Interdicţii în sarcina administratorului fondului de pensii, a agenţilor de marketing şi persoanelor afiliate. Activitate de marketing care să încalce normele bunei credinţe şi să inducă în eroare un potenţial participant (NCPC, L. nr. 411/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 6373/2020

L. nr. 411/2004: art. 117; NCPC: art. 461 alin. (2), art. 472, art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 491, art. 496 alin. (1)

II. Soluția instanței de recurs

1. Argumente de fapt și de drept relevante

1.1 Asupra recursului principal declarat de pârâta ASF:

Un prim argument de nelegalitate constă în greșita interpetare a prevederilor art. 117 din L. nr. 411/2004, ce au constituit temeiul sancționării.

Pornind analiza de la conținutul textului de lege ce se pretinde a fi fost eronat interpretat, se reține că acesta prevede următoarele:

„(1)Administratorului, agenților de marketing și persoanelor afiliate acestora le este interzis: a) să transmită informații false, înșelătoare sau care pot crea o impresie falsă despre fondul de pensii și administratorul acestuia. b) Sa facă afirmații sau previziuni despre evoluția unui fond de pensii altfel decât în forma și modul prevăzute în normele Comisiei c) Să ofere beneficii colaterale în scopul de a convinge o persoana să adere la un fond de pensii sau să rămână participant la acesta d) Să acorde foloase pentru facilitarea aderării potențialilor participați. (2) În situația în care materialele publicitare sunt succeptibile sa inducă in eroare, Comisia poate interzice publicarea si distribuirea acestora si obliga la publicarea rectificării in termen de 7 zile lucrătoare de la notificare”.

Acest text de lege face parte din capitolul XV intitulat „Marketingul fondurilor de pensii”. Din lecturarea întregului capitol în care este integrat articolul din care decurge sancțiunea aplicată intimatei, se constată că la această rubrică legiuitorul a înțeles să reglementeze activitatea de marketing în scopul obținerii acordului de aderare la fondul de pensii, sau a împiedicării intenției de a schimba fondul de pensii.

Așadar, art. 117 care prevede anumite interdicții în sarcina administratorului fondului de pensii, a agenților de marketing și persoanelor afiliate, nu poate fi interpretat prin scoaterea din contextul general în care a fost concepută reglementarea, fiind evidentă voința legiuitorului de a sancționa în acest capitol o activitate de marketing care să încalce normele bunei credințe și să inducă în eroare un potențial participant, sau un participant care intenționează că schimbe fondul de pensii.

Recurenta încearcă să acrediteze ideea că textul de lege prevede două ipoteze și anume o interdicție absolută, aceea de a transmite informații false, înșelătoare sau care pot crea o impresie falsă despre fondul de pensii și administratorul acestuia, care poate fi săvârșită prin orice modalitate, nu doar prin transmiterea de materiale publicitare, dar și o a doua ipoteză care se referă doar la transmiterea de materiale publicitare și care se regăsește în alin. (2) al textului de lege.

Aceaste argumente nu pot fi primite, întrucât o normă juridică trebuie interpretată sistematic, adică prin raportare la legăturile sale cu celelalte norme aflate în relație directă cu aceasta.

Mai mult, interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme.

Or, prima instanță a surprins, în mod just, că fapta ilicită definită de norma în discuție, este una calificată prin scop, anume acela de marketing, în cazul concret, de a coopta clienți sau de a-i convinge pe aceștia să nu schimbe fondul de pensii. Această concluzie este susținută atât de amplasarea textului legal în capitolul al XV-lea al legii, din referirea la materialele publicitare, cât și din conținutul explicit în acest sens al ipotezelor normative.

Achiesând concluziilor primei instanțe, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că orice comunicare de materiale care sunt de natură să inducă în eroare, pot intra sub incidența textului citat mai sus, ci doar cele circumscrise scopului vizat de legiuitor și evidențiat de legătura firescă cu celelalte texte ale corpului normativ.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea că prima teză a art. 117 privește o interdicție absolută a unor fapte sau acte de natură a produce situații punctuale de pericol la adresa sustenabilității și stabilității fondurilor de pensii private, întrucât această interpretare ar însemna scoaterea din context a cadrului general în care această normă a fost edictată și acordarea unor valențe ce nu au fost avute în vedere de legiuitor.

O atare interpretare extinctivă nu este justificată de niciun argument de text, sau de logică juridică, sensul real al normei fiind cel antamat în hotărârea atacată.

