Naționalizarea unui imobil. Dovada calității de moștenitor. Expertiza tehnică de specialitate topo (NCPC, Legea nr. 10/2001)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 90/2017

VCPC: art. 315 alin. (1) și (3); NCPC: art. 296, art. 304 pct. 9, art. 312, art. 314, art. 1081 pct. 2 lit. d); Legea nr. 10/2001: art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 21, art. 23, art. 24; Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: art. 1 lit. e); H.G. nr. 250/2007: art. 23.1 lit. d); Decretul nr. 32/1954: art. 4 alin. (1)

Apreciind că în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantei și pe cale de consecință, a calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, instanța de apel și-a fundamentat soluția, în principal, pe notorietatea erorilor care se făceau la completarea anexelor decretului de expropriere și pe prezumția de proprietate dedusă din faptul existenței imobilului, în prezent, în patrimoniul statului.

Asemenea statuări sunt incorecte, în condițiile în care instanța nu a fost preocupată, în prealabil, să lămurească elementele de fapt ale pricinii legate de individualizarea bunului, de inadvertențele vizând adresa de situare a acestuia, de titularul proprietății în perioada 1946 -1950 (astfel cum se stabilise, de altfel, prin Decizia intermediară, de desființare cu trimitere – nr. 50 din 15 februarie 2008 – pronunțată de Curtea de Apel Ploiești).

Astfel, pe lângă faptul că indică eronat temeiul preluării ca fiind reprezentat de un decret de expropriere (în realitate, fiind vorba de decretul de naționalizare nr. 92/1950), instanța de apel consideră că menționarea numelui altei persoane, decât cea a autorului contestatoarei, în anexele acestui decret, este suficientă pentru a se aprecia asupra preluării fără titlu, fiind „notoriu că se făceau erori în legătură cu numele proprietarilor deposedați~.

În realitate, pentru a putea trage o asemenea concluzie, instanța trebuia să verifice situația proprietății asupra imobilului în intervalul 1946-1950 (când I. apare menționat în Hotărârea nr. 46/1946 a Comisiunii de pe lângă Prefectura Prahova, ca fiind obligat, în calitate de proprietar al imobilului din str. x, să restituie statului o sumă reprezentând c/val. îmbunătățirilor efectuate la imobil și anul 1950, când în anexa Decretului nr. 92/1950, apare ca titular deposedat al imobilului din str. x cel care a constituit obiect al notificării, numita J.

Or, o asemenea mențiune, în legătură cu titularul bunului deposedat poate fi rezultatul unei inadvertențe, dar poate fi, în egală măsură, rezultat al schimbării titularului dreptului în intervalul menționat.

De aceea, concluzia instanței de apel în sensul că se săvârșeau erori atunci când erau completate anexele decretului de naționalizare, reprezintă de fapt, o afirmație generală și o necercetare punctuală, raportată la datele concrete ale speței.

Mai mult, instanța de apel nu a fost preocupată, așa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, de identificarea imobilului ce a făcut obiect al notificării și despre care se pretinde că a fost proprietatea autorilor contestatoarei (reclamanta prevalându-se de calitatea sa de legatar universal față de C., soția supraviețuitoare a lui I., al cărui drept de proprietate a fost afirmat).

Această identificare a imobilului se impunea față de multiplele inadvertențe rezultate din actele dosarului în legătură cu imobilul din Ploiești, în privința căruia reclamanta a solicitat să i se recunoască dreptul la măsuri reparatorii.

Astfel, potrivit actului eliberat de Direcția Arhivelor Naționale Prahova, în anul 1933 s-a permis soților H. și I., să construiască o casă pe strada x, iar potrivit adreselor emise de Primăria Ploiești (din 5 mai 2007 și din 2 iulie 2007), nu există identitate între imobilul din B-dul x, și cel din str. y.

Pe de altă parte, din adresa aceleiași instituții (din 11 iulie 2002), cu referire la registrul privind revizuirea numerotării clădirilor din Municipiul Ploiești rezultă că la fosta adresă poștală str. x, actualmente str. y (valabil în anul 1950) figurează înscriși „cap de gospodărie” K., L. iar „proprietar” M.

Așadar, din coroborarea acestor elemente rezultă că autorul reclamantei a edificat o construcție pe str. x, că această adresă nu se identifică cu cea din str. y dar, pe de altă parte, că fosta adresă poștală str. x este actualmente str. y, pentru care figurează alți titulari ai proprietății iar preluarea s-a făcut pe numele altei persoane decât al autorului reclamantei.

Față de toate aceste inadvertențe, statuarea instanței de apel în sensul că menționarea numelui altei persoane în anexa Decretului de naționalizare reprezintă doar o eroare, nu are niciun fundament probator și nu se sprijină pe o analiză concretă a datelor speței.

