Perspectivă istorică asupra Instituției Statului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Perioada de înflorire a statalității românești s-a derulat între secolele XIV-XVI când s-au dezvoltat similar, în funcție, însă, de condițiile istorice concrete, Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Țările Române s-au constituit din punct de vedere politic ca voievodate, o formă mai evoluată a uniunilor de obști, conduse de un voievod cu prerogative suverane în Moldova și Țara Românească, limitate în Transilvania, care fiind integrată în regatul maghiar și-a păstrat autonomia, pe toată perioada evului mediu.

Voievodul Transilvaniei era mare judecător și comandant militar, guvernator, dispunea de cancelarie permanentă, dar nu se putea intitula mare domn, singur stăpânitor, nu putea bate monedă proprie.

În epoca feudalismului, structura socială s-a constituit în legătură cu formele de proprietate existente. Avem în acest sens, stăpâni feudali și țărani aserviți^[13], țărani liberi (numiți răzeși în Moldova și moșneni în Țara Românească), orășeni și robi (diferiți față de sclavii care îi întâlnim în epoca anterioară). Boierii și înaltul cler reprezentau clasa marilor proprietari feudali, care aveau și proprietatea feudală. Pe lângă aceștia existau și boierii de țară și boierii de curte. Boieria avea caracter ereditar, strâns legată de calitatea de proprietar.

Apariția domniei în Moldova și Țara Românească a fost concomitentă, această instituție conferind domnului atribute ale suveranității și autonomiei vremii, prerogativa de mare voievod și domn, de sine stătător sau singur stăpânitor.

Ereditatea și electivitatea au format sistemul electivo-ereditar, în sensul că domnul este ales dintre cei cu vocație succesorală, pe linie ereditară, directă, descendentă și colaterală. Domnul exercita atribuții militare, judecătorești, politico-administrative și legislative. Însemnele domniei erau coroana, sceptrul și buzduganul.

Domnii români, la fel ca și alți suzerani europeni din Evul Mediu, trebuiau să încredințeze temporar și revocabil o parte din atribuții unor instituții constituite, numite ori alese. În Moldova și Țara Românească, sfatului domnesc, iar în Transilvania, sfatului voievodului sau principelui, ulterior. Acesta era alcătuit din marii boieri și reprezentanții clerului (de regulă între 12-25 de persoane), care participau la conducerea statului, și care pe lângă acest lucru, urmăreau și ca domnul să nu le încalce propriile interese economice și politice.

În timp, rolul sfatului domnesc se modifică, sub raporturile între el și poziția domnului. Boierii și clerul care constituiau sfatul domnesc se numeau mari dregători, iar subalternii lor erau identificați ca micii dregători. Șef al cancelariei domnești era logofătul, purtătorul marelui sigiliu, cu care întărea hotărârile luate de domn pe care le și redacta. Persoana care conducea toți slujitorii curții, având atribuții (limitate) în judecarea unor procese penale și care apăra granițele se numea vornic. Vistierul ținea evidența veniturilor și cheltuielilor domniei, evidența contribuabililor și scutirile de dări. Spătarul purta spada domnului, iar uneori prelua comanda armatei. Stolnicul administra cămările, grădinile și pescăriile domnești, comisul îngrijea grajdurile și echipajele domnești.

Este interesantă procedura de judecată din țările românești, în perioada feudală, pentru că exista caracterul unitar al normelor juridice, remarcându-se deopotrivă și Legea Țării, după cum menționam anterior. Instituția apelului nu exista, părțile puteau redeschide procesul la aceeași instanță, neexistând principiul lucrului judecat.

Instaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și Moldova (1771-1821) a marcat accentuarea amestecului străin în treburile interne și încercarea de a îngrădi autonomia țărilor române în special de către Austria și Turcia. Domnii români au inițiat pentru contrabalansarea acestui fapt acțiuni diplomatice și militare, iar Turcia a răspuns cu numirea de domni greci fanarioți.

Revoluția din anul 1821 s-a datorat contradicțiilor existente între clasele sociale (boierii feudali și celelalte clase și poporul român și fanarioții care erau în slujba puterii otomane) idealurile sociale topindu-se în cele naționale.

Acumulările din viața industrială, economică, agrară și comercială, efectele revoluției din 1821 dar și noul climat internațional au determinat destrămarea feudalismului și consolidarea relațiilor de tip burghez. Se constată o întărire a statului, se dezvoltă industria, iar prin desființarea monopolului otoman începe consolidarea industrială aflată în mâna unor boieri, apar lucrătorii salariați, se dezvoltă orașele, comerțul și meșteșugurile. După revoluția de la 1821 se revine la domniile pământene.

