Lipsa îndeplinirii condiţiilor impuse de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional. Nulitatea recursului (NCPC, L. nr. 47/1992, L. nr. 51/1995)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 382/2021

NCPC: art. 64 alin. (3) și alin. (4), art. 65 alin. (1), art. 255 alin. (1) teza 1, art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 451 alin. (2), art. 452, art. 453 alin. (1), art. 484 alin. (2), art. 486 alin. (3), art. 493 alin. (5); L. nr. 47/1992: art. 29 alin. (5); L. nr. 51/1995: art. 30 alin. (3)

Prin încheierea din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul asociat nr. x/2018, s-a dispus respingerea cererilor de sesizare a Curții Constituționale, formulate de A., S.C. B. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și F., ca inadmisibile.

Or, adoptarea măsurii suspendării judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. depinde de aprecierea instanței, care este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci și oportunitatea suspendării judecății.

Din acest punct de vedere, în lipsa îndeplinirii condițiilor impuse de lege pentru sesizarea instanței de contencios constituțional, Înalta Curte apreciază că nu se justifică adoptarea unei măsuri care ar avea drept consecință temporizarea soluționării cauzei.

De altfel, trebuie observat că, invocând excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, art. 64 alin. (3) și alin. (4), art. 65 alin. (1) și art. 255 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu urmărește stabilirea unui drept de care depinde soluționarea cauzei de față, de vreme ce aceasta nu este titulara unei cereri întemeiate pe prevederile art. 64 sau art. 65 din C. proc. civ., ci, are calitatea de reclamantă, poziție procesuală în care a avut posibilitatea de a formula apărările apreciate a fi corespunzătoare propriului său interes și de a propune și administra probatoriul considerat a fi pertinent și concludent, poziția sa procesuală nefiind subordonată celei a intervenientului accesoriu. În egală măsură, se constată că, prin cererea de recurs, recurenta reclamantă nu a invocat chestiuni de nelegalitate care să vizeze eventual, o soluție de respingere a unei cereri de administrare de probe.

Deopotrivă, în speță, nu s-a reținut incidența dispozițiilor art. 121 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv a art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, după cum obligația recurentei de a plăti intimaților-pârâți C. și D. suma de 3888,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată a fost stabilită în sarcina acesteia prin sentința primei instanțe, astfel că eventualele critici cu privire la această soluție a instanței puteau face obiectul căii de atac a apelului, cale devolutivă de atac, care analizează cauza sub toate aspectele, iar nu prin intermediul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 alin. (2) și art. 452 C. proc. civ., având în vedere existența reglementării secretului fiscal prin art. 11 alin. (3) lit. d) Codul de procedură fiscală, formulată ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului.

În plus, din coroborarea dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., rezultă cu evidență că, măsura suspendării judecății, nu ar putea fi dispusă decât dacă se constată că recursul poate fi analizat de instanță, adică dacă îndeplinește condițiile impuse imperativ de legea procesuală, pentru a putea fi soluționat pe fond.

Așadar, în condițiile în care recursul nu îndeplinește condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ, cererea de suspendare a judecății, care constituie un incident procedural, indisolubil legat de legalitatea învestirii instanței de control judiciar cu soluționarea cererii de recurs, este, pe cale de consecință, inadmisibilă.

Cum, în speță, cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă și respectiv de recurenta-interveninentă nu îndeplinesc cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ, cererile de suspendare formulate de acești recurenți nu pot fi primite în prezentul cadru procesual.

Deopotrivă, în ceea ce privește cererile de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate invocate în cauză, formulate de S.C. G. S.R.L. și F., se impune a fi observat că, așa cum se va arăta în cele ce urmează, S.C. G. S.R.L. și F., nu au calitatea de părți în litigiul de față, cererile de intervenție formulate de aceștia neîndeplinind condițiile de admisibilitate impuse de lege.

Referitor la cererile de intervenție accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. și F. și la cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. și F., Înalta Curte reține că, în completul de filtru, se analizează admisibilitatea căii de atac, respectiv aspecte ce țin de legalitatea declarării recursului, îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., încadrarea motivelor de recurs stipulate de art. 488 C. proc. civ., precum și respectarea termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului în complet de filtru nu presupune o analiză pe fond a motivelor de recurs invocate de către parte, astfel că, doar în ipoteza în care recursul este declarat admisibil în principiu, instanța va putea analiza atât legalitatea hotărârii recurate, cât și cererile formulate de terțele persoane, cum sunt cererile de intervenție accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. și F.

Totodată, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii. Așadar, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Or, în speță, cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. și F. nu sunt formulate în legătură cu admisibilitatea în principiu a recursurilor deduse judecății, iar cererile de recurs formulate de recurenta reclamantă și, respectiv, de recurenta-interveninentă nu îndeplinesc, așa cum s-a arătat în cele ce preced, cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

În consecință, Înalta Curte va dispune respingerea, ca inadmisibile, atât a cererilor de intervenție accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. și F., cât și cererilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. și F.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și va respinge, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. și F. și cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de A., S.C. B. S.R.L. și F.

Cu privire la cererea formulată de intimata C. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5747,70 RON, potrivit facturii fiscale seria x nr. x din 3 august 2020 și chitanței seria x nr. x din 3 august 2020, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă A. și pe recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse potrivit art. 451 C. proc. civ., sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

Sursa informației: www.scj.ro.