Nedemnitatea succesorală şi cerința condamnării penale în dreptul civil român şi scoțian

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

S‑a afirmat în literatura de specialitate că interpretarea stricto sensu a acestei legi a îngreunat atingerea finalității sale^[31], textul fiind mult prea complex pentru a fi aplicat^[32]:

„ For pvnisement of parricide

 OURE Souerane Lord and estatis of this present parliament

Vnderstanding the abhominable and odious crueltie that hes bene at sumtymes heirtofoir vsit within this realme be children aganis thair parentis in murthering of thame and takand of thair lyves maist vnnaturally

Hes thairfoir statute and Ordanit that quhatsumeuir he be that hes slayne or sall heirftir slay his father or mother guidschir or guddame and hes bene alreddie or salbe heireftir convict be ane assyise

The committaris of the said cryme and his posteritie in linea recta salbe disheresit in all tyme heiraftir fra thair landis heretages takis possesionis

And the samyn sall apertene to the nixt collaterall and narrest of blude quha vtherwayes micht succeid falyeing of the richt lyne”^[33].

S‑a scris despre acest act normativ că a căzut în desuetudine, fiind ignorat de practicieni până la abrogarea expresă în anul 2016^[34]. Printre neajunsurile acestei legi a fost menționată și cerința condamnării penale pentru omor, aspect evidențiat în cauza Oliphant v Oliphant (1674): James Oliphant și‑a ucis mama, însă a evadat din arest și nu a putut fi condamnat in absentia. Între timp, Coroana intenționa să dăruiască fiului acestuia, Patrick Oliphant, averea confiscată, însă un creditor al fugarului a contestat cu succes donația în Oliphant v Yeaman (1662‑63), arătând că averea nu intrase în proprietatea Coroanei.^[35] Mai târziu, când George Oliphant a solicitat înlăturarea fratelui ucigaș și a descendenților acestuia de la moștenirea defunctului lor tată, instanța a reținut că legea nu poate fi aplicată în lipsa unei condamnări penale^[36].

4.1. Evoluția normativă

Soluția găsită pentru aplicarea nedemnității a constat în împrumutarea teoriei „ordinii publice” (public policy) din dreptul englez. În conformitate cu acest principiu, instanțele își rezervau puterea de a respinge o pretenție fără a ține cont de practica judiciară anterioară sau de prevederile legii^[37], întemeindu‑se exclusiv pe interesul public. Prima explicitare a acestei teorii survine în Smith, Petitioner (1979)^[38], însă abia Burns v. Secretary of State for Social Services (1985)^[39] a putut fi folosit drept precedent în pretențiile subsecvente^[40]. În orice caz, regula a fost modificată de Forfeiture Act 1982, care i‑a oferit și o definiție legală, în sensul că interzice celui care a suprimat viața altuia să profite de pe urma acestui fapt ilicit^[41]. Actul normativ menționat a recunoscut instanțelor din Anglia și Scoția puterea discreționară de a modifica întinderea confiscării averii în cazul acelor fapte care nu îndeplinesc toate condițiile de existență ale infracțiunii de omor (murder)^[42].

Adoptată relativ recent, Succession (Scotland) Act 2016 are meritul de a îndrepta unele neajunsuri inerente creării dreptului pe calea precedentului judiciar. Anterior, jurisprudența a arătat că nedemnul nu poate fi considerat predecedat în raport cu moștenirea de la care este exclus^[43], însă noua lege consacră soluția contrară.^[44] Mai mult, practica judiciară a speculat prevederile Forfeiture Act 1982 în sensul excluderii aproape integrale a confiscării în cazul uciderii din culpă^[45], soluție permisă explicit de noua lege.^[46]

4.2. Cerința condamnării penale

Cu toate că dreptul scoțian a înregistrat progrese considerabile în privința reglementării nedemnității, problematica condamnării penale nu s‑a înscris în această preocupare. A existat o propunere de codificare a regulilor privitoare la confiscare în memorandumul nr. 71/1986 al Comisiei Scoțiene pentru Drept (Scottish Law Commission)^[47], în cadrul căreia s‑a adus în atenție și această chestiune^[48]. Opinia comisiei înclină spre consacrarea condamnării penale ca cerință a nedemnității, deși admite că decesul făptuitorului prin sinucidere sau caz fortuit (e.g. un accident de mașină) ar constitui un impediment.

Se arată că legislațiile care nu au impus această cerință recurg la stabilirea vinovăției nedemnului în instanța civilă, or în sistemul anglo‑saxon acest lucru presupune un calcul de probabilitate (balance of probabilities). Ulterior, această soluție a fost implementată în Noua Zeelandă pentru ipoteza în care făptui­torul nu a fost anchetat ori condamnat penal^[49]. Totuși, dreptul scoțian a evitat un răspuns categoric, ceea ce permite instanțelor o marjă de apreciere considerabilă.

5. Concluzii

Cerința condamnării penale în materia nedemnității succesorale este o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, ea garantează securitatea juridică a cetățeanului pentru că îl ferește de represiunea arbitrară a statului. Pe de altă parte, caracterul său vulnerabil la abuz o aduce în conflict cu fundamentul moral al nedemnității. Credem că din analiza noastră rezultă numai două (categorii de) soluții, care pot fi clasificate în funcție de cele două moduri de abordare a problemei:

– dacă aceasta ține de distincția civil‑penal, atunci legiuitorul trebuie să configureze nedemnitatea ca sancțiune civilă^[50], atenuând necesitatea condamnării penale prin constatarea faptelor de către instanța civilă (e.g. Italia, România, Noua Zeelandă etc.);

– dacă problema ține de clivajul dintre formalismul și realismul juridic, așa cum pare să rețină CEDO în cauza Velcea și Mazăre c. României, atunci soluția constă într‑o flexibilizare a instanței de judecată.

Observăm cum prima abordare câștigă tot mai mult teren în contemporaneitate, însă dreptul scoțian oscilează între cele două fără a oferi un răspuns clar. Această evoluție nu este surprinzătoare, întrucât se grefează exact pe tiparul sistemelor de drept menționate; dreptul român și italian nu își permit să iasă din logica dura lex, sed lex, în vreme ce dreptul scoțian rămâne blocat într‑un purgatoriu juridic – poziția intermediară ingrată dintre common law și dreptul continental. Remarcabil este că Noua Zeelandă a putut să‑și codifice regulile nescrise cu mai mare ușurință decât Scoția, în condițiile în care nu se bucură de aceeași apropiere față de tradiția juridică continentală.