Infracțiunile de evaziune fiscală, instigare la evaziune fiscală şi spălare de bani. Recurs în casație respins ca nefondat (NCPP, NCP, VCP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 121/RC/2019

NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 pct. 7, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; NCP: art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) lit. b), art. 25; VCP: art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 37 lit. a)

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepția legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracțiunii, pe când cele ce țin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casație.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. – „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, cât și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. – „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”, Înalta Curte reține că în noul C. pen. și noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Drept urmare, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăția prevăzută de lege”.

În concordanță cu aceste dispoziții, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reținute în sarcina inculpatului A. și pentru care a fost condamnat, în mod definitiv, de către Curtea de Apel Bacău, nu sunt prevăzute de legea penală, sunt nefondate.

Inculpatul a fost condamnat în mod definitiv prin decizia recurată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la evaziune fiscală prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. 1969 la pedeapsa de 7 ani închisoare, de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. 1969 la pedeapsa de 5 ani închisoare și de spălare de bani prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Lega nr. 656/2002 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. 1969 la pedeapsa de 6 ani închisoare, cele trei pedepse fiind contopite, în temeiul art. 33 lit. a) C. pen. 1969 cu art. 34 lit. b) C. pen. 1969, rezultând în final pedeapsa cea mai grea de 7 (șapte) ani închisoare.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, recurentul solicită o reapreciere a situației de fapt întrucât argumentele prezentate tind spre modificarea situației de fapt.

Astfel, instanța reține că argumentele invocate de către apărare privind principiul neutralității TVA-ului, faptul că nu s-a dovedit că inculpatul cunoștea caracterul fictiv al tranzacțiilor sunt argumente de drept care sunt subsecvente reținerii sau nu a caracterului fictiv al tranzacțiilor, or, atâta timp cât instanța de apel a reținut, cu titlu definitiv, că tranzacția este fictivă, argumentele prezentate nu se mai pliază pe situația de fapt, ci tind la modificarea acesteia cu consecința reexeminării în fond a cauzei.

Înalta Curte reamintește că instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, cazul de recurs în casație neputând fi invocat pentru a se obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

În atare condiții, instanța constată că susținerile recurentului inculpat privind condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală sunt nefondate, susținerile vizând fondul cauzei, respectiv modificarea situației de fapt și nu pot fi avute în vedere de către instanță în prezentul cadru procesual.

În consecință, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin decizia recurată întrunesc condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 682 din data de 15 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze cu minori și familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.