Nemulţumiri privind modul de apreciere a probelor şi a stabilirii situaţiei de fapt de către tribunalul arbitral (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1453/2020

NCPC: art. 425 alin. (1), art. 488 pct. 5, 6 și 8, art. 496 alin. (1), art. 541 alin. (1) și (2), art. 608 lit. f); L. nr. 85/2014: art. 41 alin. (5); NCC: art. 1617

Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în proporție covârșitoare, argumentele aduse de recurentă în susținerea motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. se constituie în critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esență, susținerile din acțiunea în anulare.

Critica recurentei potrivit căreia curtea de apel a soluționat primul capăt al acțiunii în anulare prin nesocotirea prevederilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, arătând că în cauză primează ca și procedură de citare Regulamentul Camerei de Comerț Industrie și Agricultură Timiș, va fi respinsă ca nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 541 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: „(1) Arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat. (2) În administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.”

Din această perspectivă, se constată că în mod corect curtea de apel a reținut că în cauză citarea părților, ca regulă de procedură, se efectuează în conformitate cu regulile Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, iar nu în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Legea nr. 85/2014, care se aplică litigiilor promovate în temeiul dreptului comun în fața instanțelor de judecată.

Ca atare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Regulamentul Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, potrivit cărora toate „comunicările se fac la adresa indicată de parte în cererea de arbitrare…”

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a făcut un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. f) C. proc. civ., pronunțându-se cu privire la rezilierea unilaterală a contractului nr. 77/AP/2013 încheiat între părțile litigante și constatând că nu este incident în cauză motivul de anulare reglementat de art. 608 lit. f) C. proc. civ.

Este de precizat că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în aceea că nu permite instanței cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalității acesteia din perspectiva motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.

Acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, astfel încât instanța nu procedează în cadrul acestei acțiuni la o reevaluare și interpretare a probelor administrate, ci numai verifică legalitatea hotărârii arbitrale din perspectiva dispozițiilor art. 608 C. proc. civ. care arată motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desființată.

Hotărârea recurată răspunde exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În realitate, criticile formulate de recurentă reprezintă nemulțumirile acesteia față de modul de apreciere a probelor și a stabilirii situației de fapt de către tribunalul arbitral. Or, acestea nu constituie motive de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prin argumentația adusă în susținere, recurenta a urmărit, în realitate, o reexaminare pe fond a litigiului, prin reanalizarea unor prevederi legale dispozitive și prin stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce nu este permis în actuala reglementare a căii de atac a recursului.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. 1 C. proc. civ.

Nu va fi reținută nici critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1617 C. civ.

Problema de drept pe care recurenta o invocă constă în a stabili, în funcție de distincția între natura legală și cea judiciară a compensației, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către pârât a unei cereri reconvenționale.

Ca mod de stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă.

Compensația poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când operează prin convenția părților sau judecătorească, atunci când operează prin hotărârea instanței.

Efectele compensației (legale, convenționale sau judecătorești) sunt, însă, în toate cazurile, aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

Considerentele prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a obligațiilor, pe planul dreptului substanțial.

Pe plan procesual, însă, Înalta Curte notează că, dacă, de principiu, valorificarea unui drept subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o anumită prestație față de el.

Pornind de la aceste considerații principiale, raportat la datele speței, Înalta Curte recunoaște că pârâtul poate să-i opună reclamantei, pe calea întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1617 și urm. C. civ., dacă deține asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă, lichidă și exigibilă, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de control a reținut în mod corect natura legală a compensației pretinse, aceasta putând fi invocată și pe cale de excepție, prin întâmpinare, nefiind necesară învestirea instanței cu o cerere reconvențională în acest sens.

În concluzie, se constată că instanța de control nu a încălcat dispozițiile imperative ale art. 1617 alin. (1) C. civ. și, făcând o analiză pertinentă a motivelor de nulitate prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ., a constatat în mod corect că nu sunt incidente în cauză.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentința recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.