Invocarea falsei distincţii realizate între valorificare prin reciclare şi valorificare prin alte metode. Critici de recurs nefondate (NCPC, O.U.G. nr. 196/2005, C. proc. fisc., H.G. nr. 621/2005)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 1765/2021

NCPC: art. 488 alin. (1) pct. (8), art. 497; O.U.G. nr. 196/2005: art. 9 alin. (1) lit. v); C. proc. fisc.: art. 6, art. 49, art. 97, art. 52, art. 56, art. 64, art. 65, art. 67^1; H.G. nr. 621/2005: art. 16 alin. (2) lit. b)

7.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ.. încălcarea normelor materiale aplicabile în cauză.

7.2.2.1. Recurenta a invocat, într-o primă susținere subsumată acestui motiv de casare, eroarea de drept comisă de prima instanță prin restrângerea arbitrară a noțiunii de „valorificare” în materia reciclării.

Problema de drept esențială din prezenta cauză este aceea prin care recurenta invocă falsa distincție realizată de AFM între valorificare prin reciclare și valorificare prin alte metode, în relația desfășurată cu operatorul B. S.R.L..

Cu privire la acest operator, pârâta a reținut că cantitatea de 3.284.928 kg deșeuri ambalaj sticlă nu poate fi luată în calcul pentru atingerea obiectivelor de reciclare ale S.C. A. S.A., deoarece în urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că în autorizația de mediu a acestei societăți este descrisă ca activitate de reciclare a sticlei mărunțirea în concasor, prin presare și vibrații, și transformarea deșeurilor de sticlă mărunțite în cărămizi de sticlă cu ajutorul unei rășini folosite ca liant, iar în evidențele contabile ale societății nu s-a înregistrat niciun raport minimal de procesare pentru obținerea cărămizilor de sticlă și nicio factură de vânzare cărămizi sticlă – Proces Verbal seria x nr. x 4/12.06.2015 cu anexa Nota finală privind controlul încrucișat la S.C. B. S.R.L., efectuat de către Administrația Fondului pentru Mediu.

Obligațiile suplimentare de plată contestate în speță au fost stabilite în baza art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma incidentă ratione temporis, reprezentând „o contribuție de 2 RON/kg aplicată pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri de ambalaje, respectiv anvelope uzate declarate ca valorificate de către operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de gestionare a respectivelor deșeuri și cantitățile constatate de Administrația Fondului ca fiind valorificate”.

Conform art. 28 alin. (3) din Capitolul V din Metodologia de calcul al taxelor și contribuțiilor la Fondul pentru mediu, modificată și completată de Ordinul MMSC nr. 192/2014:

„(3) Operația de valorificare care se recunoaște este cea desfășurată potrivit autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu de către operatorul economic până la care se face dovada trasabilității”.

Conform pct. 1 lit. t) din Anexa nr. 1 din Hotărârea nr. 621/2005:

„reciclarea deșeurilor de ambalaje – operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri, termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie”.

Conform pct. 18 din Anexa 1 la Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, prin reciclare se înțelege „orice operațiune de valorificare prin care deșeurile sunt transformate în produse, materiale sau substanțe, pentru a-și îndeplini funcția inițială ori pentru alte scopuri”.

Înalta Curte constată că, din definițiile de mai sus, rezultă că, în ceea ce privește noțiunea de valorificare, aceasta este strâns legată de conținutul autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu a operatorului economic până la care se face dovada trasabilității și că trebuie dovedită efectiv atât trasabilitatea, cât și transformarea deșeurilor în produse, materiale sau substanțe, pentru a-și îndeplini funcția inițială ori pentru alte scopuri.

Recurenta realizează un raționament nesusținut de textele legale sau de afirmațiile părții adverse, care nu a invocat faptul că reciclarea ar implica doar procese prin care obiectul reciclat este folosit fie conform aceluiași scop inițial sau unui scop imediat similar.

Înalta Curte reține, în acord cu autoritatea publică pârâtă, că activitatea descrisă în autorizația de mediu a B. ca fiind o operațiune de valorificare prin reciclare este mărunțirea urmată obligatoriu de transformarea deșeurilor de sticlă mărunțită în cărămizi de sticlă. Simpla mărunțire nu reprezintă reciclare, ci valorificare prin alte metode decât reciclarea.

