Influenţa Marii Uniri asupra evoluţiei constituţionale a României

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Anul 2018 a fost anul în care am cinstit împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, piatra de temelie a înfăptuirii dezideratelor și aspirațiilor românilor, a consolidării statului național.

Istoria românilor este plină de deznădejdi și durere, de speranțe și așteptări: „unirea” a fost un destin istoric, o busolă ale cărei coordonate geopolitice au fost hotărâte – o singură dată – prin chemarea la unitate a tuturor românilor care au trăit în provincii distincte.

Primul pas în această direcție l‑a constituit Unirea Principatelor Române – Moldova și Țara Românească –, la 24 ianuarie 1859. Unirea Moldovei cu Țara Românească a intervenit în urma Convenției de la Paris, care avea drept scop să regle­menteze condițiile Unirii celor două țări pe plan politic, sub denumirea „Principatele Unite – Moldova și Valahia”. Acest act istoric a reprezentat, de fapt, o unire formală, limitată și nefinalizată, deși adunările elective din cele două Principate au hotărât formarea unui singur stat. Evident, Convenția reglementa păstrarea celor două Prin­cipate, fiecare având propriul său șef de stat, dar prevederile electorale se opuneau existenței unui singur domnitor^[1]. Aceste prevederi ale Convenției au fost ignorate în cele două Principate, astfel că la 5 ianuarie 1859, în Moldova, a fost ales domnitor Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă a ales aceeași persoană pentru demnitatea de domnitor al Țării Românești. Această dublă alegere a marcat înfăptuirea Unirii celor două Principate, dându‑se naștere noului stat național România.

Așa cum notează Dan Berindei, „eveniment de o deosebită însemnătate, Unirea n‑a fost doar rodul votului câtorva zeci de deputați și nici cel al străduințelor patriotice ale fruntașilor Partidei Naționale și îndeosebi ale grupărilor ei celor mai înainte, ci înainte de toate, Unirea a fost rezultanta și expresia unei solidarități naționale”^[2].

Așa cum istoria a dovedit, ambele Uniri, cea de la 1859 și cea din 1918, au fost urmate de consecințe de ordin constituțional. În primul caz este vorba de adoptarea primei Constituții a României, cunoscută în literatura de specialitate și în opinia publică sub denumirea de „Constituția din 1866”, votată de Adunarea Electivă, în unanimitate, la 29 iunie 1866^[3].

Apariția acestei Constituții a fost determinată de schimbările aduse de Unire în plan statal, teritorial, demografic, în constituirea și exercitarea puterii de stat, în statutul cetățeanului etc. Unirea din 1859 a creat un stat nou – România – prin contopirea celor două principate românești – Moldova și Țara Românească. În locul celor două puteri de stat a apărut o singură putere, întruchipată în statul România. Această mutație statală avea nevoie de o consacrare de ordin constituțional, de sine stătătoare, care să se individualizeze și să se detașeze de rolul actelor constituționale ale fiecărui Principat, respectiv al Regulamentelor organice. Noua Constituție se impune ca un act juridic care traduce dezideratul „Unirii” într‑un concept „național”, caracterizat printr‑o acțiune extinsă asupra unui nou stat, constituit prin unirea celor două teritorii ale Principatelor, precum și prin destinatarii acțiunii, respectiv populația de pe aceste teritorii, ai cărei membri au „calitatea de Român”.

Apariția Constituției din 1866 a fost impusă și de necesitatea creării unui sistem juridic unitar pentru noul stat, sub autoritatea unei Legi fundamentale, care să permită abrogarea vechilor reglementări specifice fiecărei provincii și să permită instituirea unui sistem de drept specific unui stat național unitar. Până la Unirea din 1859, fiecare membru al Principatului Moldova ori al Principatului Țării Românești se supunea unor reguli juridice distincte. Unificarea acestora presupunea crearea unui nou sistem de drept aplicabil tuturor membrilor noului stat național. Pentru realizarea unui asemenea deziderat, adoptarea unei Constituții reprezenta un obiectiv dezirabil, aflat în deplin acord cu exigențele societății contemporane. În vederea transpunerii în viață a unor asemenea exigențe, constituantul român a luat drept model Constituția Belgiei, considerată, la acea vreme, ca fiind una dintre cele mai moderne Legi fundamentale.

În ceea ce privește „calitatea de Român”, Constituția a introdus, între prevederile sale, un statut unic, cuprins în Titlul II, intitulat „Despre drepturile românilor”. Aici se proclamă libertatea conștiinței, egalitatea în drepturi, precum și alte drepturi și libertăți civile și politice, inclusiv naturalizarea prin lege.

