Infracţiunile de fals în înscrisuri. Exigenţele constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil (NCPP, NCP, Constituția României, L. nr. 47/1992)

13 nov. 2019
Vizualizari: 674
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 209/2019

L. nr. 47/1992: art. 29; NCPP: art. 10, art. 64 alin. (5) și (6), art. 90, art. 91, art. 275 alin. (2) și (6), art. 281 alin. (1) lit. f); NCP: art. 320, art. 321, art. 340; Constituția României: art. 21 alin. (3)

Analizând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul petent, Înalta Curte constată că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

„(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora”.

Din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:

– starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

– activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

– prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

– interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluționarea cauzei.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată.

Totodată, instanța în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia ci, exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Alin. 6 al aceluiași articol prevede că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Recurentul petent a invocat două excepții de neconstituționalitate, și anume, excepția privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 10, art. 90 și art. 91 C. proc. pen., respectiv excepția privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 64 alin. (5) și (6) C. proc. pen.

În motivarea excepțiilor de neconstituționalitate astfel ridicate, în fața instanței de fond, petentul A. a susținut că art. 10, art. 90 și art. 91 din C. proc. pen. nu corespund exigențelor constituționale privind dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil (art. 21 și art. 24 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), întrucât nu stipulează o sancțiune distinctă în cazul lipsei asistenței juridice atunci când aceasta este obligatorie.

Referitor la dispozițiile art. 64 alin. (5) și (6) C. proc. pen., petentul a susținut că acestea vin în contradicție cu norma înscrisă la art. 21 alin. (3) din Constituție potrivit căreia „Părțile au dreptul la un proces echitabil”, întrucât nu prevăd ca și caz de incompatibilitate a judecătorului situația în care acesta a soluționat mai întâi o cale extraordinară de atac într-o anumită cauză penală, iar ulterior este investit cu soluționarea unei plângeri împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse în legătură cu acea cauză penală. A arătat petentul că judecătorul de camera preliminară investit cu soluționarea plângerii ce formează obiectul prezentei judecăți a participat anterior la soluționarea Dosarului penal cu numărul x/89/2018 al Tribunalului Vaslui ce a avut ca obiect cererea sa revizuire – judecata în apel, fiind astfel într-o situație inversă față de cea prevăzută de art. 64 alin. (5) C. proc. pen. și aflându-se, în opinia petentului, în stare de incompatibilitate.

În lumina argumentelor anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței de fond l a apreciat că prezenta cerere de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, inadmisibilitate atrasă de neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 29 alin. (1) teza finala din Legea nr. 47/1992, respectiv legătura cu soluționarea cauzei, în sensul că dispozițiile înscrise în art. 10, art. 90 și art. 91 din C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauza pendinte, iar referitor la norma de procedură penală prevăzută în art. 64 alin. (5) și (6) C. proc. pen., s-a constatat că aceasta nu are legătură cu soluționarea plângerii pe care petentul A. a formulat-o împotriva soluției de netrimitere în judecată dată în Dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, întrucât judecătorul de camera preliminară investit cu judecata plângerii petentului nu se găsește în vreuna dintre situațiile prevăzute de norma juridică anterior arătată.

Excepția de neconstituționalitate, așa după cum anterior s-a precizat, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenței acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit.

Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenței unei legături directe între norma contestată și soluționarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

O altă condiție necesară și obligatorie este aceea a relevanței excepției, aceasta trebuind să vizeze numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că în ceea ce privește cea de-a patra cerință pe care legea o impune în filtrul admisibilității sesizării Curții Constituționale, aceea a legăturii cu soluționarea cauzei, aceasta nu este îndeplinită în speța de față, aceasta implicând evaluarea, atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (în acest sens, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

Se constată astfel că prin plângerea penală adresată organelor de urmărire penală, în esență, petentul A. a reclamat faptul că avocatul B. ar fi întocmit în fals un număr de trei contracte de asistență juridică în relație cu dosarul penal nr. x/2012 al Tribunalului Vaslui, contracte pe care le-a prezentat ulterior instanței de judecată competentă pentru a fi investite cu titlu executoriu. Susține petentul că pe parcursul procesului penal desfășurat în Dosarul nr. x/2012, avocatul B. nu și-ar fi îndeplinit obligațiile profesionale, neasigurându-i o apărare efectivă și eficientă, situație pe care judecătorii investiți cu judecarea acelei cauze penale nu au constatat-o și sancționat-o, ajungându-se astfel să fie judecat fără a beneficia de o asistența reală, profesionistă din partea unei avocat, în condițiile în care asistența juridică era obligatorie.