Un alt moment important în istoria noastră, îl constituie revoluția de la 1848, desfășurată pe fondul destrămării feudalismului și începutul relațiilor capitaliste în cele trei țări românești. Revoluția a fost condusă de burghezie, dar la ea au participat și moșieri mici și mijlocii. Se afirmă o serie de principii constituționale burgheze, precum separația puterilor în stat, egalitatea în fața legii, responsabilitatea ministerială etc.

Unirea de la 1859 a însemnat formarea statului național modern, care a impus un sistem de drept român modern, împroprietărirea țăranilor (2/3 din terenurile moșierilor trec în proprietatea țăranilor), s-au realizat Codurile penale, civile precum și cele de procedură civilă și penală.

Perioada 1866-1918 a însemnat dezvoltarea economică a României pentru a nu rămâne la stadiul de țară agricolă, dezvoltându-se industria, dar cu o dependență mare față de capitalul străin. Tot în 1866 se instaurează monarhia constituțional-parlamentară. Independența de stat a României a reprezentat o necesitate, și, practic, ieșirea de sub subordonarea statului otoman.

Perioada 1918-1938 a adus cu sine făurirea statului național unitar printr-un proces revoluționar, s-au dezvoltat forțele de producție, s-au consolidat relațiile de tip capitalist și a crescut rolul industriei. România a aderat la Societatea Națiunilor, instituție internațională precursoarea ONU. S-a adoptat o nouă constituție, respectiv cea din anul 1923, s-a dezvoltat regimul parlamentar și al partidelor politice.

Perioada 1938-1945 reprezintă o perioadă destul de zbuciumată a României marcată de participarea țării noastre în cel de-al doilea război mondial cu sacrificiul uman și material cunoscut. Iar perioada de după 1945 și până în 1989 reprezintă perioada de refacere după război și o perioadă de creștere a României sub toate aspectele politic, economic, social, juridic etc.

II. Organizarea de stat în perioada capitalistă

„Statul de drept presupune existența unei așezări politice bazate pe separația puterilor statului, adică pe un sistem de „frâne și contragreutăți”, capabil să împiedice organele publice să abuzeze de atribuțiile cu care au fost investite”, Tudor Drăganu

Cu toate că, orânduirea feudală a fost superioară celei precedente, sclavagiste, prin prisma drepturilor pe care le-au dobândit cetățenii în comparație cu sclavii (să nu uităm doar un singur aspect, respectiv acela că sclavii nu aveau niciun fel de drept, fiind proprietatea exclusivă a proprietarilor de sclavi, care aveau drept de viață și de moarte asupra lor, lucru îndreptat în mare măsură în orânduirea feudală), dar și prin caracteristicile și rolul statului în viața societății feudale, orânduirea prezenta imperfecțiuni care au condus la necesitatea obiectivă de a fi înlocuit de un alt sistem.

Puterile discreționare, fără limite, ale conducătorilor statelor feudale (unii fiind răspunzători doar în fața divinității, expresia devenită celebră a lui Ludovic al XIV-lea al Franței, L’etat est moi!, exprimând fără doar și poate concepția vremurilor respective despre stat și conducerea statului), impozitele înrobitoare plătite de cetățenii statelor cu prețul unor mari sacrificii, uneori chiar cu prețul vieții, abuzurile justiției, excesele nobililor feudali, atât asupra statului, din perspectiva încercării de a-l controla pentru propriul interes, cât și asupra cetățenilor acestora prin lipsirea de drepturi pentru cei pe care îi asupreau (sub o formă sau alta), discrepanțele existente chiar între nobili dar și între păturile sociale, rezistența unor elemente care împiedicau dezvoltarea statelor (să nu uităm că în anul 1791, Franța a interzis breslele considerate ca ultime elemente ale economiei feudale) etc. au condus la înlocuirea orânduirii feudale cu una superioară, respectiv cea capitalistă.

Capitalismul, indiferent de punctele de vedere pro sau contra reprezintă, în mod indiscutabil, o orânduire superioară tuturor celorlalte de dinaintea ei, respectiv orânduirea primitivă, sclavagistă și feudală.

Elemente ale acestei noi orânduirii apar, deși timid, încă din timpul perioadei anterioare, feudale, când începem să vorbim despre proprietate privată, piață și economie de piață, comerț liber, avantaj competitiv, liber schimb, liberă concurență, separarea puterilor în stat, drepturi și libertăți fundamentale, bunăstare etc. și rolul acestora în cadrul societății respective.