În ceea ce privește puterea publică, Constituția din 1866 consacră principiul separației puterilor în stat, stabilește că titularul acestora îl constituie națiunea, iar executarea acesteia era subordonată prevederilor Legii fundamentale.

Puterea legislativă era exercitată în colectiv de către „Rege și Reprezentațiunea națională”, formată din Senat și Adunarea Națională.

Puterea executivă era încredințată Regelui, iar puterea judecătorească se exercita de către curți și tribunale.

Un capitol distinct este consacrat Regelui și miniștrilor. Aici se stipulează că „puterile constituționale ale Regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern‑Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor”. Pe această cale, în Constituția României se introduce legea salică, acceptându‑se că, în lipsa descendenților în linie bărbătească, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frați sau descendenților masculini ai acestora. În lipsa acestora se va recurge la o dinastie suverană din Europa. În privința miniștrilor, pentru prima oară în România, Constituția introduce răspunderea ministerială.

În Constituție sunt introduse prevederi privind finanțele, impozitele, bugetul și Curtea de Conturi sau care se referă la „puterea armată”. Tot aici sunt definite culorile României – Albastru, Galben și Roșu –, Capitala României, regulile care se referă la revizuirea Constituției, precum și dispoziții tranzitorii și suplimentare.

În concluzie, pentru acea vreme, Constituția din 1866 a României era o operă modernă, încheiată și inspirată din realitățile și imperativele Unirii din 1859^[4].

Noua Constituție a României a fost inspirată din realitățile vremii, respectiv din realizarea Marii Uniri. Marea Unire s‑a datorat, în primul rând, unor factori externi coroborați cu factori interni. În 1918 ne apropiam de sfârșitul Primului Război Mondial, în care a fost implicată și România. Punctul de plecare îl constituie dărâmarea dualis­mului austro‑ungar. În consecință, geopolitica Europei se modifică esențial. Croația, Slovenia, Bosnia, Herțegovina și Muntenegru se integrează în Statul Iugoslav. În același timp, Polonia se fortifică, se constituie Cehoslovacia, iar Italia își întregește teritoriul cu Tirolul de Sud și Triestul. Transilvania se reunește cu țara de peste munți, iar Basarabia, la 27 martie 1918, și Bucovina, la 28 noiembrie 1918, au devenit părți integrate ale spațiului statal românesc.

La această mare mutație istorică a contribuit, în bună măsură, discursul președintelui american Woodrow Wilson, care, printre altele, sublinia că „Voim libera dispunere a popoarelor asupra sorții lor, însă, înainte de toate, voim ca această liberă dispunere să nu fie o frază, pentru că cine o aplică ca frază, asupra capului aceluia se vor sfărâma toate consecințele”^[5]. Actul esențial al făuririi Marii Uniri l‑a constituit alipirea Transilvaniei la România.

Pe plan intern, unirea Transilvaniei cu țara de peste munți a fost marcată de mai multe evenimente prevestitoare. În primul rând, pretențiile românilor privitoare la respectarea drepturilor lor au fost respinse de guvernul ungar. Ca răspuns la acest refuz, Ștefan Cicio Pop, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, declară că: „din ceasul acesta, națiunea română din Ungaria și Transilvania, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavie și oprimare”^[6].

La 18 noiembrie‑1 decembrie 1918, la Alba Iulia, s‑a întrunit „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”. Aici se decretează Unirea tuturor românilor, la chemarea Marelui Sfat Național, compus din 6 reprezentanți ai Partidului Național (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida‑Voevod și Aurel Vlad) și 6 membri ai Partidului Social‑Democrat (Tiron Albani, Ion Fluieraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Rădoi și Basil Surdu).

La Adunarea de la Alba Iulia au participat 1.228 de delegați aleși în județele transilvane, dar și reprezentanți ai unităților economice, sociale sau culturale din Transilvania. Acestora li s‑au alăturat peste 100.000 de oameni veniți din satele și orașele Transilvaniei, pentru a‑și exprima voința de Unire cu Țara.

La propunerea lui Vasile Goldiș, în calitate de reprezentant al Marelui Sfat al Națiunii Române, Adunarea Națională de la Alba Iulia, la 18 noiembrie‑1 decembrie 1918, a decretat Unirea tuturor românilor din Transilvania cu România. Adunarea Națională de la Alba Iulia a ținut seama de o realitate concretă din această zonă istorică – conviețuirea românilor cu populații de etnie germană și maghiară. Pentru protecția drepturilor acestora, Adunarea Națională a stabilit asupra libertății naționale și asupra recunoașterii drepturilor egale ale acestora cu cele conferite românilor, inclusiv dreptul de utilizare a limbii materne, de a participa la guvernare și de a‑și desăvârși credințele religioase, de a vota etc.