La fel, prezumția de proprietate dedusă din împrejurarea că în prezent imobilul se află în deținerea statului nesocotește dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

În speță însă, mențiunea din anexa Decretului de naționalizare face să opereze prezumția de proprietate în favoarea altei persoane decât autorul reclamantei, în condițiile în care nu s-a probat contrariul – respectiv, faptul că I. era proprietarul bunului la momentul naționalizării.

De altfel, toate aceste neconcordanțe au fost avute în vedere și la momentul la care a fost pronunțată Decizia nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, de desființare cu trimitere spre rejudecare, tocmai pentru lămurirea elementelor de fapt și de drept ale pricinii legate de proprietatea imobilului, de identificarea acestuia, de evoluția ori situația proprietății în intervalul 1946 – 1950.

Or, fără să se conformeze acestor îndrumări, prima instanță a fondului a judecat cauza având ca material probator suplimentar o adresă a Arhivelor Naționale Prahova, conform căreia „este nevoie de date suplimentare pentru a putea fi identificat imobilul și modalitatea preluării acestuia de către stat”.

La rândul ei, instanța de apel nu a găsit necesar ca, în cadrul devoluării fondului, să suplimenteze probatoriul și să lămurească situația juridică a bunului, pronunțând pe baza acelorași probe, o soluție contrară primei judecăți (sprijinindu-se pe prezumții și pe aspecte de notorietate, fără legătură cu datele concrete ale speței rămase de altminteri, neelucidate).

În consecință, constatând că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost lămurite și având în vedere dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca la reluarea judecății, să fie suplimentat probatoriul pentru identificarea imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire” obținute în anul 1933 de către I., în str. x, și în ce măsură acesta se suprapune cu imobilul din str. x, obiect al notificării, ținându-se seama și de evoluția nomenclatorului stradal, și să se lămurească situația proprietății asupra imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, aspecte în funcție de care se va aprecia asupra calității de persoană îndreptățită și a măsurilor reparatorii cuvenite.

Venind spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/105/2006/a1.

Prin Decizia nr. 25 din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea A., cauză venită spre rejudecare potrivit Deciziei civile nr. 7276 din 19 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel Curtea de Apel Ploiești a reținut că:

La rejudecarea cauzei în apel după casare, Curtea s-a conformat dispozițiilor de casare în sensul în care s-a dispus suplimentarea probatoriului pentru identificarea imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire” obținute în anul 1933 de către I. în str. x și dacă acesta se suprapune cu imobilul din str. x, obiect al notificării, ținându-se seama și de evoluția nomenclatorului stradal.

Astfel, prin adresa emisă de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Ploiești din 21 martie 2013, s-a învederat instanței de apel, că potrivit ghidului străzilor vechi și noi și al cartierelor de locuit, din municipiul Ploiești are atribuită această denumire din anul 1930, iar anterior nu a mai purtat alte denumiri.

Aceeași denumire figurează și în nomenclatorul stradal al Municipiului Ploiești aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 228 din 15 august 2008. Configurația străzii începe din str. x, până la Piața x 1918. Str. x începe din strada x și se sfârșește în strada x (cartier de locuit), are atribuită această denumire din data de 27 martie 1941 și anterior a mai purtat denumirile de x și y.

Potrivit actului eliberat de Direcția Arhivelor Naționale Prahova, în anul 1933 s-a permis soților H. și I., să construiască o casă pe str. x, iar potrivit adreselor emise de Primăria Ploiești (din 5 mai 2007 și din 2 iulie 2007), nu există identitate între imobilul din B-dul x și cel din str. y.

Pe de altă parte, din adresa aceleiași instituții (din 11 iulie 2002), cu referire la registrul privind revizuirea numerotării clădirilor din Municipiul Ploiești rezultă că la fosta adresă poștală str. x, actualmente y (valabil în anul 1950) figurează înscriși „cap de gospodărie” K., L., iar „proprietar” M.

În ceea ce privește suplimentarea probatoriului cu un istoric de rol fiscal din care să reiasă dacă autorii intimatei contestatoarei au deținut imobilul situat în Ploiești, s-a reținut că părțile au învederat instanței că aceste relații au mai fost solicitate cu ocazia judecării în primul ciclu procesual, dar din lipsă de date nu s-au putut administra acest probatoriu.

