Legalitatea şi valabilitatea clauzelor contractuale. Perceperea comisionului de administrare (NCPC, O.U.G. nr. 50/2010, L. nr. 193/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1706/2019

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496; O.U.G.. nr. 50/2010: art. 36 alin. (3); L. nr. 193/2000: art. 1 alin. (1)

Recursul recurentului-reclamant s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așa încât, prin raportare la textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată, s-a analizat dacă instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în lumina particularităților speței și a normelor de drept material incidente în cauză.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul legalității și valabilității clauzei contractuale inserată la art. 6.3 din Contractul de credit nr. x din 30 iulie 2007 prin care se face referire la perceperea unui comision de administrare datorat băncii de către recurentul-împrumutat, se constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze. Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Susținerea recurentului în sensul că amintitul comision de administrare nu a fost definit în mod riguros de către bancă, cu toate că aceasta din urmă a conceput termenii și condițiile convenției de credit contestată, apare ca neîntemeiată deoarece valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor particulare ale convenției. Pe de altă parte, așa cum a reținut în mod legal și instanța de apel, existența comisionului de administrare apare reglementată prin art. 36 alin. (3) din O.U.G.. nr. 50/2010, act normativ care a transpus în legislația națională Directiva 2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori, situație în care inserarea respectivei clauze la momentul încheierii contractului x din 30 iulie 2007 nu doar că nu era interzisă de lege dar nici ulterior amintitul comision nu a fost apreciat ca fiind unul abuziv.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În ceea ce privește critica recurentului prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul legalității și valabilității clauzei inserată la art. 6.1 din contractul de credit, clauză referitoare la comisionul de procesare, se observă că pe această cale se reiau alegațiile exprimate și cu ocazia contestării comisionului de administrare, că în fapt reclamantul nu este de acord cu maniera definirii respectivului comision de către bancă și că în niciun moment acesta nu a indicat în ce fel denumirea comisionului și modul de redactare al acestuia a fost influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de procesare și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Din perspectiva criticilor recurentului sub aspectul încălcării normelor de drept material de către instanța de apel care prin decizie nu a reținut caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de plată anticipată, se observă că nu se indică în concret textul de lege care ar fi fost nesocotit de către instanță și nici în ce ar consta efectiv nelegalitatea soluției pronunțate. Ca și în cazul celorlalte comisioane contestate recurentul reia ideea netranspunerii în mod clar și inteligibil a clauzei privind comisionul, susținând că nu este suficient ca o clauză să fie permisă de lege pentru a nu fi considerată abuzivă, ea trebuind să și permită consumatorului să înțeleagă contraprestația băncii.

În niciun moment recurentul nu a contestat faptul că amintitul comision a fost eliminat din contract în 2010, banca înștiințându-l despre modificare la 10 septembrie 2010, și nu a contrazis reținerea instanței de apel sub aspectul valorii reduse a sumei percepute care nu era de natură a produce un dezechilibru al obligațiilor părților în detrimentul consumatorului.

Pe de altă parte, în mod corect instanța de apel a apreciat acest comision ca fiind legal și clar exprimat pe perioada cât a fost în vigoare 2007 – 2010.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurenta-pârâtă B. SA prin care se critică decizia instanței de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părților faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în convenție. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispozițiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susține că în mod greșit instanța de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată de părți la art. 4.3 din Convenția de credit nr. x din 30 iulie 2007 privind dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii, în speță nefiind întrunite condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susținut că legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modalității de calcul a dobânzii variabile ci doar indicarea motivului întemeiat și că nivelul dobânzii nu trebuia precizat în funcție de un anumit indice de referință: această obligație introducându-se ulterior, prin O.U.G.. nr. 50/2010; banca înțelegând să implementeze aceste prevederi prin încheierea din 21 septembrie 2010 a actului adițional la contractul de credit, prin care s-a introdus formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ: indicele LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii.

Cu toate acestea, se observă că susținerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (și-anume, evoluția și condițiile nefavorabile ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și la nivel național) iar nu însăși motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Prin decizia recurată, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că amintita clauză nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de către consumator, motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente revizuibile, după un criteriu care la rândul lui nu poate fi anticipat (evoluția pieței financiare sau politica de credite a Băncii), nerăspunzând exigențelor normelor legale evocate mai sus.

Așadar, respectiva clauză nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ambele recursuri ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.