În acest sens, se cuvine reamintit că reciclarea reprezintă, potrivit Anexei 1 la H.G. nr. 621/2005, „operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri”.

Or, contrar susținerilor reclamantei, obținerea unor granule de sticlă în urma mărunțirii în concasor nu reprezintă reprelucrare, în sensul legii, astfel că nu reprezintă decât valorificare prin alte metode, nu reciclare, nefiind urmată de fabricarea cărămizilor din sticlă cu ajutorul unor rășini speciale, într-un proces de producție.

Ceea ce i s-a reproșat recurentei a fost lipsa dovezilor referitoare la transformarea deșeurilor de sticlă mărunțite în cărămizi de sticlă cu ajutorul unei rășini folosite ca liant, deoarece nu au putut fi identificate, nici cu ocazia cotnrolului încrucișat, niciun raport minimal de procesare pentru obținerea cărămizilor de sticlă și nicio factură de vânzare cărămizi sticlă.

Deși recurenta a invocat faptul că ceea ce B. realiza era prelucrarea sticlei colectate (prin mărunțire ori concasare) și obținea în acest sens un produs finit nou pe bază de sticlă, care ulterior este utilizat în industria construcțiilor, această afirmație este lipsită de suport probator.

Astfel, nu este suficientă mărunțirea și concasarea, deși nici acest fapt nu a fost probat, ci este necesar să se dovedească și valorificarea ulterioară ca și cărămizi de sticlă.

Folosirea sintagmei „valorificare prin alte metode” are în vedere acest aspect, nefiind considerată reciclare de către pârâtă tocmai pentru că nu s-a dovedit îndeplinirea de către deșeul prelucrat a funcției inițiale sau a altor funcții, conform autorizației de mediu a operatorului economic.

Ca urmare, întreaga dezbatere teoretică dezvoltată de recurentă prin cererea de recurs este nerelevantă, cât timp ceea ce trebuia dovedit era realizarea operațiunii de reciclare în forma din conținutul autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu a operatorului economic până la care se face dovada trasabilității.

Față de claritatea prevederilor legale, nu sunt relevante și nu pot avea prioritate aspectel generice ar fi fost constatate prin Adresa x/22.05.2014 emisă de Agenția pentru Protecția Mediului Ilfov sau prin Liniile Directoare ale Comisiei Europene, cât timp preluarea truncheată a unor dispoziții nu poate contraveni procesului de reciclare prin valorificare așa cum a fost mai sus explicitat.

În concluzie, nu se poate reține critica recurentei în sensul că, pe acest aspect, raționamentul primei instanțe se întemeiază pe o eroare gravă de drept preluată ca atare din motivarea deficitară a intimatei din actele de impunere.

7.2.2.2. În ceea ce privește motivul de casare referitor la eroarea de drept constând în omisiunea de a condiționa aplicarea art. 9 alin. (1) lit. (v) din O.U.G. nr. 196/2005 de efectuarea unor constatări proprii de către AFM

Recurenta a invocat faptul că orice interpretare rezonabilă a textului conduce la concluzia că inspectorii AFM aveau obligația de a face constatări proprii cu privire la cantitățile efectiv valorificate prin reciclare de către operatorii economici invocați în RIF și numai în urma examinării situației de fapt de la fiecare operator economic reciclator de pe lanț, se putea constata că, cantitățile raportate nu corespund cantităților efectiv reciclate.

Înalta Curte reține, cu privire la acest aspect, că verificările documentare și constatările realizate pe această bază intră în categoria constatărilor proprii în temeiul cărora organele de mediu pot stabili contribuția de plată conform legii.

Administrația Fondului Pentru Mediu este organul fiscal cu atribuții în ceea ce privește activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea, soluționarea contestațiilor și executarea silită a contribuțiilor datorate la Fondul pentru mediu. Organul fiscal, conform atribuțiilor sale, prin compartimentele de specialitate din structura acestora, are competența pentru efectuare de inspecții fiscale în domeniul taxelor și contribuțiilor la fondul pentru mediu. Delegarea de competență se face prin emiterea unui ordin de serviciu, pentru activitatea de inspecție fiscală cât și pentru activitatea de efectuare a unor controale încrucișate.