Ori, față de considerentele mai sus expuse, deoarece nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului solicitat și nici nu poate opera prezumția prevăzută la art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece în actul de preluare figurează o altă persoană decât autorii reclamantei, Curtea, în temeiul disp. art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea A., arătând, în esență, că, respingând contestația, prima instanța reține în considerentele hotărârii atacate că: „Din probele administrate nu rezulta ca imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat, având în vedere că foștii proprietari au fost obligați la plata unei sume de bani către stat reprezentând c/val lucrărilor efectuate de Primăria Mun. Ploiești la imobil prin care s-a adus un spor de valoare imobilului și care profită proprietarilor, fiind dați în debit pentru această sumă, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde și nu este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, nu există nici un act care să ateste achitarea debitului de către foștii proprietari și, implicit, rămânerea imobilului în proprietatea lor și preluarea acestuia de la autorii reclamantei de către stat”.

În continuare, Tribunalul retine ca „cât timp nu s-a făcut dovada preluării imobilului în mod abuziv de către stat, înseamnă că dispoziția nr. 2816 din 16 mai 2006 a fost emisă în mod legal, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001”.

Motivarea primei instanțe este prolixă și contradictorie, prima instanță neținând seama de îndrumările date de instanța de casare prin decizia pronunțată în cauză și nici de actele și lucrările dosarului.

Prin contestația înregistrată sub nr. x/2006, a solicitat Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu mun. Ploiești prin primar ca, prin sentința ce va pronunța să dispună anularea dispoziției nr. 2816 din 16 mai 2006 și restituirea în natură sau echivalent a imobilului situat în Ploiești, Jud. Prahova. În motivarea contestației a menționat faptul că, în calitate de legatar universal al defuncților I. și C., în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, a notificat intimatului restituirea în natura și prin echivalent a imobilului situat în Ploiești, Județ Prahova.

Intimatul a emis dispoziția nr. 2816 din 16 mai 2006 prin care i-a respins notificarea, reținând ca în cauza: „nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicata cu modificările și completările ulterioare, în sensul ca la dosar nu au fost depuse acte care sa ateste preluarea abuziva în proprietatea statului a imobilului revendicat”.

Mai învederează că a depus la dosar înscrisuri cu care a dovedit dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilului în litigiu, precum și preluarea abuziva de către stat a acestuia. De reținut și faptul că Serviciul Fond Locativ al Mun. Ploiești, în referatul întocmit, privind situația imobilului din Ploiești, a analizat înscrisurile ce au însoțit notificarea, propunând: „restituirea în natura a spațiului aflat în proprietatea Consiliului Local al Mun. Ploiești și a terenului aferent și despăgubiri pentru spatiile vândute”.

Mai arată că, de altfel, chiar Curtea de Apel Ploiești a reținut, în considerentele deciziei pronunțate, în cursul soluționării pricinii de către prima instanța, în primul ciclu procesual, că intimatul Mun. Ploiești prin primar nu a formulat întâmpinare prin care sa susțină ca nu am făcut dovada preluării abuzive a imobilului de către stat de la autorii subsemnatei.

În mod cert, imobilul în litigiu a figurat în anexele Decretului nr. 92/1950, situație în care Consiliul Local al Mun. Ploiești – Administrația Domeniului Public și Privat – Serviciul Fond Locativ, verificând evidentele aflate la dispoziția sa, a înaintat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 propunerea de a i se restitui în natura spațiul aflat în proprietatea Municipiului Ploiești și a terenului aferent, iar pentru spatiile vândute despăgubirile prevăzute de lege.

De altfel, intimații s-au aparat în sensul că în speță nu s-ar fi făcut dovada identității între imobilul solicitat de subsemnata și imobilul preluat de stat. Aceasta, deoarece numele străzii și numărul imobilului s-a schimbat de mai multe ori.

Instanțele au trecut cu ușurința peste dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor Metodologice de aplicare unitara a legii conform cărora, în cazul în care nu se poate face dovada formala a preluării imobilului, însa acesta s-a aflat și se afla în patrimoniul statului, faptul constituie o prezumție relativa de preluare a imobilului.

Prin Decizia nr. 334 din 31 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 25 din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin considerentele deciziei de casare, s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) corob. cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de rejudecare va face verificări cu privire la întinderea dreptului pentru care recurenta reclamantă este îndreptățită la măsuri reparatorii, întregul imobil putând fi solicitat numai în cazul în care I. a fost unic moștenitor al primei sale soții, H. (devenind unic proprietar al imobilului), pentru că numai în acest fel se poate reține că C. a transmis la rândul său recurentei proprietatea asupra întregului imobil.