Dezbaterile cu privire la ce este și ce nu este capitalismul sau ce ar trebui să fie au consumat și preocupat pe mulți teoreticieni pe parcursul multor epoci.

De pildă, economistul englez, Adam Smith (care a trăit în perioada anilor 1723-1790) considera capitalismul o stare firească a societății care încorpora deopotrivă diviziunea muncii și circulația liberă a forței de muncă. Smith a fost printre primii economiști care abordează problema comerțului dintre națiuni cu avantajele ce decurg de aici. În anul 1776, publică lucrarea „Avuția națiunilor – o cercetare asupra naturii și cauzelor ei” unde elaborează teoria avantajelor absolute ca bază a comerțului între țări.

Spre deosebire de mercantiliști care exagerează rolul statului și susțin o politică externă protecționistă și de fiziocrați care susțineau întâietatea producției în fața comerțului, Smith explică utilitatea practicării comerțului exterior pentru fiecare țară și arată că la baza operațiunilor comerciale a fiecărei țări stă principiul avantajului absolut. „Dacă o țară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activității noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos”^[14].

În viziunea smithiană, avantajul absolut este dat de diferențele de cost și de preț pentru aceeași marfă ce este produsă în țări diferite care au condiții diferite de producție. Cu alte cuvinte, un producător care produce o marfă cu costuri mai mici decât alți producători și care are posibilitatea să o vândă în altă țară la un preț mai mare obține un avantaj absolut din diferențele de costuri înregistrate între el și un producător similar străin.

Smith spune că există o condiție esențială ca avantajul absolut să se realizeze: absența restricțiilor comerciale și a monopolurilor, adică deplina libertate economică. „Interesul unei națiuni în relațiile ei comerciale cu alte națiuni, este ca și al unui comerciant față de persoanele cu care face comerț, de a cumpăra cât mai ieftin și de vinde cât mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comerțului, ea va încuraja toate națiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere și, pentru aceleași motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piață se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”^[15].

În oponență totală cu mercantiliștii care susțineau protecționismul vamal, Smith este adeptul liber-schimbului: „comerțul între două țări, făcut fără restricții și cu regularitate, este întotdeauna avantajos, deși nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin avantaj sau câștig nu înțeleg mărimea cantității de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producției anuale a pământului și muncii țării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (…). Dacă balanța va fi echilibrată, iar comerțul între cele două țări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câștiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câștiga egal sau aproape egal”^[16].

Economistul filozof, Karl Marx, care a trăit între anii 1818-1883, deci cu cca. un secol după Adam Smith definea capitalismul ca o fază necesară în evoluția societății umane, caracterizată de înstrăinarea muncitorului de mijloacele de producție, marcată de un conflict permanent între două clase sociale: clasa exploatatoare constituită din proprietarii mijloacelor de producție (capitaliștii) și clasa exploatată (muncitorii), între cele două clase existând o relație permanentă de exploatare, prima exploatând-o în mod sistematic, pe cea de-a doua.

Marx făcea o comparație elocventă între cele două societăți care s-au succedat, feudală respectiv capitalistă: „râșnița acționată manual va da societatea feudală, mașina cu abur, societatea capitalismului industrial”^[17].

Cu alte cuvinte, perioada capitalistă reprezenta o perioadă de prefacere socială, necesară și firească în istoria omenirii, care a născut apariția unor noi clase, care le înlocuiau pe cele vechi (clasa negustorească era înlocuită de clasa industriașilor) și clasa nou creată a muncitorilor care reprezenta, de facto, clasa celor care contribuiau în mod nemijlocit la baza economică a capitalismului, producția industrială. Conflictul dintre cele două clase vine din contribuția muncitorului la obținerea de profit pentru proprietarul mijlocului de producție și retribuirea necorespunzătoare a primului (printr-un salariu inferior muncii prestate), cel de-al doilea îmbogățindu-se pe seama primului prin însușirea în totalitate a plus-valorii create de muncitor doar de către industriaș.

Pentru sociologul german Max Weber (1864-1920) capitalismul s-a născut în țările occidentale ca fenomen firesc, cu rădăcini în religia practicată în țările respective, etica protestantă (aceasta nefiind însă singurul factor care a favorizat nașterea și dezvoltarea capitalismului) și ca rezultat explicit al muncii privite ca o datorie (asceză), iar proprietatea și bunăstarea ca un produs firesc al muncii prestate în spiritul teologiei protestante. Acumulările banilor astfel obținuți și cheltuirea lor doar pentru stricta necesitate zilnică, fără excese de niciun fel, în spiritul religios al eticii protestante, conducea la acumulări de capital considerabile și la menținerea unor economii foarte dinamice^[18].