În conformitate cu prevederile art. 49, art. 97, art. 52, art. 56, art. 64, art. 65 și art. 67^1 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, organul fiscal, în realizarea unei inspecții fiscale poate aplica procedura de control a controlului încrucișat; organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii; verificarea documentară constă în efectuarea unei analize de coerență a situației fiscale a contribuabilului, pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al contribuabilului, precum și pe baza oricăror informații și documente transmise de terți sau deținute de organul fiscal, care au relevanță pentru determinarea situației fiscale.

Echipa de control a analizat toate documentele furnizate de societate, iar acolo unde au fost neclarități, s-au dispus verificări încrucișate pentru clarificarea tuturor aspectelor. Mai mult, conform prevederilor art. 6 din Codul de procedură fiscală, privind exercitarea dreptului de apreciere, „organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză”.

7.2.2.3. Motivul de casare referitor la eroarea de drept constând în omisiunea de a stabili în prealabil vinovăția reclamantei în contextul unor acte de impunere întemeiate exclusiv pe acte inopozabile reclamantei

Referitor la argumentele reclamantei în sensul lipsei vinovăției sale pentru nerealizarea obiectivelor de valorificare, Înalta Curte reține că, deși reclamanta a încheiat cu terții operatori contracte în vederea reciclării deșeurilor de ambalaje, responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor anuale de reciclare îi incumbă în continuare, potrivit legii, nefiind transferată asupra cocontractanților săi, ci reclamanta, în calitate de operator autorizat, este ținută să răspundă în fața organelor de mediu cu privire la modul în care obiectivele au fost efectiv realizate.

Sub acest aspect sunt incidente prevederile Ordinului comun MMP/MECMA/MAI nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011, referitor la procedura, criteriile de autorizare, reautorizare, revizuire, avizare anuală, emitere și anulare a licenței de operare, a procentajului minim de valorificare a deșeurilor de ambalaje preluate de la populație, a operatorilor economici în vederea preluării obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje.

Potrivit acestui act normativ, operatorii autorizați prevăzuți de art. 16 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 621/2005, pentru a obține autorizație, trebuie: să desfășoare activități care au ca scop îndeplinirea obligațiilor care le revin operatorilor economici privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje și raportarea informațiilor referitoare la gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje; să demonstreze prin planul de operare propus că au capacitatea să implementeze la nivel național, în cadrul sistemelor integrate de gestionare a deșeurilor, colectarea, valorificarea, inclusiv reciclarea deșeurilor de ambalaje, astfel încât să asigure funcționarea eficientă și transparentă a acestora la nivelul județului; să demonstreze prin planul de operare propus că au capacitatea de atingere a obiectivelor prevăzute în Strategia națională de gestionare a deșeurilor, în Planul național de gestionare a deșeurilor, în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, și în Hotărârea Guvernului nr. 621/2005, cu modificările și completările ulterioare; să asigure finanțarea, în numele operatorilor economici, a tuturor costurilor care decurg din colectarea, valorificarea, inclusiv reciclarea tuturor deșeurilor de ambalaje generate în gospodăriile populației, în limita cantităților de ambalaje primare pentru care au preluat obligațiile.

Din interpretarea prevederilor Ordinului, coroborate cu mențiunile privind scopul adoptării sale, expuse în preambul, în Capitolul 1, Înalta Curte constată că susținerile reclamantei cu privire la lipsa vinovăției sale sunt neîntemeiate, în fapt legiuitorul urmărind ca prin autorizarea acesteia să poată urmări în mod eficient și transparent realizarea obiectivului anual, operatorul autorizat fiind cel ținut să facă dovada îndeplinirii efective a obiectivelor în fața organului de control.

