Perspectivă istorică asupra Instituției Statului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Statul în perioada sclavagistă și feudală

„Virtutea este o necesitate umană atât de stringentă și dorința de a apăra bunăstarea comună este atât de mare, încât forța lor a învins orice forme ale plăcerii și ale inactivității”, Cicero

Instituția Statului a apărut în timpul evoluției dezvoltării societății omenești, dar nu se suprapune total peste istoria acesteia. Înainte de apariția statului ca instituție existau forțe de producție încă din epoca comunei primitive organizate sub diferite forme, de la ginți la uniuni de triburi. Democrația militară ca formă de organizare socială premergătoare apariției statului reprezenta organizarea militară a comunităților, ca formă de preocupare permanentă a vieții comunităților din acele timpuri.

Statul a fost și este principala instituție politică a societății, care a apărut cu „șase milenii milenii în urmă, în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India)^[1]. Apariția statului a fost determinată de mutațiile din orânduirea primitivă (formele de organizare, ginta, tribul nu mai răspundeau necesităților membrilor săi), deci, de prefaceri social-istorice, care au impus necesitatea trecerii la o nouă formă de organizare, respectiv cea politico-statală.

Cu alte cuvinte, construcția instituțional-umană numită Stat a fost creată de oameni pentru oameni, având ca scop armonia între „toți participanții la viața cetății”, care poate fi exprimat și prin conceptul de binele public comun, fiind „principala instituție politică a societății”^[2]. În mod evident, statul trebuie să aibă anumite prerogative, precum elaborarea, aplicarea dreptului și garantarea acestuia prin constrângere, la nevoie, exercitarea puterii suverane asupra societății etc.

De altfel, celebrul filozof roman, Marcus Tullius Cicero care a trăit între anii 106-43 spunea că „un stat nu poate dura dacă cei care îl conduc nu au în vedere binele comun”^[3].

Cu toate acestea, orânduirea sclavagistă presupune un sistem social bazat pe munca forțată a unor oameni sau grupuri de oameni numiți sclavi, care proveneau din prizonieri de război, de religii și etnii diferite, proprietatea privată a propriilor stăpâni de sclavi, neavând niciun drept, în care stăpânii de sclavi aveau proprietatea totală și exclusivă asupra mijloacelor de producție și asupra producătorului-sclav.

În perioada sclavagistă nu putem vorbi despre stat în concepția pe care o vom regăsi în anii ce vor urma, decât în anumiți ani din această perioadă și într-o anumită măsură. Dacă luăm ca exemplu cazul Daciei, dar nu numai, existau elemente care se vor regăsi în accepțiunea clasică a conceptului stat, respectiv: populația și teritoriul. Al treilea element puterea de stat este exercitată în Dacia de către conducătorul militar al federației triburilor, regele. Alegerea regelui se făcea dintre nobili având în vedere calitățile militare ale acestuia. Statul dac nu a putut a fi un stat închegat, decât pentru o perioadă scurtă, după moartea lui Burebista, conducătorul care a unit triburile dace, statul dac centralizat s-a destrămat.

Succesorul lui, Duras va uni din nou triburile și va ceda conducerea acestora de bună voie lui Decebal^[4]. Puterea militară era completată în Dacia de puterea religioasă, cel mai mare preot fiind alături de rege, Deceneu, iar împreună cu Vezinas au fost cei doi mari preoți din timpurile lui Burebista, respectiv, Decebal.

Poporul dac era împărțit în nobili, numiți în limba dacă, tarabostes, din rândul cărora se alegeau, după cum spuneam, regele, dar și preoții și oameni de rând, intitulați comați. O altă clasă era cea a sclavilor, luați de regulă, prizonieri din războaie și lăsați în viață, care, ca și la romani, nu aveau nici un drept.

După cucerirea unei părți a Daciei de către romani, care devine astfel ultima provincie anexată Imperiului roman în timpul împăratului Traian, organizarea statală va fi schimbată avându-se ca reper administrația romană. În acest sens, o delegație de 10 senatori este trimisă de la Roma, care împreună cu conducătorul militar vegheau la executarea hotărârilor Senatului roman. Legea fundamentală era constituită de dispozițiile și normele de organizare sau de constituția provinciei.

O definiție a statului formulată de același filozof roman, Marcus Tullius Cicero, redă în mare concepția romană asupra statului: „statul este res populi, adică este cauza poporului (o grupare de oameni asociați unii cu alții prin adeziunea lor la aceleași legi și printr-o comunitate de interese)”^[5]. Tot el afirma că: „Statul, lucrul public (res publica), este lucrul poporului, dar poporul nu este orice ceată de oameni adunați la întâmplare, ci o mulțime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilității comune”^[6].

Deși Dacia este împărțită în mai multe unități administrative, civile și militare: Dacia inferior și Dacia superior și ulterior în Dacia Apulensis, Dacia Porolissensis și Dacia Malvensis ea forma o singură provincie condusă de cel mai înalt funcționar al provinciei, delegatul împăratului, numit pe termen nelimitat, și care îndeplinea funcția de guvernator al provinciei. Acesta avea toate puterile în mână, militară, legislativă și executivă, conducând prin edicte. Era ajutat de un consiliu consultativ de asesori, numiți de el, pe probleme militare, administrative și judiciare, fără însă ca pronunțarea consiliului pe diverse probleme din sfera de competență să devină obligatorii pentru guvernator.

