Infracțiunea de evaziune fiscală. Subiectul activ (CP, NCP, NCPP, Legea nr. 241/2005)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 204/RC/2017

CP: art. 33, art. 41 – 42, art. 74 alin. (1) lit. a); NCP: art. 5; NCPP:  art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438, art. 443, art. 447, art. 448 alin. (1) pct. 1; Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2), art. 9 lit. e)

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul B. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând că soluția de condamnare dispusă față de acesta de instanța de fond este nelegală.

În dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat B. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru ambele fapte de evaziune fiscală (art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 – 42 C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, art. 33 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. și art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 – 42 C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, art. 33 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.).

A arătat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului B. nu este tipică, prin raportare la prima trăsătură esențială a infracțiunii de evaziune fiscală, întrucât aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, nici sub aspectul laturii obiective și nici sub aspectul laturii subiective, astfel cum prevede norma de incriminare.

De asemenea, a criticat faptul că, a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice, având în vedere că Decizia nr. 174 din 20 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a statuat în sensul că determinarea TVA constituie o chestiune de natură fiscală, iar stabilirea eronată a acestei taxe de decont nu îndeplinește condițiile și nu poate constitui infracțiunea de evaziune fiscală.

Pe de altă parte, a arătat că atât la instanța de fond, cât și la instanța de control judiciar s-a solicitat analizarea și stabilirea naturii juridice a TVA, aspect necesar soluționării prezentei situații și care a rămas neclarificat, fiind respinse nemotivat, sau motivate într-un mod formal, toate cererile formulate de apărare.

Totodată, a făcut trimitere la expertiza judiciară efectuată în cauză care a concluzionat în sensul că taxa pe valoare adăugată reprezintă o chestiune de natură fiscală, și nu un act contabil.

Pentru motivele expuse pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate, achitarea sa.

În acest sens, a susținut, în esență, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat, respectiv lipsește, atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă a faptelor de evaziune fiscală, nu există urmarea imediată a normei incriminatoare, iar acesta nu are calitatea de subiect activ al infracțiunilor.

A susținut că întocmirea greșită a decontului TVA poate constitui contravenție, că nu a avut calitatea de subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală și, ca atare actele sale nu se circumscriu elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005. Relativ la infracțiunea prev. de art. 9 lit. b) din aceeași lege a arătat că nu s-a dovedit nicio omisiune a evidențierii operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate în actele contabile ale SC C. SRL.

Mai mult, a precizat că nici urmarea imediată a faptelor incriminate nu este realizată atâta timp cât în contabilitate sunt înscrise toate operațiunile comerciale și veniturile realizate.

A mai arătat că, instanța de control judiciar nu s-a pronunțat asupra tuturor apărărilor sale, respectiv asupra solicitării privind efectuarea unei noi expertize contabile care stabilește dacă a existat o neplată a TVA-ului și de a clarifica natura juridică a deconturilor de TVA.

Sub aspectul formei de vinovăție, raportat la semnăturile efectuate pe deconturile refăcute de AFP Fieni a solicitat să se constate că a procedat astfel, la solicitarea numitului D., arătând că această semnătură este pur formală, neangajând în niciun fel societatea comercială.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

În considerarea celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, publicată în M. Of., Partea I, nr. 861/19.11.2015 raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul B., Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar a fost limitată, în sensul că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept și nu cele care privesc netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul B. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

În raport de motivele de recurs în casație invocate se constată că, în realitate, nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, reinterpretarea materialul probator în sensul aprecierii asupra naturii fiscale a TVA-lui, chestiune asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat și a apreciat în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, stabilind că prin modalitatea în care inculpatul a acționat în sensul omisiunii de a evidenția operațiunile comerciale efectuate sau a veniturilor realizate în actele contabile ale SC C. SRL, acesta a efectuat activități ce se circumscriu elementelor materiale ale infracțiunilor de evaziune fiscală [art. 9 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005].

În ceea ce privește natura contravențională a faptelor reținute în sarcina inculpatului B. se constată că acesta nu a invocat argumente în susținerea apărărilor formulate, mai mult, instanța de control judiciar făcând aprecieri cu privire la acest aspect, sens în care a constatat că activitățile desfășurate de inculpat în modalitatea reținută de instanță se circumscriu sferei ilicitului penal.

Astfel, din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că elementul material al laturii obiective al infracțiunii de evaziune fiscală constă în omisiunea de a evidenția, în documentele legale, veniturile impozabile realizate precum și în diminuarea veniturilor prin operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului datorat bugetului consolidat al statului, faptă pe care inculpatul a comis-o în calitate de administrator de facto a două societăți comerciale.

Analizând tot din perspectiva punctului 7 al art. 438 C. proc. pen. critica recurentului inculpat B. privind lipsa calității de subiect activ al infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte constată în acord cu instanța de control judiciar că, poate fi subiect al infracțiunii orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia.

Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societății, precum și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății – director, contabil, vânzător – în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (în acest sens este Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Legea nu condiționează existența infracțiunii de o anumită calitate a subiectului activ și nici de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății.

În pofida faptului că inculpatul nu a avut în mod oficial calitatea de asociat sau administrator în cadrul societății comerciale implicate în mod direct în activitatea evazionistă, în fapt, acesta în calitate de împuternicit în fapt sau în drept a efectuat acte de administrare a societății.

Având în vedere limitele prevăzute de dispozițiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat și pentru care a fost admis, în principiu, cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare pentru infracțiunile de evaziune fiscală, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt, reținută de ambele instanțe, activitate ce implică și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme. De altfel, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, instanța făcând referiri concrete sub acest aspect.

Drept urmare, criticile invocate de inculpatul B. sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul B. împotriva deciziilor penale nr. 1200 din data de 17 octombrie 2016 și nr. 1462 din 14 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat B. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în sumă de 90 lei, precum și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 360 lei, va rămâne în sarcina statului.

În ceea ce privește solicitarea intimatului – inculpat A., dat fiind respingerea recursului în casație a recurentului inculpat B. nu se mai impune examinarea cererii de recurs în casație prin prisma dispozițiilor art. 443 C. proc. pen. în ceea ce privește efectul extensiv al recursului în casație.

Sursa informației: www.scj.ro.