Pe de altă parte, atât prin Decizia civilă nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, cât și prin Decizia civilă nr. 7276 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a stabilit că este necesar ca instanța să procedeze la individualizarea imobilului solicitat și, în special, să lămurească situația juridică a acestuia cu referire la titularul proprietății în perioada 1946-1950 (când se presupune că acesta ar fi fost preluat prin naționalizare prin Decretul nr. 92/1950), perioadă neacoperită de înscrisurile produse în cauză. Acest element de fapt este util pentru verificarea calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, având în vedere că cercetarea listelor anexă la decretul de naționalizare s-a raportat la imobilul din Ploiești, la momentul anului 1950, fără ca această chestiune de fapt să fie stabilită cu certitudine în cauză, anume că imobilul care în anul 1933 se identifica prin adresa poștală din Ploiești, iar în anii 1946-1947 prin adresa din str., este același cu imobilul care, la momentul anului 1950, se afla în Ploiești; de asemenea, atare lămurire era necesară pentru a se constata că autorii recurentei, la data preluării imobilului, mai aveau calitatea de proprietari ai acestui imobil.

În consecință, singurele date certe cu privire la evoluția nomenclatorului stradal cu relevanță pentru identificarea imobilului în litigiu sunt cele de la nivelul anilor 1933 și, respectiv la nivelul anilor 1946-1947.

Ca atare, în raport de aceste date de identificare, instanța de rejudecare, într-o corectă aplicare a celor stabilite prin decizia de casare, trebuia să procedeze la lămurirea evoluției după anul 1947 a adresei poștale a imobilului și a situației acestei proprietăți. Deși s-a apreciat ca utilă emiterea unei adrese la Arhivele Naționale – Direcția Județeană Prahova, instanța de casare a încuviințat o astfel de adresă prin care însă a solicitat „lămuriri cu privire la imobilul din Ploiești, în sensul comunicării situației juridice a acestuia, respectiv situația proprietății asupra imobilului la momentul preluării acestuia de către stat și se va preciza dacă identificarea imobilului se referă la obținerea permisiunii de construire de către I. și în ce măsură imobilul din str. x se suprapune cu imobilul din str. x”, potrivit celor menționate în încheierea de ședință din 16 ianuarie 2013.

Necesitatea verificării în cauză a istoricului de rol fiscal a fost reținută încă prin Decizia civilă nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în primul ciclu procesual și, de asemenea, reiterată și prin decizia de casare, proba fiind necesară și din perspectiva dispozițiilor art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007.

Cu toate acestea, instanța de rejudecare nu a procedat la conceperea adecvată a acestei solicitări adresate Direcției Județene Prahova a Arhivelor Naționale, motiv pentru care răspunsul comunicat de această instituție la fila 46 dosar apel nu a fost unul lămuritor, ci dimpotrivă, Arhivele Naționale (structura județeană) au comunicat că nu dețin situații juridice ale imobilelor de pe raza jud. Prahova, fiind necesar să se indice genul actului de care instanța este interesată, instituția emitentă și anul sau perioada în care a fost întocmit. Or, instanța nu a mai revenit ulterior cu nicio adresă la Arhivele Naționale, ci doar a completat probatoriul cu o adresă la Primăria Municipiului Ploiești – Direcția Generală de Dezvoltare Urbană la care s-a răspuns în sensul celor menționate în înscrisul de la fila 55 dosar apel, anume că str. x poartă această denumire din anul 1930 și că anterior acestui an nu a mai purtat o altă denumire, în timp ce strada x din anul 1941 poartă denumirea de str. x.

Prin urmare, în rejudecare, în vederea identificării imobilului ce a aparținut familiei I. și care face obiectul cauzei de față, curtea de apel va Solicita Direcției Județene Prahova – Arhivele Naționale pentru întreg intervalul 1933-1957 (întrucât, la acest moment, nefiind lămurită modalitatea de preluare, astfel de relații ar putea fi concludente și din această perspectivă) foile matricole ale proprietății soților I. și H., situate în Ploiești, la nivelul anului 1933; (totodată, se vor solicita foile matricole și pentru adresa corespunzătoare anului 1946, respectiv din str. x nr. aflată în proprietatea acelorași titulari H. și I.). De asemenea, nu ar fi lipsit de utilitate ca, în aceeași solicitare, să se indice și adresa din str. x (date fiind cele precizate de Direcția Generală de Dezvoltare Urbană din cadrul Primăriei Prahova cu privire la schimbarea denumirii str. x în str. y, începând din anul 1941), precum și să se solicite Arhivelor Naționale chiar și o copie a actului de vânzare cumpărare prin care anterior anului 1933 (data autorizării construcției) soții I. și H. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în str. x.