La Marea Adunare de la Alba Iulia au participat, printre alții, Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Teodor Mihali, Emil Hațeganu, Ion Fluieraș, Ion Mihuț, Tiron Albani, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Emil Isac, Basil Surdu, Valeriu Roman, Petre Urzica, Traian Novac, Miron Cristea, Ioan I. Papp, Valeriu Frențiu, Iuliu Hosu ș.a.^[7].

Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, la 18 noiembrie 1918, proclama ritos că „Națiunea română din Ungaria și Transilvania, ținută de veacuri în robie trupească și sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum din sclavie prin strălucita învingere a armelor, cari s‑au luptat pentru drepturile civilizației umane împotriva principiului barbar al opresiunii naționale și de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aici, a declarat voința sa de a se constitui în stat liber și independent spre a‑și putea validita nelimitat forțele sale în serviciul culturei și al libertății omenești”^[8].

Unirea decretată la 18 noiembrie 1918, la Alba Iulia, a devenit bun național la 1 Decembrie 1918, când Adunarea Națională, întrunită la București, a hotărât, în unani­mitate, Unirea Transilvaniei cu România, dând naștere statului modern al românilor. Sancționarea Unirii s‑a făcut printr‑un Decret‑Lege al Regelui Ferdinand, din 11 Decembrie 1918, care a declarat Unirea Transilvaniei cu Regatul României, precizând condițiile exercitării puterii regale asupra acestor teritorii alipite la noul stat.

Ipostazele Marii Uniri au fost reflectate pe deplin în actele vremii, accentul fiind pus asupra consecințelor sale de ordin constituțional. Îndeplinirea unității naționale era dependentă și de alipirea Basarabiei și a Bucovinei la Patria‑mamă.

Unirea Basarabiei cu România este rodul unui proces istoric, în cadrul căruia interesele contradictorii ale Principatelor și ale puterilor vecine au determinat mutații esențiale în ceea ce privește apartenența statală a acestor provincii românești. Inițial, actualul teritoriu al Basarabiei era un teritoriu românesc, fiind stăpânit de domnitori români, inclusiv de Ștefan cel Mare. Acest teritoriu a fost revendicat de Rusia și Turcia, în diferite perioade istorice.

Readucerea Basarabiei la Țara‑mamă a avut drept reazem Actul Unirii votat la 27 martie‑9 aprilie 1918, la Chișinău. În România, receptarea Actului Unirii s‑a făcut în Parlament, la Iași, în 4‑17 iunie 1918. Cu acest prilej, regele Ferdinand I, în mesajul de deschidere a lucrărilor Corpurilor legiuitoare, a făcut referire la actul istoric de la 27 martie 1918, subliniind că trebuie „Să mulțumim Cerului că, tocmai în acele ceasuri grele, simțul superior al neamului a făcut ca frumosul pământ moldovean, rupt din ogorul strămoșesc, să se întoarcă la Țara‑mamă și poporul basarabean să se arunce în brațele ei, pentru a‑i spori puterea de muncă și încredere în viitor”^[9].

Unirea Bucovinei cu România este la fel de dramatică. Trupul Bucovinei, parte integrantă a teritoriului românesc, se desparte de Patria‑mamă prin declin istoric.
În 1775, teritoriul Basarabiei a fost smuls din trupul Moldovei, iar în 1940, expansionismul sovietic i‑a răpit partea de nord.

La 27 octombrie 1918, la Cernăuți, reprezentanții poporului din Bucovina se declară „în puterea suveranității naționale” drept Constituantă a acestei țări românești. Această Constituantă hotărăște Unirea integrală a Bucovinei cu celelalte țări românești într‑un stat național independent, acționând înspre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria. Cu același prilej se instituie și Consiliul Național Român, având în componență 50 de membri^[10].

Pentru realizarea alipirii Bucovinei cu România la statul român, un rol important l‑a avut Iancu Flondor, care, împreună cu alți membri ai Consiliului Național Român, a militat pentru Unirea Bucovinei cu România. Acest lucru s‑a întâmplat la Congresul General al Bucovinei, la 28 noiembrie 1918^[11].

Actul constituțional al Bucovinei a fost consfințit prin Legea privitoare la Unirea Bucovinei cu vechiul Regat al României. Prin această lege se ratifică Decretul‑Lege nr. 3744 din 18 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial nr. 217 din 19 decembrie 1919.

Din punct de vedere juridic, o primă problemă care se naște în aceste condiții o constituie legitimitatea apariției unei noi Constituții.

În literatura de specialitate modernă se precizează că actele normative se elaborează potrivit Constituției fiecărui stat. Problema esențială care apare în acest proces privește rațiunea apariției unei noi Constituții.