Lipsa dovezii interesului legitim din perspectiva unei vătămări pe care reclamantul a suferit-o prin respingerea solicitării de declasificare a Ordinului de trecere în rezervă. Recurs respins ca fiind nefondat

• Legea nr. 14/1992: art. 23
• Legea nr. 14/1992: art. 25
• Legea nr. 14/1992: art. 26
• Legea nr. 182/2002: art. 20
• Legea nr. 223/2015: art. 19
• Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)
• Legea nr. 554/2004: art. 4 alin. (2)
• Legea nr. 554/2004: art. 8 alin. (1)
• NCPC: art. 209
• NCPC: art. 32 alin. (1) lit. d)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 444
• NCPC: art. 488 alin. (1)
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 57 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Serviciul Român de Informații, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate excesul de putere și nelegalitatea operațiunii de secretizare (secret de stat/serviciu), prin HCM nr. 19/14.01.1972 și dispozițiilor interne ale pârâtului SRI emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 182/2002, a ordinului directorului SRI nr. MP 581 din 30.06.1994 și a documentelor din dosarul administrativ ce a stat la baza emiterii acestuia, obligarea pârâtului SRI să procedeze la inițierea demersurilor și la efectuarea operațiunilor de desecretizare/declasificare a Ordinului directorului SRI nr. MP 581/30.06.1994 și a înscrisurilor din componența dosarului administrativ ce a stat la baza emiterii acestuia (din secret, strict secret și secret de serviciu în nesecret), obligarea pârâtului SRI, după realizarea operațiunii de declasificare/desecretizare a documentelor anterior menționate, la comunicarea în scris către acesta a Ordinului directorului SRI nr. MP 581/30.06.1994 și a documentelor din dosarul administrativ ce au stat la baza emiterii ordinului și obligarea pârâtului SRI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin precizarea la acțiune reclamantul a solicitat anularea HCM nr. 1177/04.10.1965 privind Statutul Corpului Ofițerilor și în raport de acest capăt de cerere a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1474 din 11 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant A., prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile procedurale incidente speței, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 294 din 07 noiembrie 2019 și a încheierii de ședință din 24 octombrie 2019

a. Cu privire la critica de nelegalitate ce vizează o pretinsă lipsă de imparțialitate a instanței de fond, Înalta Curte constată că întreaga argumentație a recurentului-reclamant are ca premisă un material din mass-media on-line, material de presă pe care îl prezintă ca fiind de necombătut în ceea ce privește adevărul.

De asemenea, alegațiile recurentului-reclamant pe această temă pleacă de la o altă premisă, respectiv de la faptul că instanța de fond, respingând cererile sale a dovedit prin respectiva respingere că este nu imparțială fiind subordonată astfel intimatei-pârâte.

Toate dezvoltările pe acest motiv de recurs, cu trimitere la principii din convenții internaționale, decizii CEDO, doctrină etc. sunt pure speculații în contextul cauzei, indiferent cât de corecte sunt ele ca principii, pentru că, se invocă faptul că magistratul care a judecat cauza are, ca să cităm din cererea recurentului-reclamant „calitatea de ofițer acoperit”.

Or, această situație prezentată de recurent, excedează cadrului procesual în limitele căruia trebuie să se exercite controlul judiciar de către instanța de recurs, în condițiile în care, recurentul nu a înțeles să recurgă în fața instanței de fond la procedura recuzării judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, dacă aprecia că imparțialitatea acestuia este afectată.

În acest sens, Înalta Curte mai reține că, în calea de atac a recursului, nu se poate cerceta dacă exista un motiv de incompatibilitate în persoana judecătorului fondului, atâta vreme cât nu s-a formulat cerere de abținere și nici de recuzare, iar contrar celor afirmate de recurent, o astfel de situație nu se încadrează în ipoteza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1 și 5 din C. proc. civ.