Din analiza celor trei puncte de vedere exprimate (în mod evident, spațiul lucrării nu ne permite să facem o analiză exhaustivă a capitalismului), cu toate diferențele existente, remarcăm și un punct comun, respectiv: noua orânduire (orânduirea capitalistă) era una necesară, în sensul evoluției firești a societății omenești, înlocuind un sistem politic vechi, care nu mai corespundea necesităților social-politice de la momentul respectiv, cu un altul care în mod obligatoriu trebuia să aducă (și a adus) beneficii societății omenești, în ansamblul său.

De asemenea, cei trei savanți arată că există și alte aspecte comune precum: pozitivitatea acumulărilor materiale, necesitatea reorganizării societății anterioare pe alte baze solide și raționale, imoralitatea comerțului și a procedurilor speculative de tip camătă etc.

Capitalismul, conform definiției existente în Dicționarul Explicativ al Limbii Române reprezintă „un sistem social-economic și politic-ideologic care se întemeiază pe piață liberă, libertatea de acțiune și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și schimb, în care toate produsele iau forma de marfă și în care însăși forța de muncă se vinde și se cumpără ca o marfă”.

Se remarcă cel puțin două atribute esențiale obligatorii ce caracterizează capitalismul, piața liberă, deci implicit, economia de piață și democrația, care înglobează mai multe drepturi și libertăți umane și instituționale precum: dreptul la viață, libertatea de gândire, libertatea de călătorie, libertatea de expresie etc. Drept consecință, elementele fundamentale ale capitalismului sunt: proprietatea privată asupra bunurilor mobile și imobile, piața liberă formată din cererea și oferta care se întâlnesc pe piață, concurența liberă, neîngrădită, dar loială, în vederea maximizării prosperității sociale deopotrivă, pentru producători și consumatori, libertatea de decizie a cetățeanului, din punctul de vedere al producției, investiției și consumului bazate pe rolul fundamental al statului în vederea protejării drepturilor cetățenilor precum și pentru menținerea mediului socio-politic cu scopul unei bune funcționări a pieței.

Din perspectiva organizării și conducerii sociale, statul are drept scop apărarea interesului general pentru că, „dacă cetățenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuși, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”^[19].

Desprindem de aici o serie de trăsături ale statului capitalist, acumulate și structurate pe baza experiențelor anterioare, prin care acesta se delimitează de alte forme de organizare socială.

O primă trăsătură este cea privind legitimitatea învestirii organelor statului cu atributele puterii politice. Cu alte cuvinte, organele statului sunt constituite și funcționează prin legi sau alte acte normative, care le conferă capacitatea de a participa în nume propriu la procesul de realizare a puterii politice.

Organizarea puterii și exercitarea acesteia de către un sistem de instituții specializate, investite cu competență și putere, iar persoanele care le compun au o calitate specifică, respectiv, cea de miniștri, parlamentari, magistrați etc.

Existența unei separații clare a celor trei puteri în stat (legislativă, executivă și judecătorească) și stabilirea raporturilor, concret, precis și explicit, între instituțiile de guvernare pe baza principiului separației puterilor în stat. Adică, în baza acestui principiu fundamental, puterile nu trebuie să intervină în treburile celeilalte, dar ele trebuie să se completeze, să colaboreze și să alcătuiască un întreg care să funcționeze pentru și în interesul general al societății.

Comportamentul social al persoanelor, tradus prin supunerea acestora față de autoritatea statală, care însă nu trebuie să însemne supunerea față de stat, prin orice mijloc inclusiv prin încălcarea drepturilor omului, reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale statului capitalist.

Organizarea de stat presupune, în mod implicit și forma statului, privită din perspectiva constituirii și exercitării puterii, precum și organizării și conducerii societății prin intermediul statului.

Forma de guvernământ reprezintă cel mai important aspect al statului, prin care se exprimă și „constituirea organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestora și împărțirea competenței între ele”^[20].

