Influenţa Marii Uniri asupra evoluţiei constituţionale a României

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În această materie, punctele de vedere sunt împărțite. Majoritatea autorilor consideră că modificarea Constituției este supusă regulilor generale ale surselor determinante ale modificării dreptului. În rândul acestora intră izvoarele reale – mediul natural, factorul uman, cadrul social‑politic^[12] – și izvoarele formale – actele normative. Cu alte cuvinte, Constituția, actul fundamental al dreptului, nu poate avea alte origini. În pofida acestor exigențe, în literatura noastră de specialitate a apărut ideea potrivit căreia o Constituție își are fundamentul într‑un scop. În acest sens, Genoveva Vrabie acreditează ideea potrivit căreia o constituție adoptată poate fi urmată de revizuire, dar fiecare constituție adoptată este dependentă de un anumit scop. Această idee este potrivnică paradigmelor Teoriei Generale a Dreptului, în virtutea cărora apariția, ca și revizuirea unei Constituții, are la bază factori obiectivi, cei subiectivi intrând doar în conținutul normativ al acesteia.

În cazul României, este hotărâtor faptul că adoptarea Constituției din 1866 a fost determinată atât de factori obiectivi, cât și de factori subiectivi. În rândul factorilor obiectivi intră, în primul rând, mutațiile teritoriale și demografice, care au avut un rol semnificativ. Pe un plan secundar s‑a situat modificarea regimului politic, respectiv trecerea de la statutul de Principate ale Moldovei și Țării Românești la regimul de Regat al noului stat, întruchipat în România. În rândul factorilor subiectivi se situează modul de a concepe unirea principatelor de către participanții la procesul politic, respectiv realizarea dezideratului comun al integrării celor două teritorii și populații. Este evident că, în procesul de elaborare a unei Constituții sau al revizuirii acesteia, elementele obiective se împletesc cu cele subiective, în virtutea faptului că orice construcție juridică este o operă umană, care prin definiție este subiectivă, urmând, invariabil, un anumit scop.

Împrejurările istorice și materiale sunt favorabile apariției unei noi Constituții. În acest sens pledează mutațiile profunde aduse de Marea Unire. Prin actul Marii Uniri din 1918 s‑a modificat teritoriul inițial al României reieșit din Unirea Principatelor Române, căruia i‑au fost adăugate noi teritorii și noi populații care au dat naștere unei națiuni moderne și unui stat național apt să se confrunte cu celelalte state într‑o competiție europeană și internațională. Aceste mutații teritoriale și demografice au avut drept rezultat crearea unui nou stat român, modern, între granițele firești ale dăinuirii românilor. De această dată este evident că statul consfințit de Legea fundamentală din 1866 s‑a transformat și s‑a reîntregit, devenind o nouă entitate, care avea nevoie de un nou sistem juridic, născut sub o nouă Constituție, acoperitoare pentru întregul neam românesc.

Nașterea acestei noi Constituții a fost, totodată, rezultatul victoriei forțelor participante la Primul Război Mondial. În urma acestei victorii, o mulțime de teritorii și de populații au revenit la Patria‑mamă, acesta fiind un scop final.

Constituția română din 1923 nu face excepție de la această regulă. Adoptarea acesteia s‑a făcut, la 26 martie 1923, de către Adunarea Constituantă, cu o majoritate de 247 de voturi pentru, 8 contra și 2 abțineri, în Adunarea Constituantă a Adunării Deputaților, și cu 137 de voturi pentru, 2 contra și 2 abțineri, în Senatul format din 194 de senatori. Constituția a fost sancționată de Regele Ferdinand I prin Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923, contrasemnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu, și de 14 miniștri, și a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. Și în acest caz se pune problema apariției unei noi Constituții sau a unei operațiuni de revizuire a Constituției din 1866.

În mod normal, cu prilejul adoptării Constituției din 1923 asistăm la modificarea a 20 de articole, reformularea sau completarea a 25 de articole, introducerea a 7 noi articole și păstrarea a 76 de articole din vechiul act constituțional de la 1866. Din punct de vedere cantitativ, modificările aduse Constituției din 1866 nu ar justifica, sub aspect juridic, definirea noului act constituțional ca fiind o Lege fundamentală, ci doar o revizuire a celor anterioare.

Acest număr redus de amendamente adoptate naște, în mod firesc, întrebarea dacă ne aflăm în fața unei noi Constituții sau a unei revizuiri constituționale. Această între­bare este cu atât mai acută cu cât, în 2003, Constituția a fost revizuită, deși 72 dintre articolele sale au fost modificate sau abrogate.