Cu privire la criticile de nelegalitate ce vizează respingerea excepției lipsei calității de reprezentant legal al Direcției Juridice – UM 0198 București, Înalta Curte constată că din coroborarea prevederilor art. 25, 26 și 23 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații rezultă faptul că unitățile din structura SRI sunt echivalente structurilor din ministere, unele dintre acestea ai căror comandanți au calitatea de ordonatori terțiari de credite sunt stabilite prin ordin al directorului SRI și au personalitate juridică.

În aplicarea acestor dispoziții, prin Regulamentul de funcționare al Serviciului Român de Informații, Unitatea Militară 0198 București – Direcția Juridică a fost abilitată să asigure reprezentarea juridică a tuturor unităților din compunerea instituției și să apere interesele instituției în litigiile aflate pe rolul instanțelor din capitală sau din țară, în care unități Serviciului Român de Informații stau în judecată.

Direcția Juridică prin comandantul acesteia a primit competenta legală de a reprezenta SRI în orice litigiu aflat pe rolul unei instanțe din România.

Direcția a luat ființă și funcționează ca orice altă direcție de profil aflată în subordinea ministerelor, iar termenul de „direcție juridică” este unul de largă utilizare și actualitate.

Interpretarea dată de recurentul-reclamant susținerilor reținute de instanța de fond în sentința criticată, potrivit cărora mandatul de reprezentare acordat Direcției Juridice a S.R.I. este nelegal, întrucât Decretul nr. 31/1954 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. nu este conformă realității juridice, deoarece, deși abrogat în prezent, acest act a fost emis în condițiile legii, a fost aplicat în timp, iar efectele prevederilor sale nu au fost declarate nelegale sau neconstituționale.

Mai mult, abrogarea sa a venit ca urmare a preluării în noul C. civ. a unei părți din prevederile sale, bineînțeles prin punerea lor în concordanță cu art. 25 – „In componența Serviciului Român de Informații intră unități și subunități, în concordanță cu specificul activității sale, echivalente structurilor din ministere. Unțtătite Serviciului Român de Informații sunt subordonate numai conducerii acestuia.

Se mai reține că unitățile Serviciului Român de Informații, ai căror comandanți au calitatea de ordonatori terțiari de credite, sunt stabilite prin ordin al directorului Serviciului Român de Informații, au personalitate juridică și utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate.

De asemenea, cu privire la reprezentarea legală trebuie avute în vedere și prevederile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. – Capacitatea procesuală de exercițiu – (1) „Cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, și ale art. 209 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor; au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice, raporturile dintre persoane juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statul”.

În consecință, Direcția Juridică – Unitatea Militară 0198 București a fost înființată în temeiul legii, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 14/1992 și a primit atribuții speciale prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informații nr. x/2018.

Înalta Curte validează informațiile prezentate de intimatul-pârât în sensul că doamna general de brigadă B. a fost numită prin Ordin al directorului SRI nr. x din 01.08.2016, document clasificat, în funcția de comandant/șef de unitate la UM 0198 București.

Pentru exercitarea atribuțiilor specifice activității de asigurare juridică, prin același Ordin nr. x/2018, Directorul Serviciului Român de Informatii a acordat șefului comandantului Direcției Juridice mandat de reprezentare, prevăzând la art. 40 alin. (1) faptul că „Cererile și actele procesuale sau procedurale ce urmează a fi transmise instanțelor judecătorești, precum și delegațiile de reprezentare în fata instanțelor judecătorești se semnează de șeful Direcliei Juridice(…)”, motiv pentru care, Înalta Curte constată că cele prezentate susțin dovada calității de reprezentant legal al semnatarului întâmpinării, d-na general de brigadă B..