De asemenea, se vor avea în vedere și cele menționate de recurentă prin motivele de recurs cu privire la cele ce reies din cererea formulată de soții Dobrescu în vederea autorizării construcției, în sensul că imobilul, la data edificării lui, avea fața la „viitoarea prelungire a străzii x”, după cum, prin același înscris, solicitanții se angajau față de Primărie că vor respecta „alinierea planului de sistematizare cu o retragere de 2 m pe alee și 4 m pe str. x, măsurați din proprietatea actuală (fila 19 față verso, dosar primă instanță). Or, numai din coroborarea acestor date rezultă că imobilul a dobândit o adresă poștală pe str. x (în 1946 fiind numerotat cu nr. 8), având fața spre această stradă, în timp ce una dintre laturi era plasata pe str. x, conform celor menționate de Primărie prin adresa de la fila 55 dosar apel în rejudecare.

În continuare, din coroborarea informațiilor ce vor fi furnizate de Arhivele Naționale cu probele deja administrate, precum și cu orice alte dovezi a căror necesitate ar reieși din dezbateri, instanța de rejudecare va aprecia asupra utilității readministrării probei cu expertiză topo, în acord cu cele ce vor fi comunicate de Arhivele Naționale, pentru confirmarea adresei poștale actuale și individualizarea exactă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin notificarea formulată de recurentă, având în vedere, totodată, că prin expertiza topo efectuată la prima instanță accesul expertului a fost obstrucționat de locatarii actuali ai imobilului. Or, în măsura în care va trebui expertizat același imobil, iar persoanele menționate vor persista în această conduită, instanța de apel va face aplicarea împotriva acestora a măsurilor procedurale prevăzute de art. 1081 pct. 2 lit. d) C. proc. civ. și va asigura expertului efectuarea în bune condiții a lucrării.

Dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curții de Apel la data de 22 mai 2014.

Dând eficiență dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) din V.C.P.C., Curtea a dispus, pe linia deciziei de casare, efectuarea unei adrese către Direcția Județeană Prahova – Arhivele Naționale, fiind înaintate, în acest sens, copie certificată a „Matricolei nr. 2 (impozitul pe clădiri” a orașului Ploiești, din perioada 1942-1951, privind imobilul situat în Ploiești, extras certificat din „Matricola de clădiri și terenuri” a orașului Ploiești, din perioada 1952-1954, pentru același imobil, extras certificat din „Matricola de clădiri și terenuri ” a orașului Ploiești, din perioada 1952-1954, privind imobilul situat în Ploiești, (filele 44-52 dosar apel, ultim ciclu procesual).

De asemenea, în dovedirea calității de unic moștenitor al numitului I., s-au depus de către apelanta-reclamantă sentința civilă nr. 47 din 22 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2001, sentința civilă nr. 73 din 1 aprilie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2003, Decizia nr. 601 din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2003, Dispoziția privind aprobarea restituirii în natură a imobilului teren și propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură și pentru imobilul construcție, emisă la data de 29 martie 2007 de Primăria orașului Breaza – Cabinetul Primarului, certificat de deces al defunctului I., certificat de căsătorie, certificat de moștenitor din 26 septembrie 1984 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 București, Certificat de Legatar din 18 martie 1998 emis de Biroul Notarului Public „N.” București (filele 22-37 dosar apel, ultim ciclu procesual).

Prin Decizia civilă nr. 1163 din 25 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea A. împotriva Deciziei civile nr. 25 din 17 aprilie 2013 pronunțată de aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, Curtea de reținut următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a solicitat anularea dispoziției din 16 mai 2006 de primarul Municipiului Ploiești, prin care s-a respins notificarea formulată de aceasta cu privire la restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Ploiești, reținându-se că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat de pe urma autorilor săi, I. și C.

În dovedirea dreptului de proprietate al autorilor săi, apelanta-reclamantă a depus la dosar autorizația de construcție din 1933, (fila 18 dosar fond, prim ciclu procesual) emisă în favoarea soților H. și I. pentru o casă cu parter și etaj, situată în Ploiești, în baza cererii din 1933 (fila 19 dosar fond, prim ciclu procesual).

De asemenea, s-au mai depus și Hotărârea nr. 46 din 20 martie 1946 a Comisiei de pe lângă Prefectura județului Prahova pentru determinarea costului lucrărilor făcute la imobilele ocupate de armatele aliate și care urmează a fi recuperate conform Legii nr. 625/1946, prin care se constata că proprietarii H. și I. din Ploiești, au de achitat un debit către Primăria Ploiești de 132.300 lei, precum și Deciziunea nr. 932 din 14 iunie 1947 de recuperare a debitului indicat, dispunându-se măsuri de executare a acestuia împotriva debitorilor H. și I., proprietari ai imobilului din Ploiești, (filele 29, 34 dosar fond, prim ciclu procesual).

