Pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a nerespectării obligaţiilor stabilite de normele rutiere. Imposibilitatea identificării unor criterii ştiinţifice exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale (NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 146/A/2021

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 421 pct. 1 lit. b)

Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, respectiv procese-verbale de cercetare la fața locului, schița locului accidentului și planșe foto; raport de expertiză medico-legală; raport de verificare – inspecție tehnică; adresa nr. x/2019 a Primăriei Municipiului Brașov; DVD-uri conținând imaginile surprinse de camerele de supraveghere instalate în stația RAT și la sediul K.; rapoarte de expertiză tehnică; declarația expertului, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit o stare de fapt corectă.

Astfel, la data de 24.12.2018, în jurul orei 17:02, inculpata A. conducea autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, pe strada x din municipiul Brașov, având direcția de deplasare spre strada x I. se afla în alveola destinată spațiului de parcare autobuze, în stația de autobuz situată pe strada x vis – a – vis de clădirea K., însă, fără să se asigure, a traversat strada printr-un loc nepermis, traversarea producându-se dinspre dreapta spre stânga drumului în direcția de deplasare a autovehiculului. După ce a ajuns pe banda a doua de circulație, victima a fost lovită de autoturismul condus de inculpată. Inculpata a acționat sistemul de frânare aproape concomitent cu momentul lovirii victimei, a încercat să vireze spre stânga însă nu a reușit să evite producerea accidentului. Victima a fost lovită cu partea frontală a autoturismului, a căzut pe capotă, după care a fost proiectată și a căzut pe suprafața asfaltată din stânga părții carosabile, la o distanță de 3,7 metri de locul în care s-a oprit autoturismul. În urma accidentului, victima a decedat. Limita maximă de viteză pentru tronsonul de drum unde se află locul accidentului, este de 30 Km/h, în condițiile în care, în zona unde începe bifurcația străzii O., stradă cu sens unic, erau amplasate, la data de 24.12.2018, mai multe indicatoare rutiere, respectiv: pe partea stângă „Trecere pentru pietoni”, „Copii”- cu incidență orară între orele 7:00 și 22.00, „Ocolire” și 2 indicatoare cu semnificație „Curbă deosebit de periculoasă” la dreapta; pe partea dreaptă a străzii O. erau amplasate indicatoarele „Trecere pentru pietoni” și „Copii”. În momentul impactului, autovehiculul condus de inculpată circula cu o viteză de 42 km/oră.

Inculpata A. și partea responsabilă civilmente H. SA au susținut că expertiza întocmită în cursul cercetării judecătorești de către expertul L., are concluzii eronate, bazate pe faptul că starea de pericol a fost declanșată de pătrunderea pietonului pe banda unu a sensului de mers către Strada x, iar accidentul putea fi evitat dacă viteza autoturismului x era de cca 32 km/h (viteza maximă de evitare) sau dacă inculpata ar fi încercat ocolirea pietonului pe partea dreaptă. În schimb, concluziile experților Q. și R. au avut în vedere faptul că pericolul iminent a apărut în momentul pătrunderii victimei în banda a doua, potrivit cărora, accidentul putea fi evitat la o viteza de 22.98 km/h – expertul Q., respectiv de 24 – 26 km/h – expertul R..

Au mai susținut și faptul că limita de viteaza la locul producerii evenimentului rutier era de 50 km/h, având în vedere distanța de cca. 79,5 m. dintre locul de amplasare a indicatorului „Copii” și locul impactului, dar și faptul că, la momentul producerii evenimentului rutier, nu a produs efect, având în vedere că, la data de 24.12.2018, era vacanța de iarnă.

Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanță a apreciat că limita de viteză pentru tronsonul de drum unde se află locul accidentului, este de 30 Km/h.

Astfel, potrivit art. 66 alin. (4) din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în localități, indicatoarele de avertizare se montează la o distanță de maximum 50 m înaintea locului periculos, existând și excepția „când condițiile din teren impun amplasarea la o distanță mai mare, sub indicator se instalează un panou adițional Distanța între indicator și începutul locului periculos”. În speță, indicatorul „Copii” nu era însoțit de un panou adițional, astfel încât, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, semnificația indicatorului începe din dreptul acestuia și încetează în intersecția cea mai apropiată, deoarece nu exista nicio semnalizare care să precizeze lungimea sectorului pe care se aplică reglementarea și niciun indicator care să anunțe sfârșitul restricției. Prin urmare, chiar dacă distanța dintre locul de amplasare a indicatorului „Copii” și locul impactului a fost de cca. 79,5 m., restricția de viteză a început în dreptul indicatorului și a încetat în intersecția cea mai apropiată.