În cazul reprezentării propriu-zise a SRI în fata instanțelor judecătorești același Ordin precizează următoarele:

– la art. 39 (1) – „Consilierii juridici din cadrul Direcției Juridice actionează pentru apărarea intereselor patrimoniale ale instituției, fiind abilitați ă reprezinte în fata instanțelor judecătorești toate unitătile din compunerea SRI

– la art. 43 (2) – ordinul sau cu aprobarea șefului Direcliei Juridi e, consilierii juridici desfășoară la instanțele aflate pe raza de competen ă, următoarele activităti:

a) depunerea și susținerea actelor procesuale și procedurale transmise I e Direcția Juridică;

c) participarea la termenele de judecată, pe baza delegației transmise de Direcția Juridică”.

Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Ordin – „Consilierii juridici sunt specialiști cu studii juridice superioare în domeniul juridic, încadrati în conditi le legii, în Direclia Juridică. Consilierii juridici de pe lângă unitătile centrale și teritoriale se subordonează ierarhic Directiei Juridice care exercită fată de aceștia, toate prerogativele prevăzute de lege și reglementările interne referitoare•la personalul SRI’, iar potrivit art. 6 alin. (1) – „Consilierii juridici in SRI au drepturile și obligațiile ce la revin potrivit reglementărilor lega e, statutelor profesionale și regulamentelor militare”.

c.Motivele de recurs ce vizează nelegalitatea respingerii cererii ca fiind lipsită de interes și o pretinsă nemotivare a hotărârii de către instanța de fond nu au fundament în conținutul sentinței atacate și nici în probatoriul administrat în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că raționamentul juridic dezvoltat de judecătorul fondului și care cuprinde considerentele de fapt și drept ale sentinței atacate este unul laborios, fiind expus în 20 de pagini, fiind tratate toate cererile și susținerile părților într-un mod clar, concis și într-o succesiune logică normală a ideilor argumentate.

Pentru ca hotărârile să fie considerate motivate judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți/tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns acestor argumente, chiar în mod implicit, prin raționamente logice.

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de „proces echitabil” presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (CEDO – Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cazul Albina c României, p. 469).

Or, din conținutul sentinței instanței de fond rezultă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul exprimându-și propria convingere în sensul că soluția de respingere a acțiunii ca lipsită de interes este cea legală și corectă.

În ceea ce privește critica referitoare la modalitatea în care instanța de fond a înțeles să admită excepția lipsei de interes, Înalta Curte amintește că interesul constituie o condiție generală obligatorie ce trebuie îndeplinită de oricare cerere de chemare în judecată, prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, în materia contenciosului administrativ, pe tărâmul căreia se desfășoară judecata prezentului litigiu, una dintre condițiile de exercitare a acțiunii este aceea de a exista un drept sau interes legitim pretins vătămat (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), interes la care s-a raportat și instanța de fond în analiza demersului judiciar.

Lipsa dovedirii unui interes legitim, determinat și actual reprezintă un impediment procedural care nu permite judecătorului să procedeze la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Astfel cum, în mod corect, a constatat și instanța de fond, din economia dispozițiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 interesul legitim (ca și dreptul), pretins vătămat și a cărui recunoaștere este solicitată pe calea contenciosului administrativ, de către o persoană fizică sau juridică de drept privat, trebuie să fie prevăzut de lege, să fie personal și să existe la momentul exercitării acțiunii.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, deși cererea reclamantului de obligare a autorității pârâte la desecretizarea/declasificarea Ordinului de trecere în rezervă emis în persoana sa, precum și a documentelor care au stat la baza emiterii acestuia, are temei legal în dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, trimiterea din legea specială la „condițiile legii contenciosului administrativ” presupune și îndeplinirea cerințelor generale ale exercitării unei astfel de acțiuni, printre care dovedirea existenței unui interes legitim vătămat, astfel, cum impune Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, recurentul-reclamant trebuia să facă dovada interesului legitim din perspectiva unei vătămări pe care reclamantul a suferit-o prin respingerea solicitării de declasificare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581/30.06.1994 și a comunicării acestuia împreună cu actele care au stat la baza acestuia.