În ce privește întinderea dreptului de proprietate pentru care apelanta-reclamantă era îndreptățită să solicite măsuri reparatorii, Curtea reține, pe linia deciziei de casare, că nu s-a probat împrejurarea că I. a fost unicul moștenitor al defunctei sale soții, H., ci doar a faptului că Holban Lucielle, cea de a doua soție a autorului său, a avut calitatea de unică succesoare de pe urma acestuia, și că, în această calitate, i-a transmis întreaga moștenire contestatoarei din speța pendinte, conform certificatului de legatar din 18 martie 1998 (filele 22-37 dosar apel).

În acest sens, Curtea a constatat că nu a fost depus la dosar nici măcar certificatul de căsătorie al soților H. și I., făcându-se referire despre calitatea acestora de soți doar în mod indirect în autorizația de construire construcție din 1933 și Hotărârea nr. 46 din 20 martie 1946 a Comisiei de pe lângă Prefectura jud. Prahova, apelanta precizând că actele depuse sunt singurele deținute pentru dovedirea calității de unic moștenitor al defunctului I.

Prin urmare, nu se poate stabili cu certitudine nici regimul juridic al imobilului din Ploiești, edificat pe baza autorizației de construire, după cum nu se poate conchide cui a aparținut terenul de sub imobil, acesta putând fi dobândit doar de unul dintre soți în timpul căsătoriei (și având, astfel, calitatea de bun propriu), ori de ambii soți în timpul căsătoriei.

Mergând, însă, pe ipoteza existenței căsătoriei la data edificării imobilului din str. x, în speță ar fi incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954, de la data intrării în vigoare a C. familiei, bunul devenind bun comun potrivit dispozițiilor acestui act normativ (aceasta în măsura în care nu s-a făcut dovada că ar fi fost bunul propriu al unuia dintre soți).

Aceste ultime considerații au fost redate pentru a se respecta principiul neagravării situației în propria cale de atac, căci în ciclurile procesuale anterioare s-a reținut pentru apelanta-reclamantă calitatea de persoana îndreptățită să solicite măsuri reparatorii.

Așadar, mergând pe linia deciziei de casare privind stabilirea întinderii dreptului de a solicita măsuri în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că, atât timp cât nu s-a probat împrejurarea că I. a fost unicul moștenitor al predecedatei sale soții, H., și față de faptul că prezumția relativă de dobândire a bunului comun în cote egale nu a fost răsturnată, contestatoarea nu ar avea dreptul să solicite decât ½ din imobilul în litigiu.

În altă ordine de idei, Curtea a reținut că susținerea apelantei-reclamante privind preluarea abuzivă de către stat a imobilului situat în Ploiești, vizează împrejurarea că acest imobil ar fi fost preluat „spre a fi dat în folosința armatelor aliate”, în clădire locuind ofițeri ai armatei sovietice, ulterior rămânând la stat și fiind repartizat unor chiriași.

Raportat la această susținere, Curtea a reținut că apelanta-reclamanta a exhibat, în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor săi, I. și H., o autorizație de construire pentru o casă cu parter și etaj, situată în Ploiești, precum și Hotărârea nr. 46 din 20 martie 1946 a Comisiei de pe lângă Prefectura jud. Prahova pentru determinarea costului lucrărilor făcute la imobilele ocupate de armatele aliate pentru imobilul din Ploiești.

Curtea a constatat, că apelanta-reclamantă nu a depus la dosar un titlu de proprietate al autorilor săi asupra terenului pe care susține că s-a edificat construcția de către autorii săi (aceasta neputând indica nici măcar cu aproximație perioada în care s-a dobândit dreptul de proprietate, pentru ca Arhivele Naționale – Serviciul Județean Prahova să poată efectua verificările necesare în evidențele deținute – fila 45 dosar apel).

Mai mult decât atât, nu poate fi validată nici ideea potrivit căreia, în favoarea acesteia, ar opera prezumția de proprietate instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, căci preluarea imobilului situat în str. x prin Decretul de Naționalizare nr. 92/1950 s-a realizat pe numele unei alte persoane decât autorii săi, respectiv proprietar J. (fila 24 dosar fond, prim ciclu procesual).

Dimpotrivă, așa cum s-a reținut și prin considerentele Deciziei nr. 19 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/1/2011 (decizie de casare și trimitere spre rejudecare a cauzei către Curtea de apel Ploiești), „mențiunea din anexa decretului de naționalizare face să opereze prezumția de proprietate în favoarea unei alte persoane decât autorul reclamantei, în condițiile în care nu s-a probat contrariul-respectiv, faptul că I. era proprietarul bunului în momentul naționalizării”.