Cu toate acestea, apariția Constituției din 1923 este rezultatul acoperirii juridice a unor noi realități istorice. Dacă Legea fundamentală din 1866 a fost consacrată „micii Românii”, Constituția din 1923 era consacrată „României Mari”, unui teritoriu statal care includea o populație mult mai mare, unui pământ strămoșesc, cu teritorii mult mai întinse pe care s‑au născut, trăiesc și vor trăi românii.

Art. 1 din Constituția din 1923 a consacrat caracterele juridice ale statului român, „național, unitar și indivizibil”, precum și separarea fermă a puterilor în stat. Dispozițiile constituționale au recunoscut evenimentul istoric al Unirii provinciilor românești – Basarabia, Bucovina și Transilvania – cu România, din 1918. Cu privire la teritoriu, se păstrează caracterul său „nealienabil” (art. 2) și interzicerea de a fi colonizat
„cu populațiuni de gintă străină” (art. 3). De asemenea, s‑a instituit votul universal, egal, direct și secret, fiind desființat votul cenzitar, dar păstrând restricția vremurilor, potrivit căreia „femeile, magistrații și militarii nu aveau drept de vot”. Puterea executivă era bicefală, fiind împărțită între Rege și Guvern, iar puterea legislativă rămânea în sarcina Adunării Deputaților și a Senatului. În plus, se înființează Consiliul Legislativ, al cărui rol era consultativ la elaborarea și coordonarea adoptării legilor.

Puterea judecătorească avea în fruntea sa o Curte de Casație și Justiție, împuter­nicită ca în secțiuni unite să judece constituționalitatea legilor, fără a preciza subiectul sesizării acestui organism jurisdicțional. Administrația locală a fost lăsată la voința legiuitorului ordinar. Regăsim reglementări privind finanțele, oștirea, revizuirea Constituției și alte dispoziții generale. Totodată, s‑a dat o confirmare constituțională a recunoașterii legilor prin care s‑a realizat reforma agrară în Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea, din 17 iulie 1921, Basarabia, din 13 martie 1920, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, din 30 iulie 1921, și Bucovina, din 30 iulie 1921.

Constituția din 1923 a funcționat până în februarie 1938, când Regele Carol al II‑lea a inițiat o Constituție autoritară, care întărea puterea regală și care a limitat libertățile democratice^[13]. Dacă, în cazul primelor Constituții ale României, factorul natural a fost determinant, în cazul Constituției din 1938 și al constituțiilor comuniste, elementul ideologic, social‑politic a avut un rol esențial. Astfel, Constituția din 1938 a fost modelul subiectivismului constituțional, îndreptat spre împlinirea unor idealuri personale.

Cu toate acestea, Constituția din 1938 este prima Lege fundamentală care definește România ca un stat național, unitar și indivizibil. Aceeași Constituție vorbește despre datoriile românilor, punând pe plan secund drepturile acestora. În rândul datoriilor, pe primul plan se situează jertfirea pentru apărarea integrității, independenței și demnității patriei și de a contribui prin muncă la înălțarea ei morală și propășirea sa economică și de îndeplinirea credinței, a sarcinilor obștești ce se impun prin legi și de a contribui de bunăvoie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care ființa statului nu poate viețui.

După stabilirea statutului regalității este reglementată reprezentarea națională, constituită din Adunarea Deputaților și Senat. Guvernul și miniștrii beneficiază de o reglementare distinctă. În privința miniștrilor, se stabilește regula în virtutea căreia un ministru poate dobândi această demnitate dacă este român de cel puțin trei generații, exceptându‑se de la această normă foștii miniștri. Răspunderea ministerială este supusă inițiativei corpurilor legiuitoare, acuzarea fiind susținută de Ministerul Public, pentru cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile miniștrilor. În această Constituție, un capitol distinct este consacrat Consiliului Legislativ, care era consultat în cazul proiectelor de legi, atât înainte, cât și după amendarea lor în comisiile parlamentare, cu excepția celor care privesc creditele bugetare.