Nici indicarea art. 7 din Norma nr. 3/07.03.2013 sau a Normei nr. 8/2007 nu sunt de natură să infirme concluziile de mai sus, având în vedere că referirea la activitatea agentului de de marketing sau la informațiile conținute în materiale publicitare referitoare la fondurile de pensii administrate privat și administratorii acestora, nu poate fi privită în alt context decât cel vizat de scopul edictării normei.

A mai susținut recurenta că aliniatul 1) lit. a) Art. 117 retinut ca temei de drept pentru sanctionarea paratei-reclamante, este aplicabil pentru toate categoriile de informații transmise, iar decizia de sancționare nu a calificat comunicatul drept material publicitar, caz în care fapta ilicită ar fi constat în încălcarea alin. (2) al textului de lege.

Această distincție nu va fi primită, întrucât, așa cum s-a precizat mai sus, prima ipoteză a prevederilor art. 117 nu poate fi interpretată prin disociere față de contextul legal în care a fost edictată și să fie aplicată unor situații care nu au nicio legătură cu scopul normei. Așadar, regulii „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” invocată de recurent pentru justificarea argumentației sale, i se opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul „cessante ratione egis, cessat euis dispositio” (unde încetează rațiunea legii încetează și dispozițiile sale).

Cât privește critica referitoare la faptul că decizia de sancționare se referă la fondul de pensii în discuție și la administratorul acestuia, de vreme ce a vizat mai mult decât atât și s-a referit la toate fondurile private de pensii din România, Înalta Curte va acorda substanță aprecierilor primei instanțe în sensul că nu este întrunită ipoteza art. 117 alin. (1) lit. a), întrucât, este evident că, în cuprinsul deciziei, autoritatea pârâtă nu a reținut că informațiile incriminate ar fi vizat fondul de pensii și administratorul său, ci „o posibilă naționalizare a activelor fondurilor de pensii private din România, ceea ce excede cadrului în care a fost legiferată restricția.

Recurenta a mai precizat că este întrunit elementul material al laturii obiective a contravenției, dat fiind că din cuprinsul Deciziei de sancționare reiese foarte clar că reclamanta a fost sancționată în primul rând pentru transmiterea de informații care pot crea o impresie falsă, aspect pe care prima instanță nu l-a analizat.

Cu referire la acest motiv de nelegalitate, se observă că prima instanță a stabilit corect că din conținutul comunicatului, nu rezultă că informațiile transmise au fost false sau înșelătoare.

Astfel, prezumtivele informații false imputate reclamantei, prin Decizie au fost următoarele: „în ultimele săptămâni, au existat discuții în spațiul public cu privire la o eventuală decizie de naționalizare a fondurilor de pensii private…drepturile tale de participant la Pilonul II pot fi influențate de decizii politice, precum înghețarea valorii procentului din venitul brut aferent contribuției la fondul de pensii, blocarea parțială sau integrală a virării acestei contribuții sau naționalizarea sumelor acumulate până acum în conturile viitorilor pensionar,,.

Din materialul probator aflat la dosarul cauzei, a rezultat că aceste informații reflectă realitatea, iar recurenta nu a precizat în recursul său în ce modalitate destinatarii acestor informații reale ar fi putut să le perceapă ca fiind false, sau care ar fi fost potențialul lor de a crea o impresie falsă.

Ipoteza avansată de recurentă în sensul că informațiile de mai sus, a căror realitate nu a fost contestată, ar fi putut crea o impresie falsă asupra sustenabilității sistemului de pensii private din România, resprezintă o simplă speculație, neconfirmată de nicio probă aflată la dosarul cauzei și nu este aptă să conducă la reformarea soluției.

Afirmațiile în legătură cu natura contravenției ca fiind de pericol și nu de rezultat, dar și cele privitoare la analiza potențialului producerii urmărilor imediate ale pretinsei fapte, nu mai prezintă interes în contextul în care s-a constatat mai sus că elementele constitutive ale art. 117 din Legea 411/2004 nu sunt întrunite în prezenta cauză.

Nici argumentația privind necesitatea solicitării unui punct de vedere al Autorității înainte de emiterea comunicatului, nu va fi analizată, în contextul în care chiar recurenta pârâtă a recunocut că acest aspect nu a constituit un motiv de sancționare, ci doar un element care să sublinieze lipsa caracterului prudențial a măsurii. Cum aceste susțineri colaterale nu sunt apte să înfrângă caracterul esențial al considerentelor de mai sus și nu pot conduce la reformarea hotărârii, Înata Curte apreciază că nu este necesară dezvoltarea lor.