Încheierea unui contract cu un valorificator/reciclator, autorizat pentru executarea operațiunilor de valorificare/reciclare, nu este de natură a transfera obligațiile asumate prin H.G. nr. 621/2005 și Ordinul comun nr. 2742/3190/305 din 21 noiembrie 2011 asupra cocontractantului, o astfel de interpretare lăsând practic fără efect dispozițiile legale ce instituie în sarcina operatorului autorizat responsabilitatea de asigurare a atingerii obiectului final.

Curtea reține astfel că autorizarea anumitor operatori, precum reclamanta, în scopul preluării responsabilității îndeplinirii obiectivelor anuale de la operatorii economici care introduc ambalaje pe piața națională, a urmărit tocmai centralizarea și monitorizarea atingerii scopului final, în mod simplificat și eficient, prin tragerea la răspundere doar a acestor operatori autorizați, în cazul neîndeplinirii obligațiilor de valorificare prin reciclare sau prin alte metode. A admite că aceștia, la rândul lor, sunt îndreptățiți să transfere responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor către valorificatorii/reciclatorii cu care încheie contracte în baza cărora îndeplinesc efectiv activitatea de reciclare (reprelucrare), contravine prevederilor pct. 23 lit. a) din Anexa la Ordinul comun nr. 2742/3190/305 din 21 noiembrie 2011.

Potrivit acestui text, „operatorii economici care au obținut licența de operare au următoarele obligații: a) să organizeze și să finanțeze, pe baza costurilor reale, în numele operatorilor economici responsabili, colectarea, valorificarea, inclusiv reciclarea deșeurilor de ambalaje, raportarea modului de gestionare a acestora și atingerea tuturor obiectivelor prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, și în Hotărârea Guvernului nr. 621/2005, cu modificările și completările ulterioare”.

Dispozițiile pct. 23 lit. o) din același act, care prevăd că operatorii au obligația „să încheie contracte cu colectorii autorizați să preia deșeuri de ambalaje, care acceptă condițiile contractuale, în limita cantităților și tipurilor de ambalaje preluate de la operatorii economici responsabili”, nu fac nicio referire la vreun transfer de responsabilitate în fața autorităților statului, cu privire la îndeplinirea obiectivelor, ci conferă operatorului autorizat un mijloc prin care operațiunea de reciclare poate fi efectiv concretizată. Practic, operatorul autorizat pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare nu trebuie, în mod necesar, să dețină în același timp și calitatea de reciclator, dar aceasta nu înseamnă că autorizarea desfășurării unei activități cum este reciclarea echivalează cu autorizarea operatorilor economici în scopul preluării responsabilității de îndeplinire a obiectivelor anulare de valorificare a deșeurilor, cele două obiecte de activitate fiind distincte, scopul acestora fiind diferit.

Înalta Curte va înlătura așadar susținerile reclamantei potrivit cărora pârâta avea obligația de a verifica îndeplinirea obligațiilor de reciclare deșeuri de către terții operatori, astfel cum au fost asumate prin contractele încheiate cu reclamanta ori cum au fost autorizate, aceste aspecte fiind irelevante prin prisma propriilor obligații ale reclamantei, ce îi incumbă conform H.G. nr. 621/2005, de operator autorizat ținut să asigure îndeplinirea obiectivelor anuale de reciclare.

În ceea ce privește terții operatori, aceștia au fost autorizați să desfășoare o anumită activitate economică, fiind ținuți să răspundă în fața autorităților statului exclusiv cu privire la încadrarea activității în obiectul de activitate declarat și autorizat, iar nu cu privire la aducerea la îndeplinire întocmai a obligațiilor contractuale asumate prin contractele încheiate cu reclamanta.

Cu privire la conținutul jurisprudenței CJUE, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în prezenta cauză nu s-a invocat o fraudă, iar deciziile amintite de recurentă sunt pronunțate în materie de TVA, astfel că nu se regăsește situația premisă pentru a putea prelua ca atare concluziile din cauzele amintite; pe de altă parte, ceea ce i s-a imputat recurentei are ca sursă neîndeplinirea propriilor obligații asumate potrivit legii, așa cum s-a argumentat mai sus pe larg, iar nu faptele unor terți.

În concluzie, toate criticile de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

7.3. Temeiul procesual al soluției date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.