Înalta Curte mai reține, că și dacă Legea nr. 182/2002 nu impune o limită de timp în care persoana interesată poate să solicite declasificarea/desecretarizarea unor informații, fiind vorba de o procedură administrativă, care se exercită în regim de putere publică, o solicitare în acest sens trebuie făcută într-un mod rezonabil, cu bună credință și cu diligență în valorificarea dreptului sau interesului pretins vătămat.

Or, din actele dosarului, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a fost informat, în mod efectiv, despre conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului și documentelor a căror declasificare și punere la dispoziție o solicită, aceste aspecte rezultând din Adeverința nr. x din 04.07.1994 eliberată reclamantului și din semnarea de către reclamant la sediul Serviciului Român de Informații – UM 05050 – Timișoara, la data de 05.08.1994, a unui ANGAJAMENT (pus la dispoziția instanței) prin care recunoaște faptul că a fost angajat al instituției „până la data de 30.06.1994 când a fost trecut în rezervă (mi s-a desfăcut contractul de muncă) prin Ordinul nr. MP .. din 30.06.1994.

La acel moment, recurentul a luat, practic, la cunoștință și despre clasificarea ordinului de trecere în rezervă și a documentelor care a au stat la baza emiterii acestuia.

Așadar, interesul reclamantului de a solicita comunicarea ordinului de trecere în rezervă și a documentației aferente, implicit a declasificării acestora s-a născut la acel moment, fiind legat de dreptul său de a contesta măsura trecerii în rezervă, dacă o aprecia nelegală.

Invocarea existenței unui interes legitim privind declasificarea și comunicarea ordinului de trecere în rezervă, după trecerea a 25 de ani din momentul în care s-au epuizat efectele raportului juridic de drept administrativ născut între recurent și instituția pârâtă, interval de timp în care nu a fost efectuat niciun alt demers în vederea valorificării vreunei pretenții juridice în legătură cu trecerea sa în rezervă, este neverosimilă și nu poate fi legată de un drept actual al reclamantului constând în stabilirea pensiei de serviciu pentru limita de vârstă.

Instanța de control judiciar reține, în acest sens, că realizarea dreptului la stabilirea pensiei de serviciu, nu este condiționată de forma clasificată sau neclasificată a documentelor respective, de prezentarea în formă fizică a acestora în fata vreunei autorități a statului român, de temeiul de drept invocat în conținutul ordinului de trecere în rezervă și nici de actul administrativ normativ în baza căruia acesta a fost emis, fapt demonstrat prin emiterea de către Casa de Pensii a Serviciului Român de Informații, în data de 14.12.2018 a Deciziei de pensionare nr. 94325 privind acordarea pensiei de serviciu pentru limită de vârstă conform art. 19 din Legea nr. 223/2015.

Referitor la faptul că instanța de fond nu a analizat capătul I al cererii de chemare în judecată, referitor la constatarea excesului de putere al autorității în clasificarea ordinului de trecere în rezervă și, implicit, a nelegalității acestei operațiuni, Înalta Curte amintește că judecătorul nu este ținut în tot de calificările date de părți sau de temeiurile invocate de acestea, iar instanța de fond, în mod corect a stabilit care sunt capetele principale de cerere care conturează limitele învestirii și cadrul procesual căruia i se circumscrie cercetarea judecătorească.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că, deși recurentul a solicitat prin primul capăt de cerere constatarea nelegalității operațiunii de secretizare prin prisma excesului de putere, în realitate acestea reprezintă argumente în susținerea capătului principal de cerere privind obligarea autorității la efectuarea procedurilor necesare în vederea desecretizării/declasificării ordinului de trecere în rezervă și a documentelor aferente, neputând fi considerate două capete de cerere distincte.

