Întemeierea cererii de recurs după expirarea termenului legal de motivare a recursului. Casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea parţială a cererii reclamantei (NCPC, NCC, L. nr. 554/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 6694/2020

NCPC: art. 451, art. 452, art. 453 alin. (2), art. 470 alin. (5), art. 487, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 489 alin. (1); L. nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. b), art. 5, art. 12, art. 20 alin. (1); NCC: art. 1474 alin. (3) teza I

4.1. Prealabil verificării în fond a criticilor la adresa hotărârilor atacate, Înalta Curte va examina excepțiile ridicate de intimata reclamantă, acestea vizând determinarea limitelor învestirii instanței de recurs.

Soluționând excepția tardivității completării motivelor de recurs la adresa sentinței civile nr. 1963/26.05.2017, Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).

Având în vedere faptul că termenul de motivare a recursului este similar celui în care poate fi exercitată calea de atac, precum și dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, particularizat cauzei de față, termenul de 15 zile exercitarea și motivarea recursului împotriva sentinței civile nr. 1963/26.05.2017 s-a împlinit la data de 28 decembrie 2017, astfel că instanța de recurs nu este legal învestită să examineze motivele suplimentare deduse judecății prin cererea precizatoare din 20 noiembrie 2020, acestea fiind tardiv formulate.

Subliniază Înalta Curte și faptul că este lipsită de relevanță împrejurarea apariției ulterioare a evenimentului legislativ ce a determinat recurenta pârâtă să suplimenteze motivele de nelegalitate, neexistând nicio dispoziție de drept procesual care să permită completarea, de către parte, a motivelor de nelegalitate pe care își întemeiază cererea de recurs după expirarea termenului legal de motivare a recursului.

În consecință, Înalta Curte va examina recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1963/26.05.2017, fără a lua în considerare cele precizate de recurenta pârâtă prin cererea din 20 noiembrie 2020.

În aceste limite, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei pârâte la adresa legalității sentinței civile atacate, nefiind demonstrată incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe marginea modalității de soluționare a cererii de anulare parțială a Regulamentului din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015.

Astfel cum rezultă din cele mai sus menționate, intimata reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect cererea de anulare a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din regulamentul anterior menționat, considerând că este nelegală prevederea potrivit căreia dosarul de control ex post poate fi pus la dispoziția doar a instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente.

O atare prevedere regulamentară a constituit refuzul comunicării conținutului dosarului la cererea intimatei reclamante, cenzurarea acestui refuz și obligarea instituției pârâte la comunicarea acestui dosar constituind, de altfel, cel de – al doilea petit al acțiunii reclamantei.

Soluționând acțiunea intimatei reclamante, prima instanță a apreciat că este întemeiată, reținând, în esență, că principiul liberului acces la informațiile de interes public se opune unei reglementări de genul celei cuprinse în art. 11 alin. (3) din Regulamentului din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015.

Astfel cum a reținut și judecătorul fondului, Înalta Curte constată că dosarul de control reflectă modalitatea de exercitare, de către ANAP, a atribuțiilor de verificare a modului în care autoritățile contractante atribuie contractele de achiziție publică, de concesiune de lucrări publice și de concesiune de servicii, context în care caracterul public al informațiilor cuprinse în acest dosar este indiscutabil.

Cât timp acest dosar reflectă modalitatea de exercitare a competenței legale a unei autorități publice, concluzia recurentei pârâte în sensul că informațiile subsumate dosarului de control ex post nu constituie informații de interes public întrucât nu fac parte din cele la care se referă art. 5 din Legea nr. 544/2001 este lipsită de fundament, subliniind Înalta Curte că dispozițiile art. 5 din Legea privind liberul acces la informațiile de interes public au ca obiect de reglementare sfera informațiilor de interes public ce se comunică din oficiu de autoritățile sau instituțiile publice, textul citat nefiind destinat a restrânge sfera informațiilor de interes public doar la acest gen de informații.

În această ordine de idei, Înalta Curte subliniază faptul că sfera de cuprindere a noțiunii de informații de interes public trebuie înțeleasă prin raportare la definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, unde se arată că prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației.

