Măsura arestului la domiciliu. Contestație la executare respinsă ca nefondată (NCPP, Constituția României)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 249/2018

Constituția României: art. 20 alin. (1), art. 53, art. 147 alin. (4); NCPP: art. 275 alin. (3) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b)

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015, cu referire la măsura de prevenție a arestului la domiciliu, în considerentul nr. 26 din decizie, a statuat următoarele: „Curtea constată că măsura arestului la domiciliu este similară arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât și sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identității cauzelor și condițiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse și al modului similar de dispunere și prelungire a lor. Curtea reține, totodată, lipsa importanței, locului și condițiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilității asimilării acestora”.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, reproduse și în Legea nr. 47/1992, republicată, de organizare și funcționale a Curții Constituționale, deciziile instanței constituționale, de la data publicarea lor în Monitorul Oficial sunt general obligatorii, și au putere numai pentru viitor.

Această obligativitate are în vedere decizia Curții în întregimea ei și nu numai dispozitivul acesteia, așa cum constant s-a arătat în literatura de specialitate. Prin urmare, obligativitatea deciziilor Curții Constituționale se referă și la interpretarea pe care această instanță o conferă unor norme juridice, instituții juridice sau texte de lege.

În consecință, interpretarea pe care Curtea Constituțională o conferă măsurii de prevenție a arestului la domiciliu, în raport cu arestarea preventivă, este general obligatorie și se aplică în orice situație concretă în care legea reglementează aceste măsuri.

Curtea a constatat că, în ipoteza în care actul normativ prevede numai măsura arestului, fără a se reglementa în mod expres și măsura arestului la domiciliu, această din urmă măsură de prevenție poate fi aplicată de către instanță, având în vedere în primul rând identitatea de natură juridică, de conținut și de executare între cele două măsuri preventive, aspect constatat de către Curtea Constituțională a României, printr-o decizie general obligatorie, inclusiv pentru instanțele de judecată care urmează să aplice în concret legea privind măsurile de prevenție.

Totodată, s-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie. Astfel, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, instanța europeană a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea din urmă fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Mai mult decât atât, referindu-se în concret la natura măsurii arestului la domiciliu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod constant, în jurisprudența sa, a stabilit că această măsură de prevenție reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea în acest sens și Hotărârea din 7 noiembrie 2013 pronunțată în Cauza Emakov împotriva Rusiei).

De asemenea, s-a arătat că, în mod constant instanța europeană a drepturilor omului a făcut referire la obligativitatea de a exista în legislația internă, dar și în jurisprudența instanțelor judecătorești, măsuri de prevenție alternative aplicabile după circumstanțele cauzelor pentru a se garanta în acest fel libertatea individuală a persoanelor.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul menționat mai sus, este invocată și în jurisprudența Curții Constituționale.

Curtea a reținut că în legislația română măsura arestului la domiciliu este reglementată de actualele dispoziții ale Codului de procedură penală.

Având în vedere identitatea de natură juridică dintre măsura arestării preventive și măsura arestului la domiciliu, fapt statuat de instanța noastră constituțională, Curtea a constatat că măsura arestului la domiciliu poate fi aplicată chiar și în ipoteza în care actul normativ care reglementează situația de fapt din cauza dedusă judecății, nu se referă în mod expres la o astfel de măsură de prevenție.

Totodată, s-a apreciat că sunt incidente și dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora reglementările privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și pactele și celelalte tratate la care România este parte. În consecință, reglementările interne privind măsurile de prevenție, aplicarea acestora, trebuiesc interpretate de către instanțele judecătorești în raport cu instrumentele juridice internaționale în această materie.

Esența jurisprudenței internaționale privind libertatea individuală sub aspectul aplicării măsurilor de prevenție, constă în necesitatea existenței unor alternative în ceea ce privește măsura de prevenție care poate fi aplicată. Se reține, de asemenea, și aspectul mai sus-menționat, și anume identitatea de natură juridică între măsura arestării și măsura arestului la domiciliu.

Un alt argument se referă la dispozițiile art. 53 din Constituția României, potrivit cărora orice restrângere a exercitării unui drept trebuie să respecte, printre altele, cerințele principiului proporționalității și să fie necesară în vederea scopului legitim urmărit. Aceste cerințe rezultă și din jurisprudența constantă a Curții Constituționale a României, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, interpretarea și aplicarea dispozițiilor normative cuprinse în Legea nr. 302/2004, privind măsura de prevenție care se aplică persoanei solicitate în vederea predării, este necesar să se realizeze în raport cu dispozițiile normelor constituționale privind restrângerea exercițiului unor drepturi, dar și cu jurisprudența Curții Constituționale a României, în speță Decizia nr. 740/2015.

Față de situația de fapt reținută, natura infracțiunii pentru care A. este solicitat de către autoritățile judiciare germane, datele existente la dosar, privind conduita persoanei solicitate, lipsa antecedentelor penale, Curtea a constatat că aplicarea măsurii arestului preventiv are un caracter excesiv, depășind ceea ce este necesar pentru atingerea scopului pe care legea îl are în vedere și, în concret, în cazul aplicării acestei măsuri nu sunt respectate cerințele prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală.

Având în vedere interpretarea dispozițiilor din Legea nr. 302/2004, referitoare la măsura de prevenției aplicate în aceste situații, și în baza Deciziei nr. 740/2015 a Curții Constituționale, prin care se constată identitatea de natură juridică dintre arestarea preventivă și arestul la domiciliu, Curtea a constatat că, în raport și cu cerințele principiului proporționalității, se poate aplica persoanei solicitate măsura arestului la domiciliu.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public și de apărătorul persoanei solicitate au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Examinând contestația formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru următoarele considerente:

Având în vedere mențiunile din adresa nr. 896017 din 20 martie 2018 a Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul de Poliție al județului Vâlcea, Serviciul de Investigații Criminale, Biroul Supravegheri Judiciare, în sensul că persoana solicitată A. a fost predată autorităților germane la data de 12 martie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca rămasă fără obiect contestația formulată în cauză.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva Sentinței penale nr. 35/F din data de 06 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana solicitată A..

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației formulate de parchet rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană solicitată, în sumă de 230 lei, rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.