Părăsirea locului producerii accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie. Respingerea recursului ca fiind nefondat

• NCP: art. 338 alin. (1)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin Sentința penală nr. 555 din 15.11.2019, pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. (…), la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 338 alin. (1) C. pen. (fapta din data de 11.03.2018).

În baza art. 91 alin. (1) C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 92 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a dispus că pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. va trebui să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Gorj, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul A. să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile în cadrul U.A.T. Târgu Jiu – Primăria Târgu Jiu sau D.G.A.S.P.C. Gorj, la alegerea consilierului de probațiune.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) – e) să fie comunicate Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Gorj.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 45/RC din 4 februarie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului”. (Decizia nr. 350/RC/2015 – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casație nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate în recurs în casație, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată, constă, în esență, în aceea că, la data de 11.03.2018, în jurul orelor 15:45, inculpatul A. a condus autoturismul marca x, nr. înmatriculare x, pe DN1, către Ploiești, iar în dreptul intersecției cu str. x din localitatea Otopeni, a lovit martorul E., care se deplasa în aceeași direcție pe bicicletă, ulterior părăsind locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, deși persoana lovită a necesitat îngrijiri medicale.

Astfel, pe baza probelor administrate, s-a reținut că, la intersecția DN1 cu str. x un autoturism de culoare închisă a virat la dreapta prin fața bicicletei condusă de persoana vătămată E. care s-a dezechilibrat și a căzut. Autoturismul s-a oprit la o distanță de aproximativ 20 de m pe str. x, a staționat pentru câteva momente și și-a continuat deplasarea.

Martorul E. a declarat că, la data de 11.03.2018, în jurul orelor 15:45, se deplasa cu bicicleta pe banda unu a DN1, sensul către Ploiești, pe raza orașului Otopeni, iar în dreptul intersecției cu str. x a fost acroșat de un autoturism care a virat dreapta pe strada sus-menționată. A arătat că i-a fost lovit ghidonul cu partea dreapta spate a autoturismului și a fost „dărâmat”, bicicleta fiindu-i acroșată. De asemenea, a arătat că a văzut autoturismul oprindu-se mai în față, dar conducătorul vehiculului și-a continuat ulterior deplasarea pe str. x, fără a discuta cu el.

Raportul de expertiză medico-legală nr. x a relevat că numitul E. a suferit leziuni traumatice care pot data din 11.03.2018, posibil produse prin lovire cu și de corpuri și planuri dure, în condițiile unui politraumatism rutier, pentru care necesită circa 30 – 35 zile de îngrijiri medicale.

Potrivit procesului-verbal de cercetare a autoturismului x și planșei foto aferente, autoturismul marca x prezenta zgârieturi în partea din dreapta spate (aripă dreapta spate), ce puteau fi produse în accidentul respectiv.

Față de situația de fapt reținută în cauză și pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A., constând în aceea că, la data de 11.03.2018, în jurul orelor 15:45, a condus autoturismul marca x, nr. înmatriculare x, pe DN1, direcția spre Ploiești, iar în dreptul intersecției cu str. x din localitatea Otopeni, a lovit pe persoana vătămată E., ce se deplasa în aceeași direcție pe bicicletă, cauzându-i acestuia leziuni traumatice pentru care au fost necesare 30 – 35 zile de îngrijiri medicale, părăsind locul producerii accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În speță, recurentul inculpat A. a susținut că nu există un raport de cauzalitate între acțiunea sa de conducere a autoturismului și căderea biciclistului E., a cărui rănire s-a produs din cauza propriei neglijențe manifestată cu prilejul conducerii bicicletei cu viteză, probele administrate relevând că nu a existat contact material (fizic) între autoturismul pe care îl conducea și bicicleta condusă de martor, astfel încât să determine căderea acestuia.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte notează că, în ansamblul lor, motivele recurentului inculpat, privind lipsa legăturii de cauzalitate între acțiunea sa de conducere a autoturismului și căderea biciclistului E., sunt similare criticilor susținute de către inculpat și în fața instanței de apel, care le-a analizat în raport de probele administrate în cauză și le-a apreciat ca netemeinice.

Observând aspectele prezentate, Înalta Curte constată că motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație au la bază negarea situației de fapt, sub aspectul existenței vreunei legături între acțiunea inculpatului de conducere a autoturismului și căderea biciclistului, tinzându-se la reevaluarea materialului probator.

Astfel, se constată că recurentul inculpat A. contestă împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanța de apel, precum și probele administrate, în condițiile în care acesta susține că nu a existat un contact material (fizic) între autoturismul pe care îl conducea și bicicleta condusă de martor, care să fi determinat căderea acestuia din urmă.

Or, reiterând scopul recursului în casație, Înalta Curte constată că reevaluarea situației de fapt și a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curți în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esențiale pentru legalitatea hotărârii definitive și le-a reglementat ca atare, expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, similar instanței de apel, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al susținerilor recurentului inculpat, în sensul că faptei ce i se impută îi lipsește o cerință implicită de tipicitate descrisă în art. 338 C. pen., notând că existența unei cercetări la fața locului nu este o condiție pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului. Esențial pentru existența infracțiunii în discuție este că inculpatul A. a fost implicat într-un accident de circulație, în urma căruia s-a produs vătămarea unei persoane, și a părăsit locul accidentului, înainte ca organele de poliție să ajungă la fața locului. Prin urmare, susținerea recurentului inculpat, în opinia căruia, fapta ar fi existat în cazul în care ar fi părăsit locul accidentului fără încuviințarea poliției, ulterior sosirii organelor de poliție și începerii cercetării locului faptei, este irelevantă raportat la conținutul normei incriminatoare.

Prin urmare, având în vedere baza factuală reținută de instanța de apel, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care se circumscrie elementelor de tipicitate a infracțiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 490/A din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.