Infracţiuni de furt și ultraj. Lipsa consimţământului la predare. Contestație respinsă ca nefondată (NCP, NCPP, L. nr. 302/2004)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 866/2020

L. nr. 302/2004: art. 58, art. 87, art. 97, art. 99, art. 104, art. 106, art. 109, art. 114, art. 117 alin. (4); NCP: art. 41, art. 77 lit. a), art. 193 alin. (1), art. 228 alin. (1), art. 257 alin. (1) și (4); NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b)

Reglementând procedura de executare a mandatului european de arestare, art. 104 din Legea nr. 302/2004 prevede că, după verificarea identității persoanei solicitate și a împrejurării dacă acesteia i s-a comunicat, în copie și în limba pe care o înțelege, mandatul european de arestare și, dacă este cazul, hotărârea de condamnare dată în lipsă, judecătorul legal învestit aduce la cunoștința acesteia drepturile prevăzute de art. 106 din Legea nr. 302/2004, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere, totodată, consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În situația în care persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia, care se limitează la consemnarea poziției sale față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventualele obiecții privind identitatea.

Potrivit art. 109 raportat la art. 104 alin. (13) din Legea nr. 302/2004, judecătorul legal învestit soluționează cauza prin sentință, iar, în situația în care admite cererea formulată de autoritățile judiciare solicitante, emite de îndată un mandat de arestare, al cărui conținut și ale cărui condiții de executare sunt prevăzute de dispozițiile C. proc. pen.. La luarea hotărârii, judecătorul ține seama de toate împrejurările cauzei și de necesitatea executării mandatului european de arestare, verificând, în acest sens, dacă faptele imputate se numără printre cele enumerate de art. 97 din Legea nr. 302/2004, dacă mandatul respectă conținutul și forma prevăzute de art. 87 din actul normativ și dacă, în speță, este aplicabil vreunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării menționate expres de art. 99 din Legea nr. 302/2004, având, totodată, în vedere și poziția persoanei solicitate cu privire la regula specialității, conform art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004.

Pe de altă parte, reglementând situațiile care pot determina respingerea cererii autorităților judiciare emitente de punere în executare a unui mandat european de arestare, art. 99 din Legea nr. 302/2004 prevede expres motivele obligatorii (alin. (1) și facultative (alin. (2) de refuz, reținând (în alin. (2) lit. c) că judecătorul român poate refuza executarea respectivului mandat când acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent.

Așadar, din interpretarea acestor texte de lege rezultă că reținerea incidenței motivului de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 nu este obligatorie pentru instanță, ci facultativă.

Verificând actele dosarului, în raport, cu aceste dispoziții, Înalta Curte constată, din analiza conținutului mandatului european de arestare nr. 3664/08.3P8LSB (nr. x) întocmit la data de 12 octombrie 2020 de judecătorul din cadrul Circumscripției Lisabona, Instanța Penală Centrală din Lisabona, că acesta a fost emis în vederea executării pedepsei de 2 ani închisoare la care a fost condamnată numita A. prin sentința pronunțată la 29.07.2016 în dosarul nr. x/08.3P8LSB de către Circumscripția Lisabona, rămasă definitivă la 02.07.2020, pentru săvârșirea a două infracțiuni de furt simplu, prevăzută de art. 203 alin. (1) din C. pen. portughez și opunere a rezistenței și constrângerea exercitată asupra reprezentantului autorității, prevăzută de art. 347 din C. pen. portughez, fapte comise în data de 17.07.2008, constând în aceea că a abordat un cuplu și a sustras de la aceștia bunuri de valoare și, respectiv, l-a mușcat de mâna stângă pe un agent al Poliției de securitate publică.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A. întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul său fiind menționate toate informațiile enumerate în acest text de lege.

De asemenea, în cauză este îndeplinită și cerința prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decizia cadru 2002/584/JAI din 13.07.2002, ca durata pedepsei pentru a cărei executare a fost emis mandatul european de arestare să fie de minim 4 luni.