În contextul în care verificarea modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, de concesiune de lucrări publice și de concesiune de servicii constituie una din competențele legale ale autorității recurente, cum s-a arătat mai sus, documentația care atestă modalitatea de realizare a acestei competențe are caracter de informație de interes public, în înțelesul care rezultă din analiza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanță destinația concluziilor activității de verificare prevăzute de art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 pentru că natura informațiilor cuprinse în dosarul de control nu se schimbă în funcție de modalitatea de valorificare a informațiilor produse în cadrul controlului ex post.

O a doua grupă de argumente deduse analizei instanței de recurs vizează semnificația caracterului confidențial al anumitor informații existente în cuprinsul dosarelor de control ex post și, sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că pot exista situații în care devin incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Într-adevăr, dreptul de acces la informațiile de interes public nu este unul absolut, existând o serie de restricții prevăzute explicit prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 544/2001, însă trebuie observat faptul că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 nu cuprind nicio circumstanțiere sau distincție, ci statuează, pur și simplu, în sensul că dosarul de control poate fi pus doar la dispoziția instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente.

De altfel, răspunzând cererii reclamantei, prin care aceasta solicita accesul la dosarul de control în temeiul dispozițiilor Legii nr. 544/2001, autoritatea recurentă a comunicat, inițial, un refuz întemeiat strict pe dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015, aducând la cunoștința reclamantei faptul că dosarul de control poate fi pus doar la dispoziția instanțelor judecătorești și a celorlalte organe judiciare competente.

Prin urmare, dispozițiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 sunt contrare prevederilor Legii nr. 544/2001, pentru că aceste prevederi constituie temeiul restrângerii accesului la informații care, prin natura lor, sunt informații de interes public.

Subsecvent, Înalta Curte constată că este legală și soluția de obligare a recurentei pârâte la comunicarea informațiilor de interes public solicitate de intimata reclamantă, nefiind demonstrată de către recurenta pârâtă incidența uneia sau mai multor situații de excepție, din cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Astfel, odată reținută calificarea informațiilor cuprinse în documentele la care face referire art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 ca fiind informații de interes public, întrucât acestea vizează verificarea legalității procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică sau a contractelor de concesiune de lucrări publice ori de servicii, restricționarea accesului la aceste informații se poate justifica numai în raport de incidența dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Observând motivarea refuzului de soluționare favorabilă a cererii reclamantei de acces la informațiile de interes public solicitate, Înalta Curte a arătat, anterior, că, inițial, recurenta pârâtă a transmis intimatei reclamante faptul că nu poate pune la dispoziția acesteia dosarul de control ex post întrucât un atare dosar poate fi transmis doar autorităților judiciare.

Ulterior, cu prilejul soluționării contestației administrative, formulate de către intimata reclamantă, recurenta pârâtă a nuanțat răspunsul său, motivând refuzul de comunicare integrală a informațiilor solicitate prin raportare la dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 544/2001, fiind vorba de documente care conțin date cu caracter personal ale agenților constatatori și informații privind deliberările acestora.

Fiind incontestabil faptul că nu pot fi furnizate, prin intermediul cererilor de acces la informații de interes public, informațiile reprezentate de conținutul deliberărilor autorităților, conform celor prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, Înalta Curte constată că solicitarea intimatei reclamante nu a vizat comunicarea unor eventuale dezbateri pe marginea întocmirii documentelor a căror emitere este precedată de o deliberare, ci comunicarea documentelor prevăzute de art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015, în legătură cu procedura de supraveghere a Universității Politehnice din București ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

În al doilea rând, trebuie făcută precizarea că identitatea funcționarilor din cadrul ANAP, ce au desfășurat activitatea de verificare, nu poate fi considerată ca fiind o informație exceptată de la liberul acces la informații de interes public, cât timp aceste persoane, având calitatea de agenți constatatori, figurează atât în cuprinsul raportului de control cât și în procesul-verbal de constatare și sancționare contravențională, în măsura în care un astfel de proces-verbal este încheiat în urma verificărilor ex post.

