Nerespectarea principiului ne bis in idem. Control judiciar. Recurs (CPP, NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 76/RC/2017

CPP: art. 178, art. 184, art. 219; NCP: art. 178 alin. (1), (2) și (5), art. 184 alin. (2), (4), art. 219 alin. (1); NCPP: art. 6, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438, art. 443, art. 447; O.G. nr. 2/2001: art. 1; Legea nr. 319/2006: art. 13 lit. f), art. 37, art. 39 alin. (2) – (9), art. 43; Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale: art. 4

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpații B. și C. au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte constată, în raport de argumentele ce susțin cererile de recurs în casație că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea inculpaților B. și C. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați de cele două instanțe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenții urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Totodată, se constată că, la pronunțarea deciziei de către instanța de apel au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, probă care a fost interpretată în coroborare cu materialul probator administrat în cauză și care permite aprecierea că faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților B. și C. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 37 din Legea nr. 319/2006 și al infracțiunilor prevăzute de art. 178 alin. (1), (2) și (5) C. pen., art. 184 alin. (2), (4) C. pen. și art. 219 alin. (1) C. pen.

Cu privire la infracțiunea prev. de art. 37 din Legea nr. 319/2006, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de cele două instanțe inferioare, analiză ce excede unor verificări de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.

Or, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpați nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocate de inculpați și pentru care au fost admise, în principiu, cererile de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurenți inculpați au invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare a acestora.

În consecință, se poate aprecia că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme și, constatând că, din situația de fapt reținută de cele două instanțe în hotărârile pronunțate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care au fost condamnați, Înalta Curte constată că susținerile inculpaților nu sunt întemeiate sub acest aspect.

Cu privire la criticile inculpaților referitoare la nerespectarea principiului ne bis in idem în sensul că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă, cu referire la faptul că inculpații au fost sancționați contravențional pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 37 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 319/2006 și, ca atare, nu pot fi condamnați și pentru infracțiunea prev. de art. 39 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, Înalta Curte le apreciază ca nefondate.

Potrivit principiul ne bis in idem, astfel cum este prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și în art. 6 C. proc. pen., corespunde cerințelor de echitate și securitate juridică și garantează persoanei condamnate că nu mai poate fi urmărită ori pedepsită penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform normelor legale și procedurale penale a statului.

Fiind în strânsă legătură cu principiul autorității de lucru judecat pentru a-și găsi aplicarea, trebuie să existe o procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală iar autoritățile să fi început a altă procedură pentru aceeași faptă și cu privire la aceeași persoană.

Prin decizia recurată s-a reținut că, activitatea infracțională a inculpatului B. constă în aceea, că în calitate de director general la SC J. SA Sadu, a dat dispoziție ca pulberea rezultată dintr-o muniție expirată, veche de 30 de ani, să fie introdusă în fabricație, aspect care are legătură directă cu moartea a două persoane, accidentarea gravă a alteia și importante pagube materiale, iar cu privire la inculpatul C. s-a reținut că în calitate de director tehnic și de producție, nu a luat măsurile legale de securitate și sănătate în muncă, fiind creat un pericol grav și produs un accident de muncă în urma căruia au decedat două persoane, o alta a fost grav rănită și au rezultat importante pagube materiale.

Totodată, s-a mai reținut că ansamblul probelor a relevat că inculpații au nesocotit prevederile art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006, întrucât au dat dispoziție să se refolosească pulberea rezultată din delaborări cu vechime de peste 30 de ani cunoscând faptul că nu au autorizație pentru acest procedeu tehnologic iar aceștia, în funcțiile de conducere pe care le dețineau la momentul exploziei au dispus ca această pulbere să fie refolosită deși instrucțiunile de lucru prevedeau distrugerea prin ardere a acesteia, iar procesul verbal privind ședința Comitetului de Securitate și Sănătate în Muncă din data de 02 februarie 2011 nu a fost înaintat Inspectoratului Teritorial de Muncă Gorj așa cum precizează aceștia prin adresa din 16 iunie 2011 și cum de altfel, cum se hotărâse, existând un dubiu cu privire la întrunirea ședinței.

Cu privire la infracțiunea prev. de art. 37 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 319/2006, instanța de apel, deși a constatat că fapta există sub aspectul elementului constitutiv al infracțiunii, în mod corect a apreciat că se impune încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului special de prescripție a răspunderii penale.

Împrejurarea că inculpații au fost sancționați contravențional în baza art. 39 alin. (4) din Legea nr. 319/2006 nu exclude tragerea acestora la răspundere penală, în contextul în care în conținutul art. 43 din Legea nr. 319/2006 menționează că dispozițiile art. 39 alin. (2) – (9) se completează cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor care prevede la art. 1 că legea contravențională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală, iar curtea de apel a apreciat că activitate infracțională săvârșită de inculpații B. și C. este mai amplă și de o gravitate sporită, fiind incidente dispozițiile ce incriminează infracțiunile de neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă și distrugere din culpă.

Așadar, s-a reținut de instanța de apel că acțiunile și inacțiunile inculpaților au produs o vătămare victimelor P., R. și O. urmare nerespectării obligațiilor ce le reveneau în funcția de director general la SC J. SA Sadu, respectiv director tehnic și de producție, activități care în final, au condus la pierderea de vieți omenești, vătămarea gravă a integrității corporale a unei persoane și producerea unui prejudiciu semnificativ fiind realizate astfel atât actele ce compun elementul material la infracțiunii, inculpații acționând cu forma de vinovăție cerută de lege după cum au fost produse și urmările cerute de lege pentru existența infracțiunilor prev. de art. 178, art. 184, art. 219 C. pen. anterior.

Din perspectiva împrejurărilor faptice asupra cărora instanța de apel a statuat definitiv și a prevederilor art. 37 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 319/2006, art. 178, art. 184, art. 219 C. pen. anterior, precum și a dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 2/2001, Înalta Curte consideră că nu sunt întemeiate criticile recurenților inculpați în sensul că faptele lor constituie contravenție, iar nu infracțiunile pentru care au fost condamnați, respectiv, pentru care s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal.

Totodată, sancționarea contravențională a inculpaților, întemeiată pe dispozițiile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 319/2006, nu exclude răspunderea penală a inculpaților pentru infracțiunile prev. de art. 37 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 319/2006, art. 178, art. 184, art. 219 C. pen. anterior, în contextul în care, nu există o procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă și nici în urma unei proceduri desfășurate conform C. proc. pen., ca atare, nu este incident principiul ne bis in idem.

Față de soluția instanței de control judiciar nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurentul inculpat B. cu privire la acțiunea civilă care vizau modalitatea de soluționare a laturii vivile în raport de adoptarea unei soluții de achitare întemeiate pe disp. art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Față de soluția dispusă în cauză, cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de recurentul inculpat C. nu se impune a fi examinată.

În consecință, față de argumentele în cele ce preced, criticile invocate de inculpații B. și C. sunt neîntemeiate și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. vor fi respinse, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații B. și C. împotriva Deciziei penale nr. 860 din 26 mai 2016 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/318/2012.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați B. și C., în sumă de câte 65 lei, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat D., în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

Totodată, nu se impune nici suspendarea hotărârii atacate solicitată de inculpatul C.

În ceea ce privește solicitarea intimatului – inculpat D., dat fiind respingerea recursurilor în casație a recurenților inculpați B. și C. nu se mai impune examinarea cererii de recurs în casație prin prisma dispozițiilor art. 443 C. proc. pen. în ceea ce privește efectul extensiv al recursului în casație.

Sursa informației: www.scj.ro.