În legătură cu soluția instanței de acordare a daunelor morale, recurenta a invocat atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 privind lipsa motivării, cât și pe cel prev. de pct. 8, respectiv interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Soluția primei instanțe a fost pertinent și legal motivată cu referire la practica și doctrina judiciară în materie, dar și cu referire la materialul probator administrat în cauză, din analiza căruia s-a concluzionat că au fost afectate imaginea și prestigiul profesional al intimatei reclamante.

Împrejurarea că s-a folosit în raționamentul logic o prezumție simplă trasă de instanță din anumite fapte obiective și de necontestat și considerată suficientă pentru a confirma temeinicia pretențiilor, nu consituie un argument în sensul nedovedirii îndeplinirii condițiilor răspunderii delictuale, așa cum a susținut recurenta.

Mai mult, au fost interpretate în context și declarațiile marotrului propus de reclamantă, pe care instanța le-a coroborat cu toate celelelate probe existente la dosar.

Recurenta a susținut că au fost înlăturate simplist argumentele sale referitoare la mesajele de susținere primite de reclamantă și că aceasta din urmă nu a probat că a fost i-a fost respins accesul pe o funcție similară, argumente,care în opinia sa, vin să contureze lipsa prejudiciului moral.

În primul rând, se constată că prima instanță a analizat aceste aprecieri ale recurentei pârâte și le-a considerat neîntemiate, deci nu se poate spune că hotărârea pronunțată este afectată de viciul nemotivării în sensul că nu s-ar fi „ascultat” susținerile uneia dintre părți.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar confirmă faptul că susținerea primită de intimata reclamantă din partea publicului nu are nicio legătură obiectivă cu reputația profesională a acesteia. Totodată, lipsa dovezii că s-ar fi parcurs o procedura de ocupare a unui loc de munca similar ca atribuții cu acela de administrator al NN Pensii, reprezintă o speculație și nu poate avea conotația invocată de recurentă, în condițiile în care, este evident, că partea se afla în imposibilitate de a-l obține motivat de sanctiunea complementara a retragerii dreptului de administrare al NN Pensii SAFPAP S.A. aplicat prin Decizia ASF nr. 541/14.04.2017.

Așadar, soluția primei instanțe nu este susceptibilă de casare din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care s-a stabilit corect situația de fapt și au fost analizate și coroborate între ele toate probatoriile administrate, dar și apărările ambelor părți, considerentele expuse conducând în mod logic la soluția admiterii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Criticile formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modalitatea în care prima instanța a interpretat probatoriile administrate, aspect ce nu poate contura un motiv de nelegalitate conform textului de lege invocat.

Deși s-a susținut contrariul, Înalta Curte observă că toate criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie ale admiterii cererii de acordare a daunelor morale și nu motive reale de nelegalitate.

Concret, recurenta a încercat să sublinieze lipsa îndeplinirii în cauză a condițiilor legale pentru existența prejudiciului moral care să justifice acordarea de despăgubiri.

Însă, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că la stabilirea existenței prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ceea ce privește proba prejudiciului moral, Înalta Curte a precizat că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. (Decizia nr. 153/27 ianurie 2016 secția I civilă a ICCJ)

În acest context, se constată că prima instanță a apreciat legal asupra existenței prejudiciului moral, justificând acordarea acestuia prin raportare la situația de fapt și materialul probator aflat la dosarul cauzei.

Față de toate aceste considerente, se apreciază că recursul principal formulat de pârâtă este nefondat și urmează a fi respins.

1.2 Asupra recursului incident formulat de reclamanta A.:

Recurenta pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului incident, dat fiind faptul că nu sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ., respectiv partea nu tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, de vreme ce soluția îi este, în întregime favorabilă.

Această excepție nu va fi primită, întrucât prevederile de mai sus și în special sintagma „tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe”, nu vin în contradicție cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora calea de atac exercitată împotriva considerentelor poate atrage soluția admiterii acesteia, a înlăturării conisiderentelor greșite, sau care prejudiciază partea și înlocuirea lor cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Așadar, schimbarea hotărârii primei instanțe poate viza și ipoteza de mai sus, nu doar schimbarea soluției pronunțate, astfel că recursul incident formulat de reclamantă este admisibil.

Pe de altă parte, însă, dat fiind caracterul accesoriu al acestei căi de atac, precum și susținerile recurentei reclamante, în sensul că interesul său în promovarea recursului incident subzistă doar în ipoteza admiterii recursului principal, Înalta Curte constată că, față de soluția pronunțată în cazul recursului principal, recursul incident este lipsit de interes și va fi respins ca atare.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului principal ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală și respingerea ca fiind lipsit de interes a recursului incident.

Sursa informației: www.scj.ro.