Luarea măsurilor asigurătorii. Evitarea ascunderii bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare (NCP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 568/2021

NCPP: art. 249 alin. (1), art. 250, art. 250^1 alin. (1), art. 250^2, art. 269 alin. (2), art. 407 alin. (1); L. nr. 78/2000: art. 13^2, art. 20; NCP: art. 297, art. 289 alin. (1); Constituția României: art. 53 alin. (2) 

Examinând contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, inculpații C. și B., prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate excepția tardivității formulării căii de atac a contestației formulate de inculpații C. și B., Înalta Curte reține:

Potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Art. 250^1 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Termenul de contestație de 48 de ore se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe ore, în conformitate cu care „la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește”.

Totodată, Înalta Curte constată că prin actualul C. proc. pen. au fost aduse modificări referitoare la momentul de la care termenul începe să curgă. Astfel, în vechea lege procesual penală termenul începea să curgă diferit pentru procuror și pentru părți, după cum aceștia au participat sau nu la dezbateri sau la pronunțare, respectiv acesta începea să curgă, după caz, de la pronunțare sau de la comunicarea unei copii de pe dispozitiv.

În cazul căii de atac a apelului, C. proc. pen. în vigoare a reglementat o soluție unitară, în sensul că termenul începe să curgă de la comunicarea unei copii a minutei, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 407 alin. (1) C. proc. pen., „o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac”.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că legiuitorul a renunțat la prezumția că procurorul sau partea care a participat la dezbateri are cunoștință de hotărârea ce se va pronunța, stabilind că termenul curge de la comunicarea unei copii a minutei, indiferent dacă au participat la dezbateri sau/și la pronunțarea hotărârii.

Cu alte cuvinte, momentul inițial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este „comunicarea copiei minutei”, fiind același pentru procuror, persoana vătămată și părți, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunțare. Curtea observă însă că atât legea procesual penală anterioară, cât și cea în vigoare stabilesc obligația comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanțe.

Curtea constată că atât în materie penală, cât și în materie civilă, „comunicarea” reprezintă garanția unui proces echitabil și transparent, scopul acesteia fiind acela ca părțile să ia act de hotărâre/conținutul hotărârii, „după caz” (astfel cum se reține în Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunțată în Cauza Raisa M. Shipping – S.R.L. împotriva României, paragraful 30) și să poată formula calea de atac, respectiv criticile împotriva hotărârii primei instanțe.

Or, comunicarea copiei minutei, în materie penală, „servește la luarea la cunoștință a deciziei instanței” și reprezintă o formalitate/o condiție pentru declanșarea curgerii termenului de declarare a apelului. (Decizia nr. 96 din data de 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 396 din 15 mai 2020).

În consecință, sub imperiul dispozițiilor C. proc. pen. actual, momentul de la care termenul de exercitare a unei căi de atac începe să curgă diferă în raport exclusiv cu criteriul prezenței sau absenței părții la momentul pronunțării hotărârii atacate.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore înăuntrul căruia inculpații puteau formula contestație, curge de la data comunicării dispozitivului încheierii atacate, având în vedere că, deși inculpatul B. a fost prezent la dezbateri, iar inculpatul C., a luat termen în cunoștință prin apărătorul său ales, aceștia nu au fost prezenți la pronunțarea încheierii. Inculpații au primit copia minutei încheierii la data de 27 aprilie 2021 și au formulat în termen de 48 de ore, respectiv la data de 29 aprilie 2021, contestație în temeiul art. 250^1 alin. (1) C. proc. pen.

Preliminar analizării motivelor de contestație formulate în cauză, instanța apreciază ca se impune a fi făcute scurte considerațiuni ce derivă din instituirea unei măsuri asigurătorii.

Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

Potrivit art. 250^1 alin. (1) C. proc. pen. împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

Potrivit art. 250^2 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250^1 aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Cu privire la natura juridică a măsurilor asigurătorii acestea au fost calificate în doctrină ca fiind măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Acestea au caracter provizoriu și aplicarea acestora se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

Analizând, în aceste limite, contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpații C. și B. prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca acestea sunt fondate, doar din perspectiva neclarității dispozițiilor referitoare la conținutul măsurilor asigurătorii menținute în cauză prin încheierea atacată.

În acest context, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală s-a menținut, în parte, măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcției Naționale Anticorupție asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului B. până la concurența sumei de 77.361,14 RON în vederea reparării prejudiciului cauzat părții civile, precum și până la concurența sumei de 10.000 RON în vederea confiscării speciale; și s-a menținut în parte măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcției Naționale Anticorupție asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului C. până la concurența sumei de 26.853,85 RON în vederea reparării prejudiciului cauzat părții civile, precum și până la concurența sumei de 2.000 RON în vederea confiscării speciale.

Prin încheierea penală atacată s-au menținut măsurile asigurătorii astfel cum au fost dispuse prin ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, și menținute, în parte, prin sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea măsurilor asigurătorii astfel cum au fost modificate prin sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, motivat de următoarele considerente:

Cu titlu general, Înalta Curte, constată că prin raportare la dispozițiile art. 250^2 C. proc. pen., verificarea periodică efectuată de instanța de apel poartă asupra tuturor măsurilor asigurătorii.

