Prezumţia de nevinovăţie şi răspunderea disciplinară

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Răspunderea disciplinară are o fizionomie specifică, sub forma răspun­derii administrativ‑disciplinare, ce constă în „complexul de drepturi și obli­gații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționatorii, stabilite de regulă, între organ al administrației publice, sau, după caz, un funcționar public și autorul unei abateri administrative (organ de stat, funcționar public, structură nestatală, persoană fizică) ce nu este contravenționalizată”^[1]. Astfel, se observă o delimitare clară între răspunderea disciplinară, răspunderea con­tra­vențională și răspunderea penală a funcționarului (infracțiuni de serviciu), calificând faptele ce atrag răspunderea disciplinară, ca abateri disciplinare și sancționate cu avertisment (verbal sau scris), mustrare, reduceri de salariu, amânarea avansării în funcții sau în grade superioare, desfacerea contractului de muncă etc. Într‑o altă opinie, răspunderea disciplinară este văzută ca fiind o instituție specifică a dreptului muncii, care constă într‑un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice persoană încadrată, indiferent de funcție sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul de muncă^[2].

Până la adoptarea Codului administrativ, art. 77 alin. (1) din Legea  nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (în prezent abrogată) stabilea răspunderea disciplinară a funcționarilor publici (inclusiv pentru cei cu statut special). Vechea reglementare prevedea următoarele: „încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevă­zute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora”.

Capitolul al VIII‑lea din Codul administrativ^[3] stabilește sancțiunile disci­plinare și răspunderea funcționarilor publici. Regăsim la art. 492 C. adm. reglementarea răspunderii administrativ‑disciplinare a funcționarilor publici. Conținutul normativ este identic vechii reglementări, cu excepția nominali­zării tipului de răspundere juridică, în sensul că legiuitorul a creat sintagma de răspundere administrativ‑disciplinară.

Răspunderea disciplinară are ca element definitoriu vinovăția și inter­vine în toate cazurile în care un salariat săvârșește cu vinovăție o abatere disciplinară. Alte elemente componente esențiale ale răspunderii disciplinare sunt: calitatea de angajat (în mediul privat) sau funcționar public, existența unei abateri disciplinare, un rezultat dăunător și raportul de cauzalitate dintre faptă și rezultat.

Conform art. 247 alin. (1) și (2) C. mun., cu modificările și completările ulterioare, „angajatorul are o prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară”. „Abaterea disciplinară este o faptă în legă­tură cu munca și care constă într‑o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vino­văție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”. Astfel, angajarea răspunderii disciplinare presupune existența unei fapte ilicite, corelată cu serviciul, care constă în încălcarea unor atribuții de serviciu prevă­zute în fișa postului^[4].

Funcționarul public nemulțumit de rezultatele cercetării disciplinare, prevăzute în actul administrativ de sancționare, are dreptul să‑l conteste la instanța de contencios administrativ competentă^[5].

Doctrina administrativă a reținut că Legea nr. 188/1999 (abrogată) nu detaliază procedura administrativă de cercetare disciplinară a funcționarilor publici, motiv pentru care se impune necesitatea intervenției legiuitorului în vederea normării clare a acesteia^[6]. Codul administrativ definește comisiile de disciplină și indică natura lor juridică la art. 494, în timp ce art. 494¹ se referă la comisia de disciplină la nivelul consorțiilor administrative. De asemenea, Anexa nr. 7 a Codului administrativ indică normele privind modul de constituire, organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, precum și componența, atribuțiile, modul de sesizare și procedura disciplinară, fiind înlă­turată, astfel, carența legislativă anterioară.

Unul dintre efectele inexistenței unor orientări unitare privind răspun­derea disciplinară s‑a văzut la o categorie de funcționari publici cu statut special – polițiștii.

Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul polițistului individuali­zează faptele comise cu vinovăție, altele decât infracțiunile, ce constituie abateri disciplinare^[7].

Art. 55 din Statut stabilește că polițistul răspunde disciplinar, material, civil, penal, după caz, pentru încălcarea, cu vinovăție, a îndatoririlor de servi­ciu. Art. 56 din aceeași lege, stabilește înlăturarea răspunderii pentru polițistul care, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu, în limitele legii, a cauzat suferințe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora”.

Normele de aplicare a răspunderii disciplinare au fost stabilite prin H.G. nr. 725 din 2 septembrie 2015^[8], care urmărește procedural etapele ce încep cu declanșarea cercetării prealabile și se finalizează cu soluționarea definitivă a cauzei, pe parcursul cărora trebuie respectate drepturile și liber­tățile fundamentale ale omului.