Cu alte cuvinte, primele două petite ale cererii de chemare în judecată urmăresc aceeași finalitate juridică (comunicarea Ordinului de trecere în rezervă și a documentelor aferente), însuși recurentul învederând în fața instanței de fond că nu solicită anularea acestui ordin și implicit nici anularea operațiunii de secretizare efectuată în anul 1994.

Astfel instanța de fond, analizând cererea de desecretizare a ordinului de trecere în rezervă, prin prisma îndeplinirii condiției existenței unui interes legitim vătămat, respingând acest capăt de cerere ca lipsit de interes, nu a mai avut temei procedural să analizeze nelegalitatea operațiunii de secretizare sau existența unui eventual exces de putere, aceste elemente ținând de fondul raportului litigios, neantamat în cauză.

În acest context, capătul de cerere nr. x, privind comunicarea Ordinului de trecere în rezervă și a documentelor aferente, având în vedere caracterul accesoriu față de cel principal, respins ca lipsit de interes, nu putea primi o dezlegare proprie, prin considerente diferite, o abordare de genul celei solicitate de recurent prin motivele de recurs, neavând eficacitate juridică pentru soluționarea cauzei.

În concluzie, aspectele semnalate de recurent nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivele de recurs ce antamează legalitatea ordinului de trecere în rezervă nr. MP 581 din 30.06.1994 condiționată de constatarea nulității HCM nr. 1177/04.10.1965, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analizarea acestora, în condițiile în care în primă instanță, cercetarea judecătorească nu s-a efectuat asupra fondului demersului judiciar, cauza fiind soluționată prin prisma excepția lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes.

În ceea ce privește critica vizând respingerea petitului de anulare a HCM nr. 1177/1965, în temeiul căreia a fost emis ordinul de trecere în rezervă, Înalta curte constată legalitatea soluției de respingere pentru lipsa calității procesuale pasive a SRI, având în vedere că organul emitent a fost desființat de drept, în decembrie 1989, neputând fi identificat niciun act normativ care să prevadă că Serviciul Român de Informații ar avea calitate de autoritate succesoare a Consiliului de Miniștri sau că s-ar substitui în drepturile și obligațiile de natură litigioasă a acestei entități.

Prin urmare, nu există identitate între autoritatea pârâtă din prezenta cauză și emitentul actului administrativ a cărui anulare se solicită, în mod corect, instanța de fond constatând lipsa calității procesuale pasive a SRI pentru acest capăt de cerere.

Criticile vizând soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinului de trecere în rezervă, prin respingerea ca inadmisibilă, sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: „Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea ce o va pronunța în cauză”.

În speță, recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a ordinului de trecere în rezervă, în cadrul petitului vizând anularea HCM nr. 1077/04.10.1965, capăt de cerere respins pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Serviciul Român de Informații.

Așadar, nu se poate reține îndeplinirea condiției privind interdependența dintre soluționarea fondului acestui capăt de cerere și actul administrativ individual asupra căruia s-a invocat excepția de nelegalitate, având în vedere că nu a existat o cercetare a fondului petitului de anulare a HCM nr. 1077/1965.

Pe de altă parte, Înalta Curte validează și își însușește și argumentele instanței de fond legate de lipsa legăturii excepției de nelegalitate cu soluționarea pe fond și a capătului de cerere privind desecretizarea/declasificarea ordinului de trecere în rezervă, precum și pe cele referitoare la faptul că ordinul de trecere în rezervă nu a stat la baza HCM nr. 1077/1965, a cărui anulare s-a solicitat, raportul dintre cele două acte administrative fiind în sens invers (ordinul de trecere in rezervă – act individual- a fost emis în baza celui normativ).

În acest context, corect, a constatat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de nelegalitate, respingând-o ca atare.

Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 16 din 30 ianuarie 2020 privind completarea hotărârii

Recurentul-reclamant critică soluția pronunțată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5,6 și 8 din C. proc. civ.