Pe de altă parte, Curtea a reținut faptul că, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă că există identitate între imobilul situat în str. x și cel situat în str. y.

În acest sens, din adresa emisă de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Ploiești din 21 martie 2013, rezultă că, potrivit ghidului străzilor vechi și noi și al cartierelor de locuit, din municipiul Ploiești are atribuită această denumire din anul 1930, iar anterior nu a mai purtat alte denumiri (fila 86 dosar fond, prim ciclu procesual).

De asemenea, aceeași denumire figurează și în nomenclatorul stradal al Municipiului Ploiești aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 228 din 15 august 2008, configurația străzii începând din str. x până la Piața y, în timp ce str. x începe din str. x și se sfârșește în strada x (cartier de locuit Democrației), având atribuită această denumire din data de 27 martie 1941, iar anterior a mai purtat denumirile de Fd. x I și y.

Prin aceeași adresa se arată, cu referire la registrul privind revizuirea numerotării clădirilor din Municipiul Ploiești, că la fosta adresă poștală str. x (valabil în anul 1950) figurează înscriși „cap de gospodărie” K., L., iar „proprietar” M., neexistând identitate între imobilul din B-dul x și cel din str. x.

Totodată, din cuprinsul relațiilor înaintate de către Arhivele Naționale – Serviciul Județean Prahova, rezultă că, pentru perioada 1938-1951, I. și H. nu figurează proprietari ai imobilului situat în Ploiești, după cum nu figurează ca proprietari nici pentru imobilul situat pe str. x și nici de pe str. x (filele 44+45 dosar apel).

Prin urmare, Curtea a reținut, dincolo de orice dubiu, că str. x a existat încă din 1930, că nu și-a schimbat denumirea până în prezent, și că aceasta era distinctă de str. x, care a devenit, ulterior, str. x.

Această situație de fapt rezultă din ansamblul înscrisurilor menționate în paragrafele anterioare, coroborat cu mențiunile din cuprinsul cererii pentru eliberarea autorizației de construire formulată chiar de către autorii apelantei:„(…) terenul nostru situat pe str. x și cu fața la viitoare prelungire a str. x” (filele 19, 86 dosar fond prim ciclu procesual, fila 55 dosar apel, al III-lea ciclu procesual).

Așa fiind, constatând că nu a fost prezentat nici un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, care ar putea furniza elemente de identificare a imobilul ce a format obiectul cererii de acordare de măsuri reparatorii și care ar înlătura eventualele inadvertențe existente în evidențele mai sus menționate, Curtea a reținut că nu există identitate între imobilul situat în Ploiești.

În afara multiplelor inadvertențe cu privire la identificarea imobilului în funcției de denumirea stradală, analizate mai sus, există neconcordanțe și în ce privește suprafața de teren aferentă imobilului în litigiu.

Astfel, se reține că apelanta-reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul de 178 mp aferent imobilului din str. x, în timp ce expertul topo desemnat în acest ciclu procesual a identificat pentru imobilul din str. x suprafața aferentă de 474 mp (fila 118 dosar).

Prin urmare, se reține că nu există identitate de suprafața cu privire la terenul pentru care s-a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001, diferența în plus constatată de către expert fiind semnificativă.

Potrivit dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din lege”.

Or, raportat la aceste dispoziții legale, apelanta-reclamantă nu a făcut dovada calității de moștenitor în sensul prevăzut de legea specială decât pentru cota de ½ din imobil, după cum nu s-a probat nici deținerea proprietății la momentul deposedării abuzive.

Pe cale de consecință, dispoziția nr. 2816 din 16 mai 2006 emisă de primarul municipiul Ploiești, prin care s-a respins cererea apelantei-reclamante de restituire în natură sau în echivalent a imobilului situat în Ploiești, este legală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta A. invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că din înscrisurile depuse la dosar rezultă atât dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu cât și preluarea abuzivă de către stat a acestuia.

A arătat recurenta-reclamantă că în primul ciclu procesual, intimatul Municipiul Ploiești prin primar nu a susținut că între imobilul menționat în notificare și cel edificat de autorii săi în anul 1933 nu ar exista identitate și nici faptul că nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, compus din parter și etaj.

Anterior anului 1930, soții Dobrescu au dobândit un teren situat în Ploiești, iar prin cererea înregistrată din 1933 au solicitat eliberarea unei permisiuni de construcție a unei case compusă din parter și etaj, pe terenul dobândit anterior, trecând în cerere adresa din str. x, menționată în actul de vânzare-cumpărare al terenului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanțele au trecut peste faptul că în cuprinsul permisiunii este prevăzută obligația autorilor de a respecta alinierea planului de sistematizare „cu o retragere de 2 m pe alee și 4 m pe str. x”, astfel că strada pe care autorii acesteia au edificat imobilul a căpătat denumirea de x.