Totodată, faptul că, în ziua accidentului, elevii se aflau în vacanță, nu are relevanță în privința perioadei de timp în care se aplică restricția, deoarece potrivit art. 123 lit. g) din H.G. nr. 1391/2006, „conducătorul de vehicul este obligat să circule cu o viteză care să nu depășească 30 km/h în localități (…) în zona de acțiune a indicatorului de avertizare „Copii” în intervalul orar 7:00 – 22,00”. Prin urmare, în lege, nu s-a prevăzut, o altă perioadă de timp în care semnificația indicatorului nu are incidență.

Privitor la momentul în care a apărut starea de pericol iminent, acesta coincide cu momentul în care un participant la traficul rutier încalcă una sau mai multe obligații reglementate de lege. Astfel, conform art. 167 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1391 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile public, „se interzice pietonilor și persoanelor asimilate acestora (…) să traverseze drumul public prin alte locuri decât cele permise”.

Scopul reglementării obligațiilor este acela de a evita anumite comportamente ale participanților la traficul rutier care generează o stare de pericol. În speță, pietonul a încălcat obligația prevăzută de art. 123 lit. g) din H.G. nr. 1391/2006, în momentul în care a pătruns pe carosabil. Susținerea inculpatei A. conform căreia a crezut că pietonul se va opri între banda unu și banda doi a sensului de mers nu înlătură vinovăția acesteia, ci conturează forma de vinovăție în sensul culpei cu prevedere, în condițiile în care, a circulat cu o viteză superioară limitei admise pe porțiunea respectivă de drum, a văzut că pietonul traversează în mod neregulamentar, prevăzând riscul lovirii acestuia, însă nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce, inculpata bazându-se pe faptul că victima se va opri. Inculpata nu trebuia să aștepte momentul în care pietonul a ajuns la limita dintre banda unu și banda doi și să presupună că pietonul se va opri, ci trebuia, pe de-o parte, să circule cu o viteză aflată în limita admisă de lege pe porțiunea respectivă de drum, iar, pe de altă parte, să aibă un comportament care să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a pietonului, conform art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, chiar dacă acesta traversa în mod regulamentar. Conducătorul auto, în primul rând trebuie să respecte toate dispozițiile legale care reglementează traficul rutier, iar, în al doilea rând, chiar dacă pietonul nu respectă obligațiile pe care le are, trebuie să facă tot posibilul să evite un accident.

În condițiile în care, starea de pericol iminent a apărut în momentul în care pietonul a pătruns pe carosabil, iar viteza la care putea fi evitat impactul se calculează în funcție de acest moment, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță, a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cursul cercetării judecătorești de către expertul L.. Acest raport a ținut cont de faptul că starea de pericol iminent a apărut în momentul în care pietonul a pătruns pe carosabil, dar și de împrejurarea că limita maximă de viteză pentru tronsonul de drum unde se află locul accidentului, este de 30 km/h. În declarația dată de expertul L., în fața primei instanțe, acesta nu a schimbat concluziile raportului de expertiză, ci a răspuns la o întrebare ce se referea la situația ipotetică în care starea de pericol iminent a apărut în momentul în care pietonul a pătruns în banda a doua a sensului de mers.

Deși, inculpata a invocat dispozițiile art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, Înalta Curte constată că, potrivit acestui articol, pietonii surprinși și accidentați ca urmare a nerespectării obligațiilor stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, numai în cazul în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulația prin acel sector. În speță, inculpata a încălcat dispozițiile art. 35 alin. (1), art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, precum și cele ale art. 121 alin. (1) și art. 123 lit. g) din H.G. nr. 1391/2006.

Deși, inculpata și partea responsabilă civilmente au invocat literatura și practica de specialitate potrivit cărora spațiul de pericol care trebuie luat în calcul este cel din momentul în care pietonul care traversează ajunge la linia de demarcație a sensului de deplasare a autovehiculului, în speță, accidentul s-a produs pe o stradă cu sens unic, stradă care avea mai multe benzi de circulație. Potrivit art. 6 pct. 7 din O.U.G. nr. 195/2002, bandă de circulație este „subdiviziunea longitudinală a părții carosabile, materializată prin marcaje rutiere sau alte mijloace, dacă are o lățime corespunzătoare pentru circulația într-un sens a unui șir de vehicule, altele decât vehiculele care se deplasează pe două roți”. Prin urmare, este diferență între linia de demarcație a sensului de mers și linia de demarcație a benzilor de circulație corespunzătoare unui sens de mers.