Ulterior retragerii legiunilor romane la sud de Dunăre, legătura imperiului roman cu Dacia s-a făcut prin intermediul goților, ca o federație, fără ca aceștia să ocupe Dacia traiană, iar după slăbirea militară a goților un alt popor barbar pradă provincia, hunii, urmați de gepizi și avari, iar ulterior de slavi, bulgari și maghiari.

După destrămarea imperiului roman, ca și înaintea căderii acestuia, chiar dacă s-au lovit de multiple lovituri militare ale populațiilor barbare, poporul daco-roman nu a părăsit meleagurile țării noastre. Deci, o caracteristică importantă a instituției statului este dată de stabilitatea poporului pe un anumit teritoriu determinat, care constituie fundamentul prefacerilor ulterioare.

Asistăm treptat la un proces de ruralizare a vieții sociale^[7], care a marcat trecerea la noua perioadă feudală, satul devenind principala formă de organizare în care trăiește populația daco-romană. Satul trebuie înțeles dincolo de sensul său geografic, adică de totalitate a locuitorilor, sinonim cu obștea. Obștea sătească, ca cea mai simplă organizare teritorială a unei comunități, vine să înlocuiască vechea obște gentilică, formată în baza rudeniei de sânge a membrilor, fiind „o asociație de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun”^[8]. Teritoriul stăpânit de obște acoperea câmpuri și pășuni, unde se practicau îndeletnicirile specifice: agricultura și creșterea vitelor, deci se poate spune că în principal obștea era o comunitate de muncă.

Obștea avea o adunare generală formată din toți membrii majori, calitate pe care o dobândeau la 18, 22, 23 și chiar 30 de ani sau începând cu data căsătoriei, fiecare dintre aceștia având voturi egale. Competența generală a obștii o reprezenta patrimoniul său prin care se rezolvau toate aspectele litigioase: de la stabilirea locurilor unei gospodării sau schimbarea destinației acestora până la stabilirea culturilor, dar și alte aspecte precum: rezolvarea conflictelor dintre membrii obștei, întreținerea bisericii etc.

Obștea împuternicea din cadrul său diverse persoane cu atribuții precise, precum: văcar, cioban, logofătul (cel care scria actele), pomojnicul (cel care strângea dările) etc. Această împuternicire era dată, de regulă, pe durată determinată în funcție de rezultatele obținute, care erau raportate obștei, iar în lipsa unor rezultate bune așteptate îi puteau schimba pe oricare dintre ei.

Ulterior, cu scopul utilizării unui teritoriu mai mare și unitar (care putea cuprinde mai multe forme de relief) sau pentru apărare s-au unit mai multe obști, constituindu-se confederația de obști, cu păstrarea autonomiei proprii, organelor și normelor proprii.

Organul suprem de conducere era marele sfat, format din reprezentanții obștilor sătești componente. Acest organ de decizie hotăra în problemele comune, de problemele interne ale obștilor componente ocupându-se organele proprii ale fiecărei obști.

Regulile de conduită din cadrul obștilor sunt legate de relațiile de producție, fiindcă în principal obștea era o comunitate de muncă și, deci, trebuiau să fie reglementate reguli specifice, precum: stăpânirea în devălmășie a pământului și stăpânirea individuală, ambele ținând însă, de dreptul de folosință, și nu de dreptul de proprietate.

Stăpânirea în devălmășie asupra teritoriului obștei, care era folosit de toți membrii obștei conferea fiecăruia dreptul de folosință asupra acestuia, care era utilizat în comun de toți.

Remarcăm o similitudine a obștei cu statul, teritoriul, dar și o diferență semnificativă, lipsa unei forțe publice instituționalizate cu organe de constrângere aflate deasupra societății care nu existau în modul de organizare, funcționare și conducere al obștilor.

De fapt, feudalismul, reprezintă organizarea social-economică caracterizată de totalitatea raporturilor, bazate pe fidelitatea între suzeran și vasal, între care se desfășoară relații de producție, suzeranul fiind cel care stăpânea pământurile și mijloacele de producție iar vasalul, este cel care depinde de stăpânul său suzeranul, din perspectiva lipsei totale sau parțiale a vasalului de pământ și de mijloace de producție. De asemenea, în baza protecției asigurate de suzeran din punctul de vedere al protecției și sursei de venit, vasalul era obligat să contribuie cu sprijin militar și să participe la adunările în care se adoptau diferite hotărâri privind viața socială.