Totodată, se observă că faptele reținute de autoritatea judiciară emitentă sunt incriminate și de legea penală română în art. 228 alin. (1) din C. pen. român (furtul) și, respectiv, art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. român, cu aplicarea art. 193 alin. (1) din C. pen. român (ultrajul), fiind sancționate cu pedeapsa închisorii de maxim 3 ani, situație în care este întrunită și condiția dublei incriminări prevăzută de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte are în vedere, de asemenea, faptul că, fiind audiată, la termenul din 16 decembrie 2020, în conformitate cu dispozițiile art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. nu a fost de acord cu predarea sa către autoritățile emitente ale mandatului, prevalându-se, totodată, de regula specialității și necontestându-și identitatea.

Deopotrivă, se observă că, în speță, nu este incident nici vreunul din motivele, obligatorii sau facultative, de refuz al executării mandatului european de arestare expres reglementate de art. 99 din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana solicitată nu face obiectul unei alte proceduri judiciare cu privire la aceeași acuzație în România sau în alt stat, iar executarea pedepsei care motivează mandatul nu este prescrisă, după cum nu a intervenit nici amnistia potrivit legii române.

În ceea ce privește lipsa consimțământului la predare, Înalta Curte subliniază că, așa cum s-a arătat anterior, acesta nu constituie un motiv obligatoriu de refuz al executării, care să atragă automat respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare, ci revine instanței de judecată să aprecieze, de la caz la caz, dacă se impune reținerea incidenței motivului de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004. Or, procedând la analizarea acestei împrejurări, judecătorul fondului a apreciat că situația familială a persoanei solicitate și lipsa consimțământului acesteia la predare nu reprezintă motive de refuz al executării mandatului european de arestare din prezenta cauză.

Sub același aspect, Înalta Curte reține, în plus, că predarea nu va avea consecințe grave asupra persoanei solicitate și familiei sale dincolo de cele inerente privării sale de libertate în vederea executării pedepsei, iar privarea de libertate ar avea loc și dacă executarea pedepsei ar avea loc în România. De altfel, autoritățile judiciare din Portugalia, fiind cele care au dispus pedeapsa, vor fi mult mai în măsură să o aplice în litera și spiritul celor dispuse prin hotărârea de condamnare, fără a prejudicia interesele persoanei solicitate.

În plus, se constată că, în cauză, nu este incident nici motivul facultativ de refuz reglementat de art. 99 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că, potrivit mențiunilor din mandatul european de arestare, deși nu a fost citată personal, persoana solicitată a primit efectiv prin alte mijloace o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia în așa mod încât s-a stabilit fără niciun echivoc faptul că aceasta a avut cunoștință despre procesul stabilit și a fost informată cu privire la faptul că o decizie poate fi pronunțată în cazul în care nu se prezintă la proces.

Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare nr. 3664/08.3P8LSB (nr. x) întocmit la data de 12 octombrie 2020 de judecătorul din cadrul Circumscripției Lisabona, Instanța Penală Centrală din Lisabona, cu privire la persoana solicitată A., întrucât acesta a fost emis în vederea executării unei pedepse, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea și nu există niciun impediment la executare din cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004.

Deopotrivă, se constată că instanța de fond a aplicat judicios și dispozițiile art. 114 și art. 58 din Legea nr. 302/2004, privind amânarea predării, sens în care a reținut că persoana solicitată A. se află în executarea unei pedepse rezultante de 9 ani și 3 luni închisoare, aplicate prin sentința penală nr. 2269 din data de 06.12.2019, pronunțată de Judecătoria Ploiești, definitivă la 13 ianuarie 2020 (pentru care s-a emis M.E.P.I. nr. 2571/2019 din 13 ianuarie 2020), iar față de aceasta se efectuează cercetări în cauza penală nr. 1560/P/2018 aflată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău (pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1)-(22)9 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 77 lit. a) din C. pen.).

Pentru motivele de mai sus, constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în conformitate cu dispozițiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația declarată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 129 din 16 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., contestatoarea persoană solicitată se află în culpă procesuală și va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.