Potrivit art. 59 alin. (1) și (5) din Legea nr. 360/2002, cercetarea disci­plinară se declanșează prin act administrativ. Din acest moment, evoluția profesională a polițistului – eventuale înscrieri la concursuri de promovare în posturi de conducere – este blocată. Rolul acestei interdicții este de a evita participarea la concursul pentru ocuparea unui post de conducere a unor persoane asupra cărora planează un dubiu asupra îndeplinirii standardelor de profesionalism, de etică și de integritate necesare postului^[9]. În practică s‑au creat situații, datorită cărora a trebuit clarificată sintagma „nu este cercetat disciplinar” prevăzută de art. 27⁴⁶ alin. (1), lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului”.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea potrivit căreia orice deschidere a unei proceduri disciplinare, indiferent de faptul că aceasta se finalizează cu constatarea existenței sau a inexistenței abaterii și a vinovăției polițistului, împiedicând accesul acestuia la concursul pentru ocuparea unui post de conducere, este neconstituțională.

În jurisprudența contenciosului constituțional, s‑a reținut, în repetate rânduri, că ori de câte ori sunt în discuție drepturi fundamentale, exigențele constituționale de protecție a acestor drepturi impun o gradare a intervenției etatice, astfel încât opțiunea legislativă să se îndrepte către măsura cel mai puțin restrictivă de drepturi^[10].

În ceea ce privește încălcarea prezumției de nevinovăție, Curtea Constitu­țională a stabilit că aceasta nu se poate reține în cauzele de natură civilă, comercială, fiscală sau de contencios administrativ, fiind specifică procesului penal, se află într‑o strânsă legătură cu libertatea individuală a persoanei^[11]. În această situație, instanța constituțională nu a recunoscut incidența unor Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului^[12] invocate de autorii ex­cep­ției de neconstituționalitate, prin care este extinsă aplicarea prevederilor art. 6 par. 2 din Convenție și în proceduri administrative. Curtea a motivat că hotărârile indicate nu au relevanță, deoarece nu există asemănări între situațiile de fapt ori soluțiile juridice și situația autorului excepției.

Curtea a observat că în hotărârile respective, Curtea Europeană a veri­ficat respectarea prezumției de nevinovăție din perspectiva modului în care instanțele s‑au bazat în aprecierea lor pe un „verdict de vinovăție” pronunțat anterior în proceduri penale premergătoare, dar separate de cauzele aduse în fața sa.

În ceea ce ne privește, apreciem că, instanța de contencios constituțional ar fi trebuit să‑și revizuiască abordarea privind domeniul de aplicare al pre­zumției de nevinovăție, în condițiile în care, la nivel universal, acest principiu a fost atras în majoritatea domeniilor care implică răspundere juridică. Ținând cont că dreptul românesc nu recunoaște precedentul judiciar, considerăm un semnal îngrijorător că, în anumite aspecte care nu sunt rigide în asigurarea supremației Constituției, Curtea Constituțională nu ține pasul cu dinamica garanțiilor drepturilor omului. În acest sens, Curtea Europeană a reiterat că rolul primordial al Convenției este să garanteze drepturi practice și eficiente, nu drepturi teoretice sau iluzorii^[13].

Tocmai de aceea, credem și noi că polițistul cercetat disciplinar trebuie să beneficieze de prezumția de nevinovăție, să fie considerat nevinovat cât timp vinovăția nu a fost dovedită, să aibă dreptul la apărare, indiferent că este vorba de o faptă penală sau disciplinară.

Apreciem că principiul prezumției de nevinovăție poate fi asimilat unui real obstacol în calea răspunderii disciplinare abuzive, mai ales că sectorul pro­fesional al acestei categorii de funcționari trebuie să se caracterizeze per­ma­nent printr‑o reputație și o conduită profesională și umană ireproșabilă^[14]. Prin urmare, eventualele abateri disciplinare săvârșite în timpul ocupării unei funcții publice trebuie să nu se răsfrângă asupra instituției publice^[15]. Mai mult decât în alte cazuri, considerăm că polițistului trebuie să‑i fie recu­noscute toate pârghiile de apărare, fiind sensibil în fața eventualelor acțiuni ale persoanelor de rea‑credință care ar putea să‑i blocheze facil evoluția profesională, prin reclamații sau sesizări scrise cu privire la presupuse abateri disciplinare de fiecare dată când se organizează un nou concurs.