În perioada cuprinsă între secolele al IX-lea și al XIV-lea, una ce consacră poporul român din punct de vedere al etnicității și personalității proprii, organizată politică, cu normele juridice aferente perioadei se dezvoltă forțele de producție, concomitent cu ocupațiile tradiționale, agricultura și creșterea vitelor, oarecum firesc pe baza creșterii suprafețelor cultivate cu consecințe asupra creșterii producției, care a favorizat și dezvoltarea schimburilor comerciale ce a adus și un surplus de tezaur față de perioada anterioară^[9]. Se constată și un spor demografic cauzat pe de o parte de creșterea suprafețelor cultivate și pe de altă parte de perfecționarea uneltelor.

Una dintre caracteristicile sociale din perioada secolelor VIII-XIV este apariția și dezvoltarea unor inegalități sociale, datorate capacității diferite de muncă a persoanelor precum și de a fructifica roadele solului deținut, poziția ocupată în societate și avantajele care decurg de aici în planul bogăției etc. Perioada secolelor VIII-XI reprezintă etapa apariției elementelor orânduirii feudale în societatea carpato-danubiano-pontică^[10].

În același timp cu afirmarea personalității etnice a poporului român apar formațiuni politice pe teritoriul ocupat de acesta, sub diverse denumiri: voievodate, principate, cnezate, regăsindu-se astfel, la sfârșitul veacului al IX-lea, pe teritoriul fostei provincii Dacia romană, Principatul lui Gelu, în Transilvania; principatul lui Menumorut, în regiunea Crișurilor; Principatul lui Glad de la Mureș până la Orșova. Apar și marile organizări de domeniu funciar. Cele mai vechi datează din secolul al XI-lea (1075), respectiv domeniul Mânăstirii Sf. Benedict, din părțile Bihorului^[11].

Mai târziu, în secolele al XIV-lea și al XV-lea regăsim Țara Românească și Moldova. Populația din Țara Românească, dar și cea din Moldova era împărțită în două clase: clasa de sus din care făceau parte boierii (înalți funcționari ai Domnului), slujile domnești și clejii (stăpânii satelor) și clasa de jos compusă din români (oameni liberi).

Înainte de înființarea Țării Românești principatele erau conduse de cnezi. Locuitorii liberi aveau locuri de casă, câteva pogoane de pământ, lemne din pădure și pășune pentru vite. Cnezul primea a zecea parte din rodul pământului și din stupi. Din cnezi s-au creat ulterior moșierii (stăpânii de moșii).

În perioada feudalismului timpuriu s-au cristalizat normele juridice obișnuite sub forma unui ansamblu unitar, numit Legea țării, aplicabilă pe teritoriul fiecărei țări românești, fiind asemănătoare și avea la bază experiențele vechi românești anterioare, precum și influențele străine.

Cu privire la acest aspect, Dimitrie Cantemir scria în Descrierea Moldovei următoarele^[12]: „[…] s-au născut două feluri de drept la moldoveni: unul scris, care se bazează pe edictele împăraților romani și greci și pe hotărârile conciliilor, altul nescris, pe care l-am putea numi pe bună dreptate obiceiul pământului, dacă chiar și în vorbirea obișnuită este numit de către moldoveni cu un cuvânt slavon obicei, care însemna datină sau uz. Dar, fiindcă cele obiceiuri, neîntemeindu-se pe niciun text scris, erau deseori abătute de la înțelesul lor adevărat de către judecători cumpărați și aduceau după ele nedreptăți, Vasile Albanezul (Vasile Lupu, 1643-1653, n.n.), domnul Moldovei, a poruncit în secolul trecut să se adune laolaltă de către bărbați buni și cunoscători ai legilor țării toate regulile scrise și nescrise și dintr-însele a alcătuit un codice anumit (Pravila, 1646, n.n.), care până astăzi este norma pronunțării unei drepte hotărâri pentru judecătorii Moldovei”.

* Articol extras din Revista Pandectele Române nr. 5/2020.

^[1] N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 79.

^[2] Voicu C., Teoria generală a dreptului, ed a III-a, Ed. Sylvi, București, 2001, p. 72; Tiță C. (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2011, p. 100.

^[3] Popa N., Dogaru I., Dănișor G., Dănișor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002, p. 71.

^[4] Onișor V., Istoria dreptului roman. Pentru anul I al facultății de drept (curs de licență), Tipografia Libertatea Orăștie, Cluj, 1921, p. 26.

^[5] Voicu C., Voicu Camelia A., Teoria generală a dreptului, ediție revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 82.

^[6] Cicero, Despre stat, Ed. Științifică, București, 1983, p. 258.

^[7] Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc. Terminologia vechiului drept românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 45.

^[8] Stahl H.H, Contribuții la studiul satelor devălmașe, vol. II, Ed. Academiei R.P.R, București, 1958, p. 25.

^[9] Matei M.D., Probleme fundamentale ale genezei vieții urbane medieval în Țara Românească a Munteniei și Țara Românească a Moldovei, în Revista de Istorie nr. 3/1978, p. 127 și urm.

^[10] Olteanu Șt., Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României, în Revista de Istorie nr. 9/1986, pp. 865-866.

^[11] Ștefănescu Ș., Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crearea „Daciei Românești” sub conducerea lui Mihai Viteazul, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005, p. 25.

^[12] Cantemir D., Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guțu, Ed. Academiei Române, București, 1973, p. 247.