Invocarea pentru prima dată în apel a întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale. Schimbarea cauzei acţiunii. Recurs respins ca nefondat (NCPC, VCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 505/2019

NCPC:  art. 174, art. 204, art. 255 alin. (1), art. 258, art. 425, art. 478, art. 488 pct. 5, art. 496 alin. (1); VCC: art. 970, art. 1084

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta critică faptul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, iar pretențiile sale au fost respinse fără a se fi analizat cauza acțiunii, astfel că prin neexaminarea de către instanțe a tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii, aceasta se consideră vătămată, iar vătămarea produsă nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.

Astfel, recurenta arată că instanța de apel nu ar fi analizat temeiurile de fapt învederate la paragrafele 36-50 din cererea de chemare în judecată, apreciind relevante numai paragrafele 35 și 51 din cuprinsul cererii și că nu ar fi prezentat vreun considerent pentru care ar fi apreciat că celelalte motive expuse în cuprinsul cererii ar fi fost înlăturate de la examinare.

Susținerile, potrivit cărora, instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu pot fi primite, având în vedere că acestea sunt, de fapt, chestiuni de fond tranșate de cele două instanțe.

Aceasta deoarece, criticile aduse sunt nefondate, întrucât instanța de apel a analizat în mod corect toate temeiurile indicate în cererea sa, totodată constatând că, pentru prima dată în apel, recurenta a considerat că acțiunea în pretenții se întemeiază pe o răspundere civilă delictuală.

În acest sens, se constată că temeiurile invocate în mod expres în cererea de chemare în judecată sunt raportul Curții de Conturi și dispozițiile legale ce reglementează activitatea acestei instituții, art. 970 și 1084 C. civ. de la 1864, precum și clauzele contractuale de la art. 8 și 11 din Contract, astfel că întreaga argumentație în fapt a cererii vizează angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, iar nu a celei delictuale. Invocarea pentru prima dată în apel a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale constituie o schimbare a cauzei acțiunii, astfel că, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere criticile și susținerile recurentei în această privință.

În acest sens se reține că, atât timp cât cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în fața primei instanțe cu respectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele de fond au stabilit în mod corect limitele învestirii, cu respectarea principiul disponibilității și au analizat toate motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă în susținerea acțiunii și a apelului.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază și ar cuprinde motive contradictorii și, că instanța de apel nu ar fi analizat criticile sale cu privire la dezechilibrul pretins urmare a creșterii costurilor de producție și cu privire la executarea abuzivă a contractului de către pârâtă.

În ceea ce privește motivul evocat, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, contrar celor susținute de reclamantă, faptul că instanța de apel a analizat criticile sale cu privire la dezechilibrul pretins urmare a creșterii costurilor de producție și cu privire la executarea pretins abuzivă a contractului de către pârâtă, aceasta analiză regăsindu-se dezvoltată în considerentele deciziei atacate.

Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, în mod greșit, instanța de apel a respins cererea de administrare a probei cu expertiza contabilă și că, prin respingerea acestei probe ar fi fost în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile deduse judecății, totodată apreciind că ar fi contradictorii considerentele instanței de apel cu privire la administrarea acestei probe, fiind astfel încălcate prevederile art. 255 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, considerentele pentru care instanța de apel a respins administrarea probei cu expertiza contabilă nu sunt contradictorii, acestea respectă dispozițiile art. 255 alin. (1) și pe cele ale art. 258 C. proc. civ.

Totodată, se reține că instanța de apel a apreciat în mod corect că proba cu expertiza contabilă nu este pertinentă și că nu ar avea legătură cu cauza. De altfel, deși a afirmat că ar fi contradictorii considerentele pentru care instanța de apel a respins administrarea probei cu expertiza contabilă, cu privire la pertinență a susținut doar că această probă ar avea legătură cu obiectul procesului, în condițiile în care cele două instanțe au reținut în mod corect că prejudiciul suferit este străin de răspunderea juridică invocată în speță.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a analizat criticile aduse de reclamantă soluției primei instanțe de respingere a probei cu expertiza contabilă, raportându-se inclusiv la analiza făcută de prima instanță, dar și la obiectul apelului, context în care ambele instanțe au ajuns la aceeași concluzie, potrivit căreia, nu există o fapta ilicită care să conducă la nașterea vreunui prejudiciu în patrimoniul reclamantei și, prin urmare instanța de apel a respins în mod corect proba cu expertiza contabilă reținând că o asemenea probă nu este utilă în raport cu aspectele evocate.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă învederează calificarea greșită a cererii deduse judecății în răspundere civilă contractuală, întrucât în opinia sa, răspunderea solicitată a fi antrenată în speță are natură delictuală, sens în care expune argumentele vizând executarea abuzivă a contractului și încălcarea prevederilor legale imperative, potrivit cărora, contractul se execută cu bună-credință, iar dezechilibrul invocat a avut loc ca urmare a intervenirii unor împrejurări noi pe parcursul executării contractului.

