Infracțiunea de evaziune fiscală. Termenul depunerii acordurilor de mediere de către inculpați. Citirea actului de sesizare (NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 31/RC/2018

NCP: art. 159 alin. (3), art. 244 alin. (1) și (2); NCPP: art. 5, art. 16 lit. g), art. 320^1, art. 275 alin. (3) și (6), art. 396 alin. (6), art. 448 alin. (1); Legea nr. 47/1992: art. 11 alin. (3); Legea nr. 241/2005: art. 10 alin. (1) teza I; Legea nr. 192/2006: art. 11; art. 67; Constituția României: art. 147 alin. (4)

Instanța de apel nu a impus un anumit termen în vederea depunerii acordurilor de mediere de către inculpați și nici nu ar fi putut să o facă, din moment ce decizia Curții Constituționale a stabilit o limită temporală care, la momentul soluționării apelului, era deja depășită. A accepta contrariul, respectiv că instanța ar fi putut să stabilească un asemenea termen limită, echivalează cu a admite că decizia Curții Constituționale ar produce efecte retroactive, în defavoarea inculpaților, ceea ce nu poate fi admis. De altfel, pe lângă generarea unor situații de discriminare între inculpații aflați în stadii procesuale diferite, se constată că o atare opinie este și ilogică, deoarece ar însemna să se opună inculpaților o reglementare ulterioară, pe care aceștia ar fi trebuit să o anticipeze înainte de momentul citirii actului de sesizare, deci căreia ar fi trebuit să i se conformeze în mod anticipat, mai înainte ca dispozițiile legale să primească noua interpretare, mult mai restrictivă.

Din această perspectivă, se constată că aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016 în cauzele în care, la momentul publicării sale, stadiul citirii actului de sesizare era depășit și nu intervenise medierea, echivalează cu anularea dreptului de a beneficia de mediere.

În acest sens, se constată că, prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 853 din 02 decembrie 2011), chiar Curtea Constituțională a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat însă, prin aceeași decizie, că legiuitorul trebuie să aibă în vedere și faptul că instituirea unor astfel de exigențe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăși existența dreptului în cauză (în același sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Înalta Curte constată că în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016 nu s-a făcut nicio mențiune referitor la situația tranzitorie creată cu privire la termenul până la care poate fi încheiat un acord de mediere în cauzele aflate în curs de soluționare, în care s-a depășit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței.

Totodată, nici Parlamentul, nici Guvernul nu au stabilit, printr-o lege sau ordonanță de urgență, care este procedura aplicabilă în această situație tranzitorie și care este termenul limită până la care trebuie încheiat acordul de mediere.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere, că, în cazuri similare, Curtea Constituțională a analizat situația de tranziție creată prin depășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței și începerii cercetării judecătorești, față de care se produceau efecte importante pentru stabilirea răspunderii penale sau pentru stabilirea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, dar și faptul că una din decizii a fost urmată de adoptarea unor norme care reglementau situația tranzitorie, impunând un termen limită.

Trebuie amintită, în acest sens, Decizia nr. 1470/2011 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 853 din 02 decembrie 2011), referitor la calea de urmat în cazul recunoașterii vinovăției de către inculpații care au fost trimiși în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depășind momentul procesual al începerii cercetării judecătorești, se judecă potrivit noii legi. În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 320^1 C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Curtea a mai constatat că „o dispoziție legală care a comportat abordări similare se regăsește și în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpații care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existența unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depășit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminați în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similară problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007), că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, care are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare. În speța examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Pe cale de consecință, aceleași rațiuni sunt valabile și în ce privește procedura în cazul recunoașterii vinovăției, textul fiind constituțional în măsura în care se înțelege că până la încetarea stării de tranziție, în virtutea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaților care au fost trimiși în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești”.

Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 121/2011 (publicată în M. Of. nr. 931 din 29 decembrie 2011), care, în art. 11 a prevăzut: „în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanță începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, dispozițiile art. 320^1 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

De asemenea, în cuprinsul deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), cu privire la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situațiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a NCP, Curtea Constituțională a constatat că „dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen. sunt constituționale numai în măsura în care, până la încetarea situațiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni și în cauzele începute înaintea datei intrării în vigoare a C. pen. și în care a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței. (…) pentru a se atinge finalitatea urmărită, aceea a limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și a prevenirii abuzului de drept, în situațiile tranzitorii mai sus arătate, este necesar ca momentul până la care poate interveni împăcarea (stabilit de legiuitor ca fiind momentul citirii actului de sesizare a instanței) să poată fi determinat în mod obiectiv. Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii de la data publicării lor în M. Of. al României, Partea I, și au putere numai pentru viitor, Curtea reține că, în situațiile tranzitorii arătate, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în M. Of. al României, Partea I” (parag. 23 și 25).

Deși există o anumită similitudine între situațiile mai sus-menționate (de reglementare a momentului procesual până la care putea interveni împăcarea; de reglementare a cauzei de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea de evaziune fiscală – art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005; situația privind recunoașterea vinovăției – art. 320^1 C. proc. pen. anterior) și cea privind medierea, în cuprinsul Deciziei nr. 397/2016 a Curții Constituționale nu se menționează efectele pe care le produce decizia în situațiile tranzitorii și nici nu a fost adoptat vreun act normativ care să prevadă un termen limită până la care poate fi încheiat acordul de mediere, în cauzele aflate în curs de soluționare, în care momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței a fost depășit.

Or, la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016, termenul stabilit în cuprinsul acestei decizii, în sensul că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței, era cu mult depășit, așa încât Decizia Curții Constituționale nr. 397/2016 nu poate produce efecte în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, erau pe deplin aplicabile disp. art. 67 din Legea nr. 192/2006, în forma anterioară publicării acestei decizii, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că: „încheierea unui acord de mediere în condițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale”.

În raport de considerentele expuse, se constată că în mod corect, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., Curtea de Apel București a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A. și B., pentru infracțiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., prin medierea părților.

Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 489/A din 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016).

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpații B. și A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 65 lei, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.