Or, din această perspectivă, cu privire la dispozițiile înscrise la art. 10, art. 90 și art. 91 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, așa după cum și judecătorul de cameră preliminară a reținut, textele a căror constituționalitate este criticată nu au aplicabilitate în cauză, neavând legătură cu soluția ce ar putea fi dată în dosar, întrucât de esența infracțiunilor de fals în înscrisuri este a se lămuri dacă a existat sau nu o activitate de falsificare a unui înscris, în accepțiunea dispozițiilor art. 320 și 321 C. pen., adică prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea în orice mod a înscrisului sau prin atestarea unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea de a insera anumite date sau împrejurări, aceste două din urma acțiuni trebuind a fi realizate cu prilejul întocmirii înscrisului. Analiza pe care organul judiciar este chemat să o facă în contextual stabilirii dacă a fost sau nu comisă o fapta ce poate fi circumscrisă conținutului juridic al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu aduce în atenție textele înscrise în art. 10, art. 90 și art. 91 C. proc. pen., neexistând astfel legătură între aceste norme juridice și soluția pe care judecătorul de camera preliminară ar putea să o dea la finalul judecății.

Aceeași este concluzia și în urma analizei în cazul acuzației de abuz în serviciu pe care petentul A. a adus-o persoanelor reclamate, fără a se constata că există o legătură între dispozițiile cuprinse în art. 10, art. 90 și art. 91 C. proc. pen. și soluția ce ar putea fi data în cauză. Astfel, în esență, art. 10 C. proc. pen. consacră dreptul la apărare recunoscut părților și subiecților procesuali principali din procesul penal; art. 90 C. proc. pen. stipulează cazurile în care asistența juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie; art. 91 din C. proc. pen. reglementează situațiile în care organul judiciar trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu în ipoteza în care apărarea nu este asigurată de un avocat ales, iar asistența juridică este obligatorie.

Deși, la o primă vedere, ar putea părea că textele de lege criticate sub aspectul constituționalității ar avea legătură cu soluția din prezentul dosar, la o analiză atentă și aprofundată a cauzei se constată că o atare legătură este doar aparentă și forțată, ea neexistând în realitate.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că însuși titularul excepției de neconstituționalitate nu a criticat textele în discuție sub aspectul prevederilor pe care acestea le conțin, ci critica de neconstituționalitate vizează lipsa unor dispoziții care să prevadă în chiar cuprinsul articolului indicat sancțiuni distincte în ipoteza încălcării lor.

În condițiile în care art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. prevede sancțiunea nulității absolute în cazul încălcării dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența juridică este obligatorie, este mai mult decât evidentă forțarea pe care petentul A. încearcă să o realizeze atunci când susține că dispozițiile cuprinse în art. 10, art. 90 și art. 91 C. proc. pen. sunt neconstituționale (pentru că nu prevăd sancțiuni distincte pentru situația lipsei de apărare atunci când asistența juridică este obligatorie) și că ele ar avea legătură cu soluționarea plângerii de față.

În ceea ce privește norma de procedură penală prevăzută în art. 64 alin. (5) și (6) C. proc. pen., se constată că aceasta nu are legătură cu soluționarea plângerii pe care petentul A. a formulat-o împotriva soluției de netrimitere în judecată dată în Dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, întrucât judecătorul de camera preliminară investit cu judecata plângerii petentului nu se găsește în vreuna dintre situațiile prevăzute de norma juridică anterior arătată.