Referitor la gradul de culpă reținut în sarcina inculpatei A., respectiv victimei I., Înalta Curte apreciază că primă instanță a stabilit un grad de culpă corect. În acest sens, semnificativ este faptul că principala cauză de producere a accidentului a fost comportamentul victimei care a traversat printr-un loc nepermis, a ignorat aspecte importante cum ar fi: condițiile atmosferice; traficul rutier aglomerat specific perioadei sărbătorilor de iarnă; condițiile de luminozitate; existența unei treceri de pietoni la o distanță mică. Prin comportamentul său, victima a încălcat dispozițiile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 72 pct. 3 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 167 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 1391/2006, acest comportament având o mare pondere în privința consecințelor evenimentului rutier.

Pe de altă parte, inculpata prin conduita sa, a contribuit, în mică măsură, la producerea accidentului și, implicit, la decesul victimei, în condițiile în care nu a respectat limita maximă de viteză admisă pe tronsonul de drum respectiv, nu a avut un comportament care să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a victimei, încălcând dispozițiile art. 35 alin. (1), art. 48 și art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002, precum și cele ale art. 121 alin. (1) și art. 123 lit. g) din H.G. nr. 1391/2006. Dacă viteza cu care circula autoturismul condus de inculpată era mai mică, fie ar fi fost evitat impactul cu victima, fie leziunile produse victimei nu ar fi condus la decesul acesteia.

Sunt nefondate criticile tuturor părților civile privind cuantumul daunelor morale, în condițiile în care acestea au fost acordate proporțional cu gradul de culpă a inculpatei, respectiv 20% din cuantumul ce li s-ar fi cuvenit părților civile.

La stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte, dreptul părților civile de a primi o compensație materială față de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, această compensație materială să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză. Suma acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei.

Având în vedere faptul că nu este posibilă identificarea unor criterii științifice exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea prețului suferinței psihice și fizice, care sunt inestimabile, ci reprezintă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia pe toate planurile sociale ale părților civile.

În acest sens, se analizează consecințele negative suferite de părțile civile pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute, consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială și socială.

Curtea de la Strasbourg a realizat o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, în sensul că proba faptei ilicită este suficientă, urmând ca prejudiciul și legătura de cauzalitate să fie prezumate, instanțele deducând producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu.

Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, despăgubirile trebuie să fie apte să constituie o satisfacție echitabilă (cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, cererea nr. x/91).

Prin săvârșirea infracțiunii, părților civile le-a fost cauzat de către inculpată un prejudiciu moral prin suferințele de natură psihică produse de decesul victimei, însă, la stabilirea cuantumului daunelor, în mod corect, prima instanță a avut în vedere mai multe aspecte, respectiv vârsta victimei, vârsta fiecărei părți civile, legăturile afective ale victimei cu părțile civile, legături afective care, chiar în prezența rudeniei de sânge, pot avea un fond diferit, modificat de anumite împrejurări cum ar fi: locuințe diferite, frecvența întâlnirilor, experiența de viață acumulată de fiecare parte civilă.

În speță, Înalta Curte apreciază că daunele morale acordate fiecăreia dintre părțile civile reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul de natură nepatrimonială produs prin decesul victimei, ținând cont și de gradul de culpă a inculpatei – 20% în producerea accidentului.

Este neîntemeiată solicitarea părților civile de a fi obligată partea responsabilă civilmente la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Astfel, art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 prevede că despăgubirea se plătește de către asiguratorul RCA în termen de 10 zile de la data la care asiguratorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă. Potrivit alin. (5) al aceluiași articol „dacă asiguratorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârziere achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii”.

Prin urmare, penalitățile de întârziere se plătesc numai dacă în termen de 10 zile de la data la care partea responsabilă civilmente a primit hotărârea judecătorească definitivă nu își îndeplinește obligațiile.

În speță, nu există o hotărâre judecătorească definitivă, urmând ca părțile civile să invoce dispozițiile art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017 numai după scurgerea termenului de 10 zile de la data când partea responsabilă civilmente a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de inculpata A., părțile civile C., E., B., F. și D. și partea responsabilă civilmente H. SA împotriva Sentinței penale nr. 32/F din data de 5 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

Având în vedere culpa procesuală a apelanților dată de exercitarea unei căi de atac nefondate, potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta inculpată A., apelantele părți civile C., E., B., F. și D. și apelanta parte responsabilă civilmente H. SA la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată A., în sumă de 250 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.