Constituția din 1938 a fost aprobată prin plebiscit, la acesta participând 4.303.064 de votanți, dintre care 5.483 au votat împotrivă. Constituția a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, dată la care a fost abrogată expres Constituția din 1923. Ea a fost suspendată prin Decretul Regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940, publicat sub semnătura regelui Carol al II‑lea, în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940, prilej cu care au fost dizolvate și corpurile legiuitoare. La aceeași dată s‑a pus capăt constituțio­nalismului antebelic din România. După cel de‑al Doilea Război Mondial, Constituția din 1923 a fost repusă în vigoare parțial, în septembrie 1944, pentru a fi abrogată prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, dată la care ia sfârșit regalitatea română, locul ei fiind luat de regimul comunist, introdus în țară prin extinderea influenței URSS în a cotropi noile teritorii din Europa Centrală și de Est, delimitate, ca atare, în urma tratativelor de la Teheran, asupra cărora au decis reprezentanții marilor puteri.

Prima Constituție comunistă a fost adoptată de Marea Adunare Națională, la 13 aprilie 1948, proclamându‑se Constituția Republicii Populare Române prin Legea nr. 114/1948. Prin acest act fundamental s‑a instituit un nou regim politic în România, s‑au modificat organizarea și funcționarea puterii de stat, instituindu‑se principiul unicității puterii de stat, sub conducerea partidului unic.

Constituția din 1948 a fost înlocuită de o altă Constituție comunistă, Constituția din 1952. Așa cum se precizează în capitolul introductiv al Constituției, „Republica Populară Română a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putință poporului muncitoresc în frunte cu clasa muncitoare, condusă de Partidul Comunist Român, să nimicească puterea claselor exploatatoare și să făurească statul de democrație populară, care corespunde pe deplin intereselor și năzuințelor maselor populare din România”.

Una dintre problemele interesante în Legea fundamentală din 1952 o constituie limitarea numărului de ministere la 28 și stabilirea denumiri acestora. Deși în Constituție se precizau drepturi și libertăți individuale, acestea au fost încălcate de către toate autoritățile publice. Abuzurile au caracterizat perioada care a urmat. Politicienii și intelectualii vremii au fost condamnați la închisoare. O bună parte a țărănimii a fost transformată în chiaburi. Gospodarii satelor au fost declarați chiaburi și au fost supuși represaliilor regimului comunist. Alte abuzuri de acest gen și‑au făcut loc în spațiul românesc, consfințind noua orânduire.

Constituția din 1965, cea de‑a treia Constituție comunistă, se remarcă prin faptul că devine Constituția Republicii Socialiste România, renunțându‑se la denumirea anterioară – Republica Populară Română.

Noua Lege fundamentală stabilea că „Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească‑țărănească”. Clasa muncitoare era proclamată drept clasă conducătoare în societate. În sfârșit, se precizează expres că forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român. În rest, mutații semnificative nu s‑au produs în reglementările constituționale, cu excepția celor care consolidează orânduirea comu­nistă. Se proclamă drepturi și libertăți care rămân inaccesibile cetățenilor români. Structura de stat este reglementată după aceleași reguli comuniste.

În sfârșit, evoluția constituțională a României până în prezent se încheie cu o Constituție postrevoluționară, Constituția din 1991. În 1989 s‑a declanșat la Timișoara Revoluția română. Ziua de 16 decembrie a marcat debutul Revoluției române, care s‑a răspândit apoi în toată țara, punctul de vârf înregistrându‑se la București, culminând cu hotărârea de condamnare la moarte a soților Nicolae și Elena Ceaușescu.

Elaborarea noii Constituții a parcurs două etape. Adunarea Constituantă s‑a confruntat, într‑o primă etapă, cu aprobarea tezelor viitoarei Constituții. Amendamente formulate în această etapă au fost aprobate de Adunarea Constituantă. A urmat apoi ce‑a de‑a doua etapă, în care proiectul viitoarei Constituții a fost aprobat de către Adunarea Constituantă. În tot acest proces, sprijinul experților din alte țări cu experiență democratică a fost desăvârșit, adoptându‑se o formă a Legii fundamentale în deplin acord cu normele statului de drept.

După 12 ani, noua Constituție a fost revizuită, pentru a pune de acord prevederile sale cu noile realități economice, sociale și politice, inclusiv cu armonizarea acestora cu dreptul Uniunii Europene, în virtutea vocației României de a adera la acest for european.

De la prima Constituție a României din 1866 și până în prezent, țara noastră a avut 7 Constituții, care, în timp, au suferit mai multe revizuiri.

Timpul va demonstra dacă revizuirea Constituției este un proces istoric, dependent de mutațiile care au loc pe plan economic, teritorial, demografic, social ori politic sau dacă sunt rodul unor vectori politici ori ideologici.