Această dispoziție a făcut obiectul verificării și de către Curtea de Apel București în cadrul controlului de legalitate asupra măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Direcției Naționale Anticorupție, dar și prin sentința penală anterior amintită.

În acest context faptic, Înalta Curte constată că ridicarea, în parte, a măsurilor asigurătorii prin hotărârea instanței de fond a fost generată de soluția de achitare a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infractiunii de luare de mită prevăzută și sancționată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există; de achitare a inculpatului B. sub aspectul săvârșirii infractiunii luare de mită prevăzută și sancționată de art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 289 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există și de achitarea inculpatului C. sub aspectul săvârșirii infractiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută și sancționată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cerința proporționalității măsurii asigurătorii cu scopul urmărit care constă în garantarea executării pedepsei amenzii, a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a repărării pagubei, denotă o legătură între temeiurile care stau la baza instituirii acestora și premisele angajării răspunderii penale sau delictual civile ale persoanei acuzate.

Or, câtă vreme printr-o hotărâre de primă instanță s-a apreciat că faptele imputate nu există sau că acestea nu sunt prevăzute de legea penală, menținerea măsurilor asigurătorii instituite în vedere confiscării sau reparării prejudiciului aferent acestor presupuse fapte nu mai este proporțională cu scopul avut în vedere la momentul luării acestora.

În plus, Înalta Curte observă că măsurile asigurătorii ridicate prin sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală au fost instituite în anul 2015 prin ordonanța nr. 139/P/2014 din data de 30.03.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, astfel încât având în vedere și soluția de achitare pronunțată de instanța de fond, o eventuală menținere a acestora după trecerea unui interval de 6 ani, ar determina un caracter excesiv pentru persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atât la luarea măsurii sechestrului, cât şi în perioada în care acesta este menținut trebuie respectată exigenţa de proporţionalitate a măsurii asigurătorii cu scopul urmărit pentru ca măsura procesuală restrictivă de proprietate să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate. În acest sens, relevantă este cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut necesitatea aplicării testului de proporţionalitate şi încălcarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția Europeană faţă de durata excesivă a măsurilor asigurătorii.

De asemenea, proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziției juridice și materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În ceea ce privește celelalte critici invocate de inculpați prin contestațiile formulate, din perspectiva proporționalității măsurilor asiguratorii astfel cum au fost menținute prin încheierea atacată, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate.

Măsurile asigurătorii menținute în cauză sunt proporționale și necesare în raport cu valoarea mare a pretinsului prejudiciu cauzat și de scopul urmărit – evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse.

Prin Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut că:

„instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția Europeană cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)”.

În raport de considerentele expuse, valoarea estimată a bunurilor imobile asupra cărora s-a dispus sechestrul penal, valoarea prezumată a prejudiciului reținut în sarcina fiecărui inculpat, constituie elemente în raport de care Înalta Curte apreciază justețea menținerii în continuare a sechestrului astfel cum a statuat Curtea de Apel București, coroborat și cu durata procedurii și comportamentul procesual al inculpaților și implicit netemeinicia motivelor invocate în contestațiile formulate.

În ceea ce privește critica Parchetului și a contestatorilor referitoare la nemotivarea încheierii atacate, Înalta Curte apreciază că este nefondată, având în vedere că legalitatea măsurilor asigurătorii în cauzele de natura celei de față nu este condiționată de prezentarea explicită a împrejurărilor ce ar fundamenta menținerea unei astfel de măsuri, fiind suficient, din perspectiva exigențelor de „motivare a măsurilor”, să se indice, cu suficientă precizie și claritate faptele de comiterea cărora este acuzat inculpatul, încadrarea juridică a acestora și valoarea probabilă a sumelor echivalente, inter alia, a valorii bunurilor ce ar putea fi supuse măsurii asiguratorii.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, ori în cauză aceste ultime exigențe au fost respectate de către Curtea de Apel București, care după ce a făcut trimitere la dispozițiile legale ce reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv art. 249, art. 250^1 C. proc. pen., art. 20 din Legea nr. 78/2000, a expus succint argumentele care au determinat menținerea măsurilor asigurătorii. În cuprinsul încheierii contestate, instanța de apel a arătat la fila x paragrafele 2 și 3 că „având în vedere infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., B., C., precum și motivele pentru care s-a instituit măsura asigurătorie a sechestrului asupra bunurilor inculpaților, apreciază, prin raportare la dispozițiile legale susmenționate și scopul măsurii, că la acest moment procesual se impune menținerea măsurii asigurătorii, nemodificându-se temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri”.

Pentru aceste considerente, în raport de considerentele expuse, cu majoritate:

Va admite contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpații C. și B. împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Va desființa, în parte, încheierea penală atacată și rejudecând, în fond:

Va menține măsura sechestrului asigurător astfel cum a fost menținută prin sentința penală nr. 1338 din data de 02.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii penale atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor formulate în cauză, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorul intimat inculpat C. și pentru contestatorul inculpat B., în sumă de câte 79 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 313 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.