Sigur că alte date de identificare, subsumate noțiunii de date cu caracter personal ale funcționarilor recurentei pârâte, cum ar fi domiciliul, cod numeric personal etc., nu pot fi puse la dispoziția particularilor, însă trebuie subliniat faptul că reclamanta intimată nici nu a pretins comunicarea unor astfel de date.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu este demonstrată nelegalitatea sentinței civile nr. 1963/26.05.2017 din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2. În ceea ce privește recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018, intimata reclamantă a invocat excepția nulității acestuia, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că deși recurenta s-a prevalat, la nivel formal, de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica sa vizează, în realitate, temeinicia hotărârii.

Totodată, intimata reclamantă a arătat că solicitarea de examinare a proporționalității cheltuielilor de judecată nu poate face obiectul recursului, invocând, în acest sens, decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Soluționând excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018, Înalta Curte constată că principala critică a recurentei pârâte vizează faptul că instanța fondului a considerat, fără temei, că sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată, critică ce poate fi subsumată motivului de casare invocat, și anume celui prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 451 și 452 C. proc. civ.

Sunt întemeiate susținerile intimatei reclamante, potrivit cărora motivul de nelegalitate prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă aceste argumente au fost dezvoltate numai în privința cererii formulate de recurenta pârâtă în subsidiar, neatrăgând nulitatea recursului decât în măsura în care se ajunge la verificarea solicitării subsidiare.

Verificând legalitatea sentinței civile nr. 340/02.02.2018 din perspectiva dispozițiilor art. 451-452 C. proc. civ., Înalta Curte constată întemeiată critica recurentei pârâte întrucât prima instanță a obligat pârâta la plata unor cheltuieli de judecată, fără a observa că nu sunt îndeplinite condițiile legale în acest sens.

Astfel, așa cum a arătat recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanță a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 4250 RON cheltuieli de judecată, din care 4.200 RON onorariu avocațial și 50 RON taxă judiciară de timbru, luând în considerare înscrisurile depuse la dosar.

Temeiul juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată este reprezentat de coroborarea prevederilor art. 451 și 452 C. proc. civ., fiind unanim acceptat faptul că pot fi acordate cheltuieli de judecată numai în măsura în care este demonstrat caracterul real, necesar și rezonabil al sumelor pretinse cu acest titlu.

Referindu-se la caracterul real și necesar al cheltuielilor de judecată, legiuitorul prevede, prin dispozițiile art. 452 C. proc. civ., că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, în cauza de față, reclamanta a depus la dosar două facturi și două extrase de cont care atestă plățile efectuate în contul cabinetului de avocat de către C. S.R.L., terț în pricina de față, cheltuieli angajate în temeiul unui contract de consultanță încheiat, de asemenea, de societatea anterior amintită.

Construcția juridică propusă de intimata reclamantă, în sensul că plata efectuată de terțul C. S.R.L. trebuie considerată ca fiind valabilă, în considerarea dispozițiilor art. 1474 alin. (3) teza I C. civ., nu poate fi primită întrucât (I) actele doveditoare ale pretinselor cheltuieli de judecată nu atestă faptul că între reclamantă și avocatul său a fost încheiat un contract de asistență pentru suma de 4200 RON și (II) nici dovezi, în sensul că onorariul avocațial a fost avansat de societatea terță pe seama intimatei reclamante, înscrisul sub semnătură privată, anexat întâmpinării depuse de intimata reclamantă în prezentul recurs, nefiind opozabil pârâtei și în general terților.

În atare context, obligând-o pe recurenta pârâtă la plata unor cheltuieli ce nu au fost suportate de partea care le-a pretins, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 451-452 C. proc. civ., motiv pentru care recursul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 340/02.02.2018 urmează a fi admis, cu consecința casării hotărârii recurate, a rejudecării cauzei și admiterii parțiale a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, menținând instanța de recurs exclusiv obligația de plată a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxa judiciară de timbru aferentă fondului cauzei).

Văzând și dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu avocațial diminuat, corespunzător soluției decise de Înalta Curte asupra recursurilor declarate în prezenta cauză.

Sursa informației: www.scj.ro.