Infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul. Principii statuate de jurisprudenţă (NCPP, NCP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 213/2015

NCPP: art. 10 lit. a) și d), art. 118, art. 275 alin. (2); NCP: art. 16 lit. a), art. 21

Este de necontestat, potrivit actelor și lucrărilor dosarului (cel puțin din probatoriul constând în interceptarea convorbirilor telefonice), că la data citării și audierii numitei P.E.R. organele judiciare aveau deja conturată situația de fapt legată de sesizarea, de către aceasta, a organelor judiciare cu privire la pretinsa infracțiune de „furt calificat” a telefonului mobil săvârșită de fostul său soț și la intervenția coinculpatului C.O. pe lângă prim-procurorul T.T. pentru trecerea „plângerii” de la „petiții” la „penal”, aceste demersuri având ca scop crearea unui „mijloc de presiune” asupra fostului soț pentru ca acesta să renunțe la vizitele și relațiile personale cu minora rezultată din căsătoria lor.

În aceste condiții, este rezonabil a conchide că numita P.E.R., chemată de organele judiciare în vederea ascultării, avea – în acele momente – reprezentarea unor posibile consecințe penale pentru o activitate de instigare ori pentru o activitate de complicitate relativ la o infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul funcționarilor publici (polițiști, procuror, prim-procuror).

C.E.D.O. a afirmat constant în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include „dreptul”, pentru orice „acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îl atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea și de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare” (cauza Funke v. Franța, 25 februarie 1993). In hotărârea pronunțată în cauza Saunders v. Regatul Unit (17 decembrie 1996), se face o precizare deosebită în această privință: „Curtea reamintește că, chiar dacă art. 6 al Convenției nu menționează în mod expres, dreptul de a păstra tăcerea și – una din componentele lui – dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaționale general recunoscute, care se află în centrul noțimiii de proces echitabil consacrată prin acest articol (art. 6). Motivele lor de a fi, țin în special de protecția acuratului împotriva aplicării forței coercitive abuzive din partea autorităților, ceea ce evită erorile judiciare și permite să fie atinse scopurile art.ui 6 (…). În particular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, intr-o cauzăpenală, acuzarea caută să-și întemeiere argumentația fără a recurge la elemente probante obținute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinței acuratului. În acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumției de nevinovăție consacrat în art. 6¹ alin. (2) din Convenție”.

Privilegiul împotriva autoincriminării și dreptul acuratului de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil, au fost examinate, după 1993, în mai multe cauze aflate pe rolul C.E.D.O. (J.B contra Elveția, 2001, IJL GMR și AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franței, 1997), fiind constant relevată necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunii de „acuzație în materie penală”, trebuie considerat că și martoml se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina.

În rezumat, privilegiul împotriva autoinciiminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.

Or, în condițiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, C.E.D.O. – în jurisprudența sa – a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu. care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

De altfel, în doctrina juridică și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este „un martor deoarece el nu poate apărea în aceasta calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală. De altfel, în jurisprudența instanței supreme a fost afirmat principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată, pentru o infracțiune în legătură cu ceea care face obiectul judecății, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat și nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirrnațiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor (Decizia penală nr. 1975/1979, Tribunalul Suprem, secția penală).

Noul C. proc. pen. a preluat toate aceste principii, afirmate în jurisprudența C.E.D.O. și în jurisprudența națională, în dispozițiile art. 118 C. proc. pen. cu denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza” Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauze, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.

Împrejurarea că în prezenta cauză penală, ulterior declarației de martor, nu a fost declanșată o procedură judiciară de tragere la răspundere penală pentru o formă de participație penală la o infracțiune de corupție, nu este de natură să înlăture principiile enunțate anterior în jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte – în acord cu judecătorul instanței de fond – apreciind că infracțiunii pentru care inculpata P.E.R. a fost trimisă în judecată îi lipsește elementul subiectiv (vinovătia) din conținutul constitutiv al acestei infracțiuni.

Este neîntemeiată critica apărării potrivit căreia ar fi incidență cauza justificativă prevăzută de art. 21 din Noul C. pen. deoarece vinovăția acesteia nu este înlăturată pe fondul exercitării unui „drept recunoscut de lege” sau pe fondul „îndeplinirii unei obligații prevăzute de lege”, ipotezele prevăzute de legiuitor vizând, de cele mai multe ori, situațiile unui „conflict de valori”; în prezenta cauză, lipsa vinovăției inculpatei P.E.R. este consecința unor principii statuate de jurisprudență.

Față de cele arătate, pe de o parte, cu privire la critica apărării prin care s-a solicitat schimbarea temeiului de drept al achitării din art. 10 lit. d) C. proc. pen. ant. în art. 10 lit. a) C. proc. pen. ant sau art. 16 lit. a) din C. pen. actual (susținându-se că „fapta nu există”), și care a fost examinată anterior, cu privire la toți cei 3 inculpați, iar pe de altă parte, cu privire la critica constând în greșita nereținere a cauzei justificative prev. de art. 21 C. pen. actual, Înalta Curte apreciază ca nefondat apelul declarat de inculpata P.E.R.

Având în vedere disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelanta-inculpată P.E. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea apelului.

Sursa informației: www.scj.ro.