Analizând criticile de nelegalitate dezvoltate, Înalta Curte reține că, în mare parte, recurentul reiterează argumentele aduse în susținerea cererii de recurs formulate împotriva sentinței nr. 294/07.11.109 a cărei completare s-a solicitat la instanța de fond și s-a respins prin sentința civilă nr. 30/2020.

Prin cererea de completare a hotărârii, reclamantul a invocat situația, potrivit căreia, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra petitelor 1 și 3 din acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată.

Înalta Curte va răspunde în cadrul exercitării controlului judiciar, numai argumentelor care se circumscriu solicitărilor formulate prin cererea de completare a hotărârii, alegațiile circumscrise soluției date fondului cauzei fiind analizate în cadrul punctului 1 din considerentele prezentei decizii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în legătură cu nerespectarea de către instanța de fond a limitelor învestirii, în sensul că, prin respingerea cererii de completare a hotărârii, prima instanță a validat nelegalitatea sentinței nr. 294/07.11.2019, prin care au fost analizate doar trei dintre cele cinci capete de cerere, fiind omise de la cercetare și pronunțare capetele 1 și 3 din acțiunea introductivă.

Analizând considerentele sentinței de completare, Înalta Curte reține că nu poată fi identificată nicio regulă de procedură încălcată, limitele învestiorii prin cererea de completare fiind respectate, instanța răspunzând punctual argumentelor invocate în legătură cu nesoluționarea celor două capete de cerere.

În ceea ce privește motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, Înalta Curte reține că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în sensul că a oferit o motivare circumscrisă dispozițiilor art. 444 din Codul de procedură civilă și argumente juridice suficiente pentru înlăturarea judicioasă a susținerilor reclamantului vizând nepronunțarea asupra unor capete de cerere.

Prin urmare, și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., este nefondat.

Examinând raționamentul judecătorului fondului prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin, 1 punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 444 din C. proc. civ., constatând, întemeiat că nu se identifică ipoteza conținută în textul procedural, în sensul omisiunii instanței de fond de a se pronunța asupra unor capete de cerere principale sau accesorii formulate de reclamant.

De altfel, recurentul-reclamant a invocat aceste aspecte și în recursul formulat împotriva sentinței nr. 294 din 07.11.2019, uzitând aceeași argumentație.

Astfel, așa cum am precizat și anterior, deși recurentul a solicitat prin primul capăt de cerere constatarea nelegalității operațiunii de secretizare prin prisma excesului de putere, în realitate acestea reprezintă argumente în susținerea capătului principal de cerere privind obligarea autorității la efectuarea procedurilor necesare în vederea desecretizării/declasificării ordinului de trecere în rezervă și a documentelor aferente, neputând fi considerate două capete de cerere distincte.

Cu alte cuvinte, primele două petite ale cererii de chemare în judecată urmăresc aceeași finalitate juridică (comunicarea Ordinului de trecere în rezervă și a documentelor aferente), însuși recurentul învederând în fața instanței de fond că nu solicită anularea acestui ordin și implicit nici anularea operațiunii de secretizare efectuată în anul 1994.

Astfel instanța de fond, analizând cererea de desecretizare a ordinului de trecere în rezervă, prin prisma îndeplinirii condiției existenței unui interes legitim vătămat, respingând acest capăt de cerere ca lipsit de interes, nu a mai avut temei procedural să analizeze nelegalitatea operațiunii de secretizare sau existența unui eventual exces de putere, aceste elemente ținând de fondul raportului litigios, neantamat în cauză.

În acest context, capătul de cerere nr. x, privind comunicarea Ordinului de trecere în rezervă și a documentelor aferente, având în vedere caracterul accesoriu față de cel principal, respins ca lipsit de interes, nu putea primi o dezlegare proprie, reflectată în dispozitiv și prin considerente diferite, o abordare de genul celei solicitate de recurent prin cererea de completare, neavând eficacitate juridică pentru soluționarea cauzei.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea și sentințele instanței de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., soluțiile pronunțate fiind legale și temeinice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.