administrativă, concuren­țială etc.), dubiul profitând celui acuzat de săvârșirea contravenției, sarcina probei fiind răsturnată^[21].

* Extras din Constantin-Marius Arădan, Prezumția de nevinovăție în jurisdicțiile naționale și europene, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

^[1] A se vedea Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, seconda edizione, Padova, CEDAM, 1988, p. 339.

^[2] Strafgesetybuch (Codul Penal German) – StGB – din 15 mai 1871 [Reichgesetzblatt (RGBI) pentru 1871, 127], republicată la 13 noiembrie 1998 [Bundesgesetzblatt (BGBI)  I, 3322] modificat recent de cel de‑a 36‑a Strafrechtsänderungsgesetz (Actul de modificare al Legii Penale) din 30 iulie 2004, Bundesgesetzblatt (BGBI) I, 2012. Conține o parte ge­nerală, cu prevederi privind răspunderea penală și pedeapsa, și o parte specială care stabi­lește diferitele delicte.

^[3] A se vedea Herbert L.A. Hart, Punishment and Responsibility, Oxford, 1968, p. 136.

^[4] Idem, p. 826 și urm.

^[5] Laura Maria Stănilă, Definiția infracțiunii în Noul Cod penal și implicațiile sale, în Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept, nr. 11/2012, pp. 39‑49.

^[6] Alf Ross, On Guilt, Responsibility and Punishment, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1975, p. 72 și urm.

^[7] A se vedea Barbara Wootton, Social Science and Social Pathology, Allen & Unwin, Ltd., London, 1959, pp. 207‑208; Rollins M. Perkins, Ronald N. Boyce, Criminal Law, Third edition, The Foundation Press Inc., Minneola New York, 1982, p. 605.

^[8] Bernard Bouloc, Droit pénal général, 19eme édition, Precis Dalloz, Paris, 2005,  p. 323.

^[9] Giovanni Fiandaca, Enzo Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli Editore, Bologna, 2001, p. 369.

^[10] Jerome Hall, General Principles of Criminal Law, 2nd ed., Bobbs‑Merril, Indianapolis, New York, 1960, pp. 92‑93.

^[11] A se vedea Constantin Hamangiu, Ion Rosetti‑Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All, București, 1997, p. 319.

^[12] A se vedea Laura Stănilă, Definiția…, op. cit., pp. 39‑49.

^[13] Viorel Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 123; Larry Alexander, Kimberly Kessler Ferzan, Crime and Culpability. A Theory of Criminal Law, Cambridge University Press, New York, 2009, p. 71.

^[14] Viorel Pașca, Ramiro Mancaș, Drept penal. Parte generală, Ed. Universitas Timisiensis, Timișoara, 2002, p. 412.

^[15] A se vedea Hotărârea CEDO în C‑ Menarini Diagnostics c. Italiei, din 27 noiembrie 2011.

^[16] A se vedea Trib. Constanța, Sentința civilă nr. 1129/17 iunie 2010.

^[17] A se vedea Hotărârea CJUE (Camera a șaptea), din 13 martie 2014, Marc Brogsitter c. Fabrication de Montres Normandes EURL și Karsten Fräßdorf, Cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Krefeld Cauza C‑548/12; Hotărârea Curții (Camera a cincea), din 18 iulie 2013, ÖFAB, Östergötlands Fastigheter AB c. Frank Koot și Evergreen Investments BV, Cerere de decizie preliminară formulată de Hovrätten för Nedre Norrland, Cauza C‑147/12, pct. 27; Hotărârea Curții (Camera a cincea), din 27 septembrie 1988, Athanasios Kalfelis c. Banque Schröder, Münchmeyer, Hengst & Co., și alții, Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Bundesgerichtshof – Germania, Cauza 189/87, pct. 17.

^[18] A se vedea Hotărârea CJUE (Camera a șaptea) din 13 martie 2014, Marc Brogsitter c. Fabrication de Montres Normandes EURL și Karsten Fräßdorf, Cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Krefeld, Cauza C‑548/12.

^[19] A se vedea Hotărârea CJUE (Camera întâi) din 2 iulie 2009, SCT Industri AB i likvidation c. Alpenblume AB, Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Högsta domstolen – Suedia, Cauza C‑111/08.

^[20] A se vedea Valentin Mircea, Magdalena Popescu, Prezumția de nevinovăție în dreptul concurenței, în Revista română de drept al afacerilor nr. 2/2018, p. 145.

^[21] DCC nr. 317 din 9 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 705 din 8 octombrie 2003. În același sens, a se vedea și Hotărârea ICCJ, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nr. 3 din 19 februarie 2018, publicată în M. Of. nr. 423 din 17 mai 2018.