Clasificarea generală a formelor de stat este de monarhii și republici. În monarhie conducătorul, ereditar sau desemnat este un monarh (care poate fi împărat, prinț, emir rege). Cele mai cunoscute monarhii sunt: monarhia constituțională (caracterizată de limitarea puterilor monarhului de constituția statului respectiv, pe care monarhul nu poate să o modifice) și monarhia parlamentară (în care monarhul are o responsabilitate redusă, parlamentul fiind abilitat să formeze guvernul pe baza majorității parlamentare). În prezent, printre statele care au ca formă de guvernământ, monarhiile constituționale, regăsim: Thailanda, Qatar, Swaziland, Oman etc. în vreme ce monarhii parlamentare regăsim în: Australia, Belgia, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Olanda etc.

În afara monarhiilor, ca forme de guvernământ regăsim și republica, în care cetățenii aleg un șef de stat iar guvernarea se realizează „prin reprezentanți aleși după proceduri electorale, președintele putând fi ales direct, prin vot universal sau de către Parlament”^[21]. Cele mai cunoscute forme de republică sunt: republica parlamentară (șeful statului se alege de către Parlament, deci are o poziție inferioară acestuia, în fața căruia răspunde, cum sunt: Germania, Finlanda, Italia, Austria, Ungaria), republica prezidențială (șeful statului este ales fie direct de cetățeni prin vot egal, secret și liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale sau electori, cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii), republica semiprezidențială și semiparlamentară (unde președintele este ales prin vot universal, secret și direct de către populația cu drept de vot; președintele numește șeful guvernului, poate dizolva condiționat Parlamentul. Printre statele care au forma de guvernământ, republica semiparlamentară sunt Federația Rusă și Franța, România fiind republică semiprezidențială. „Opțiunea pentru o anume formă de stat este, în primul rând o opțiune politică”^[22].

De asemenea, mai avem din perspectiva structurii de stat, adică a organizării puterii în funcție de teritoriul acestuia, state unitare (care sunt compuse dintr-o singură formațiune statală cu un singur rând de organe centrale de stat, de exemplu: România, Italia, Franța etc.) și state federative (constituite din minim două state membre unite ce compun instituția federației, guvernată de un drept unitar federal, precum: Germania, Elveția, Statele Unite ale Americii etc.).

În cadrul orânduirii capitaliste, pe care o trăim și în prezent, teoreticienii au utilizat în explicarea acestei epoci diverse modele analitice. Unul dintre aceste modele face o clasificare a perioadei capitaliste, în funcție de etapele parcurse, respectiv: societatea preindustrială, în care predomina activitatea agrară, societatea industrială sau modernă caracterizată de avântul industriei și munca salariată din cadrul său respectiv, societatea postindustrială pe care o parcurgem în prezent dominată de sfera serviciilor și tehnologiile informaționale.

Din perspectiva acestei paradigme, noțiunile de capitalism și socialism nu mai sunt considerate sisteme ideologice antagonice și distincte, fiind înglobate într-un concept comun care poartă numele de modernitate. De altfel, considerăm că cele două sisteme au fost exprimarea diferită a unei singure realități, respectiv, cea capitalistă.

III. De la prezent către viitorul prezentului

„Contăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune și sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului. Căutăm a face ca învățământul nostru să devină un învățământ național, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească țării noastre, în loc de a ne mulțumi să-l luăm făcut gata, într-un timp și niște condiții care nu mai sunt ale noastre”, Spiru Haret

Din înfruntarea celor două curente de idei, cel neoliberal de sorginte americană, în care statul are un rol minimalist și social-democrat, de origine europeană care alocă statului un rol mai important în societate, și doar acesta poate regla o serie de disfuncționalități, care nu pot fi soluționate altfel (de pildă problema inegalităților sociale) credem că triumful într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, va aparține celui care va reuși să răspundă concret, pe de o parte la protecția individului față de stat, iar pe de altă parte, la protejarea individului de către stat.

Pe de altă parte, este evident că actualul sistem capitalist se află într-o perioadă de schimbări profunde. Acestea trebuie să vină din dezideratul că globalizarea trebuia să învingă cel puțin două probleme majore: sărăcia și războiul. De altfel, globalizarea în sine, nu este nici rea, nici bună, ci va fi conform scopurilor pentru care o folosim. Dacă o folosim în vederea reîntoarcerii fundamentalismelor religioase, revendicărilor identitare, terorismului, derivei finanței mondiale, spectrului foametei, creșterii riscurilor ecologice etc. va fi rea.