În acest context, recurenta susține că toate aceste critici nu au fost examinate de către instanța de apel, sens în care apreciază ca nelegală hotărârea pronunțată.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, confirmând astfel raționamentul primei instanțe, în sensul că în sarcina pârâtei nu există o faptă ilicită.

În acest context, recurenta a sugerat că, de fapt, și-a întemeiat acțiunea în pretenții pe o răspundere civilă delictuală, respectiv pe pretinsul abuz de drept contractual în executarea contractului și că instanțele au calificat greșit cererea formulată ca având natura unei răspunderi civile contractuale, raportându-se la art. 8 și art. 11 din Contract, susțineri contrazise de faptul că prestațiile izvorăsc din contractul în vigoare în perioada pentru care s-au formulat pretențiile.

Totodată, se reține că recurenta se raportează atât în acțiunea în pretenții, cât și în apel și în recurs, la contract, care era în vigoare în perioada în care s-ar fi produs pretinsul prejudiciu în patrimoniul recurentei-reclamante. Mai mult, întreaga acțiune este argumentată pe reaua-credință a pârâtei în executarea contractului, pe exercitarea unui abuz de drept în executarea obligației sale contractuale de a negocia/renegocia anumite clauze ale Contractului, pe mecanismul de calculare a prețului de cost al energiei și a prețului contractului.

În acest sens, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel că, având în vedere raționamentul instanței de apel s-a reținut că reclamanta nu a dovedit nici existenta unei fapte de încălcate a obligațiilor contractuale, nici existenta unui abuz de drept.

Susținerile recurentei, în sensul că prin Actul adițional nr. x din 21 decembrie 2009 nu s-a convenit o excludere a aplicării art. 11 din Contract sunt contrazise de considerentul al doilea al preambulului Actului adițional nr. x din 20 decembrie 2010, în care se menționează că părțile sunt de acord că prin această modificare a contractului se permite vânzătorului o majorare a prețului de cel mult 3,5%. Prin urmare, este lipsită de temeinicie distincția făcută de reclamantă între ajustare – termen utilizat în actul adițional nr. x – și modificare a prețului contractului – termen utilizat în art. 11 din contract.

Din această perspectivă, instanțele au reținut că prevederile contractuale reglementează doar posibilitatea ajustării prețului și nu obligativitatea pârâtei de a accepta prețul majorat. Mai mult, pentru perioada 2011 – 2012, s-a constatat că nu mai subzista obligația prevăzută de art. 11 deoarece părțile o excluseseră în mod expres de la aplicare prin actul adițional nr. x octombrie 2009, astfel că nu i se putea imputa pârâtei nerespectarea unor prevederi contractuale exprese. În consecință, instanțele au constatat inexistența faptei ilicite ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile contractuale invocate drept temei al cererii în despăgubiri. Față de neîndeplinirea acestei cerințe, devenea inutilă și lipsită de finalitate demersului judiciar propus analizarea condiției privitoare la existența și întinderea prejudiciului.

În ceea ce privește pretinsa nerespectare a art. 8, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect, în considerentele deciziei recurate, că între părți s-au purtat în permanență negocieri efective vizând modificarea contractului în ceea ce privește cantitatea de energie livrată și prețul.

De asemenea, și concluziile Tribunalului București au fost confirmate de instanța de apel, reținându-se că pârâta și-a exercitat cu bună-credință drepturile decurgând din contract, întrucât a fost de acord cu majorarea prețului contractual peste pragul maxim de 3,5% pe care părțile l-au convenit printr-un act adițional anterior.

Referitor la abuzul de drept contractual, recurenta susține, în esență, că fapta ilicită a pârâtei ar consta în refuzul de a renegocia contractul, de fapt întregul mecanism contractual, nemulțumită de cel construit de aceasta la momentul 2004, în avantajul ei, și că cele două instanțe ar fi reținut în mod greșit că nu ar exista o prevedere legală sau contractuală din care să decurgă necesitatea ca părțile să obțină profit.

Contrar susținerilor recurentei, așa cum în mod corect au reținut cele două instanțe, pârâta a dat dovadă de bună-credință și a negociat contractul, chiar dacă acesta inițial, așa cum a recunoscut și recurenta era în avantajul să, instanța neputând interveni în contractul privat încheiat între părți, întrucât aceasta ar însemna încălcarea libertății de voință de către autoritatea publică.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale, recurenta nedovedind nici existența unei fapte de încălcare a obligațiilor contractuale și nici existența unui abuz contractual.

Astfel, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenta-reclamantă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1517/A din 2 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.