Faptul că la dosar nu s-a putut depune certificatul de căsătorie al soților I. și H. nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar fi avut calitatea de soți la data dobândirii terenului ci la data edificării construcției în litigiu.

În raport cu cele expuse, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel pe considerentul că aceasta nu a avut în vedere un înscris hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv permisiunea de construcție obținută în anul 1933, prin care soții I. și H. au construit pe terenul, proprietatea acestora, imobilul situat în Ploiești, compus din parter și etaj, ocupând suprafața de 178 mp, înscris care face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.

Permisiunea de construire nu face dovada proprietății încât în considerarea îndrumărilor date prin ultima decizie de casare, instanța de apel a dispus suplimentarea probatoriului pentru identificarea imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire” obținute în anul 1933 de către I. în str. x ca și pentru a se stabili dacă acesta se suprapune imobilului din str. x, obiect al notificării, ținându-se seama și de evoluția nomenclatorului stradal.

Potrivit adresei din 15 decembrie 2014 eliberată de Arhivele Naționale – Serviciul Județean Prahova a rezultat următoarele:

– în matricola de clădiri și terenuri ale orașului Ploiești, privind imobilele situate în str. x, în perioada 1933-1937, nu figurează imobilul din str. x;

– în matricolele de clădiri și terenuri din Orașul Ploiești, din perioada 1938-1941 nu figurează I. și H. ca proprietari ai imobilului din str. x;

– în matricolele de clădiri și terenuri ale Orașului Ploiești din perioada 1942-1951, nu figurează I. și H. ca proprietari ai imobilului din str. x;

– în matricolele de clădiri și terenuri ale Orașului Ploiești privind imobilele situate pe str. Milcov din perioada 1942-1951, nu figurează imobilului din str. x;

– în matricolele de clădiri și terenuri ale Orașului Ploiești din perioada 1955-1957, nu figurează I. și H. ca proprietari ai imobilului din str. x;

– în matricolele de clădiri și terenuri ale Orașului Ploiești din perioada 1938-1941, 1942-1951 și 1955-1957 nu figurează I. și H. ca proprietari ai imobilului din str. x;

Pentru stabilirea completă a situației de fapt, instanța de rejudecare a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză având ca obiectiv identificarea exactă a imobilului din litigiu situat în Ploiești.

Expertul topo desemnat a identificat pentru imobilul din Ploiești, o suprafață aferentă de 474 mp și nu de 178 mp, cum a susținut recurenta-reclamantă.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

În raport de probele administrate, în rejudecare de către instanța de apel, rezultă fără putință de tăgadă, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi asupra imobilului în litigiu permisiunea de construire din 1933 nefăcând singura dovadă de proprietate.

Din cuprinsul foilor matricole de clădiri și terenuri din perioada 1933-1957 rezultă că I. și H. nu au fost proprietarii imobilelor situate în Ploiești.

Expertiza tehnică de specialitate topo dispusă în cauză, a stabilit că nu există identitate de suprafață între terenul de 178 mp, situat în str. x pentru care recurenta a formulat notificarea și cel de 474 mp, aferent imobilului situat în str. x.

În absența unor probe din care să rezulte dreptul de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă, legiuitorul a constituit o prezumție simplă prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul că persoana individualizată în actul normativ de preluare abuzivă, în speță, Decretul nr. 92/1950 se prezumă a fi proprietarul imobilului abuziv preluat.

Or, în anexa Decretului nr. 92/1950, apare ca titular deposedat al imobilului din str. x, obiect al notificării formulate numita J. și nu I. și H. antecesorii recurentei reclamante.

Așadar, recurenta nu beneficiază de prezumția relativă simplă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu ea sau antecesorii acesteia sunt persoanele indicate în actul normativ de preluare abuzivă a imobilului.

Este parțial întemeiată critica recurentei-reclamante cu privire la faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu a fost probată calitatea de soți a numiților I. și H., nefiind depus la dosar certificatul de căsătorie și că nu s-ar fi probat împrejurarea că I. a fost unicul moștenitor al predecedatei sale soții, H.

În recurs, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei extrasul din registrul stării civile cu privire la căsătoria dintre I. și H., iar dovada calității de unic moștenitor rezultă din înscrisurile atașate.

Aceasta nu schimbă situația întrucât instanța de apel a prezumat natura de bun comun a bunului pentru a nu înrăutății situația reclamantei în propria cale de atac. Este de subliniat însă faptul că aceste înscrisuri nu au relevanță în cauză, ele neputând face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.