Ori, capitalismul înseamnă, după cum spunea fostul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy: „responsabilitate individuală, angajament personal, etică, morală care se exprimă prin instituții, capitalismul este ceea ce a permis dezvoltarea extraordinară a civilizației occidentale în ultimele șapte secole”. În concluzie, conchidea fostul președinte francez, „actuala criză financiară nu este criza capitalismului, este criza unui sistem care s-a îndepărtat de valorile fundamentale ale capitalismului, care a trădat spiritul capitalismului”^[23].

Deci, capitalismul trebuie să se reașeze pe bazele etice ale muncii, a reechilibrării binomului libertate-regulă, ca și cel privind responsabilitatea colectivă și responsabilitatea individuală, precum și găsirii unui echilibru între stat și piață, avându-se în vedere o moralizare a sistemului financiar, dar și a unui nou raport între economie și politică. Globalizarea, la rându-i trebuie pusă „în slujba persoanei umane, a solidarității și a binelui comun”^[24].

În acest sens propunem ca anumite realități politico-statale sau principii de guvernare ce trebui schimbate sau revizuite având ca scop final, binele public comun, să fie transpuse în concret prin: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale Omului și Tuturor Oamenilor de către orice instituție a statului și reprezentant al său, iar eventualele derogări să nu fie posibile decât în baza unor analize temeinice ex ante; respectarea adevărului în relația guvernanți-guvernați; utilizarea corectă și cinstită a fondurilor publice; ocuparea prin concurs a funcțiilor de reprezentanți ai statului, fundamentate pe competențe profesionale, educaționale și spirituale; transparență în administrația publică; statul în slujba cetățeanului și nu invers; politică cu principii morale; justiție dreaptă în concordanță cu adevărul faptic și juridic; atragerea răspunderii imediate pentru încălcarea legii, în special pentru înalții funcționari de stat; educație pe bază de valori naționale pentru păstrarea identității naționale în legătură cu cele planetare; educarea în responsabilitatea faptelor făcute promovarea unității naționale, construită pe egalitatea tuturor cetățenilor proprii; politici proactive de sănătate publică; protejarea persoanelor vulnerabile de către instituția statului; responsabilizarea prin pedeapsă aplicată imediat, în măsura posibilului; recuperarea prejudiciului cauzat; grijă față de creație și dreptate socială; eliberarea de consumism; compasiune față de semeni, cultivată ca politică statală; găsirea unui echilibru între supraconsum și subconsum; eliminarea „rebutului și irosirii”.

Bibliografie

Cantemir D., Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guțu, Ed. Academiei Române, București, 1973

Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc. Terminologia vechiului drept românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Cicero, Despre stat, Ed. Științifică, București, 1983

Giurescu C., Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri, București, 1943

Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Ed. Academiei, București, 1969

Heilbroner R.L., Filozofii lucrurilor pământești, Ed. Humanitas, București, 1994

Ionescu C., Instituții politice și drept constituțional, Ed. Juridică, București, 2006

Matei M.D, Probleme fundamentale ale genezei vieții urbane medieval în Țara Românească a Munteniei și Țara Românească a Moldovei, în Revista de Istorie nr. 3/1978, p. 127 și urm.

Olteanu Șt., Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României, în Revista de Istorie nr. 9/1986, pp. 865-866.

Onișor V., Istoria dreptului roman. Pentru anul I al facultății de drept (curs de licență), Tipografia Libertatea Orăștie, Cluj, 1921

Popa N., Teoria generală a dreptului. ed a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014

Popa N., Dogaru I., Dănișor G., Dănișor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002

Sarkozy N., Capitalismul după Sarkozy, în Dilema Veche, anul V, nr. 246, 3 octombrie-5 noiembrie 2008

Sfântul Ioan Paul al II-lea, Aforisme și cugetări. Cultura și spiritualitatea românească prin ochii marelui Pontif, ed. îngrijită, prefațată și comentarii de Nicolae Mareș, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2019

Smith A., Avuția națiunilor – Cercetare asupra naturii și cauzelor ei. Vol. I, Ed. Universitas, Chișinău, 1992

Stahl H.H, Contribuții la studiul satelor devălmașe, vol. II, Ed. Academiei R.P.R, București, 1958

Ștefănescu Ș., Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crearea „Daciei Românești” sub conducerea lui Mihai Viteazul, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005

Tiță C. (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2011

Voicu C., Voicu Camelia A., Teoria generală a dreptului, ediție revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, 2013

Voicu C., Teoria generală a dreptului, ed a III-a, Ed. Sylvi, București, 2001

Weber M., Etica protestantă și spiritul capitalismului, ed. a III-a, Ed. Humanitas, București, 2007