Astfel dispozițiile art. 64 alin. (5) C. proc. pen. prevăd ca și caz de incompatibilitate a judecătorului situația în care judecătorul care a soluționat o plângere împotriva soluțiilor de neurmărire penală sau netrimitere în judecată nu mai poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Condiția esențială pentru existența acestui caz de incompatibilitate este aceea ca, în aceeași cauză, judecătorul care a soluționat o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 340 și următoarele din C. proc. pen., să participe ulterior la judecata în fond sau în căile de atac. Or, în speța de față, situația – care a fost prezentată în cadrul hotărârii atacate – este una total diferită în sensul că este vorba de cauze diferite, cererea de revizuire ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Vaslui nu este o cale de atac promovată în prezentul dosar al cărui obiect dedus judecății este reprezentat de un cu totul alt conflict de drept penal, nefiind îndeplinită astfel condiția „în aceeași cauză”.

Judecătorul care a soluționat părții un anumit litigiu nu devine incompatibil pentru judecarea în viitor a altor cauze în care respectiva parte este implicată.

Înalta Curte constată că, așa după cum judecătorul de camera preliminară a remarcat, ceea ce petentul A. critică ca fiind neconstituțional este faptul că art. 64 alin. (5) C. proc. pen. nu prevede ca și caz de incompatibilitate situația în care judecătorul care a judecat o cale de atac promovată de parte, în cazul său calea extraordinară de atac a revizuirii, ulterior este chemat să judece o altă cauză ce are ca obiect o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 340 și urm. C. proc. pen. în care este implicată persoana care anterior a avut calitatea de parte în altă cauză.

Simplul fapt al lipsei de reglementare a unei chestiuni pe care partea și-ar dori-o inserată în lege ca și caz de incompatibilitate, nu poate fi înțeleasă în sensul că respectiva chestiune are legătură cu soluționarea cauzei în care acea parte este implicată. Altfel spus, împrejurarea că titularul excepției de neconstituționalitate critică un text de lege din considerentul că acesta nu prevede ca și caz de incompatibilitate și o altă situație pe care el (titularul excepției) și-o dorește reglementată, nu poate fi înțeleasă în sensul că textul criticat ar avea legătură cu soluționarea cauzei.

În lumina argumentelor de fapt și de drept anterior evocate, Înalta Curte constată că în privința normei înscrise în art. 64 alin. (6) C. proc. pen., petentul A. nu a indicat în termeni neechivoci care ar fi argumentele pentru care acest text ar intra în contradicție cu norma constituțională precizată, respectiv art. 21 alin. (3) din Constituție și care ar fi legătura sa cu prezenta cauză, motiv pentru care, în mod corect, judecătorul fondului a constatat că textul de lege în discuție nu are legătură cu soluția ce ar putea fi data în prezenta plângere formulată împotriva unei soluții de netrimitere în judecată.

Potrivit Legii nr. 42/1992 nu pot face obiectul sesizării Curții Constituționale cererile prin care se critică modalitatea de redactare a vreunui text de lege sau se solicită autorității de contencios administrativ o intervenție de natură legislativă asupra textului. Nu s-au invocat neconcordanțe ale textului de lege cu norme constituționale, toate elementele prezentate reprezentând speculații referitoare la presupuse interpretări viitoare și ipotetice ale instanței.

Or, Curtea Constituțională nu poate fi chemată să dea interpretări preventive ale dispozițiilor C. proc. pen. pentru situații ipotetice, această procedură încălcând condiția legăturii cu soluționarea cauzei, prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală, deciziile Curții Constituționale fiind decizii interpretative și nu de legiferare.

Așa fiind, pentru toate considerentele anterior expuse, recursul declarat de petentul A. fiind nefondat, Înalta Curte, urmează a-l respinge ca atare.

Văzând și disp. art. 275 alin. (2) și alin. (6) C. proc. pen.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiunile de fals în înscrisuri. Exigențele constituționale privind dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil (NCPP, NCP, Constituția României, L. nr. 47/1992) was last modified: noiembrie 5th, 2019 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.