Hotărârea CEDO din 8 decembrie 2020 în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 22.078/13)

12 iul. 2021
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
2.251 views

În M. Of. nr. 680 din data de 9 iulie 2021 s-a publicat Hotărârea CEDO în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 22.078/13).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

45. Reclamantul se plânge de inechitatea procesului penal îndreptat împotriva sa, ca urmare a omisiunii audierii de către instanțe a martorului N.R. și a folosirii transcrierilor înregistrărilor convorbirilor sale pe care nu a avut posibilitatea să le consulte și pentru care nu a putut să obțină efectuarea unei expertize. Acesta invocă art. 6 din Convenție, formulat după cum urmează, în părțile sale relevante:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială [,… ], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […].

[…]

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[…]

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării [.];

[…]”

A. Cu privire la admisibilitate

46. Guvernul ridică o excepție de tardivitate a cererii. Susține că, în prezenta cauză, termenul de 6 luni ar trebui calculat începând cu 2 aprilie 2012, data la care Înalta Curte a pronunțat decizia definitivă, nu la data, ulterioară, la care decizia a devenit disponibilă părților. În opinia sa, capetele de cerere ale reclamantului nu sunt legate de motivarea deciziei și se referă la aspecte anterioare redactării deciziei definitive, iar acesta nu a oferit nicio justificare pentru faptul că a așteptat ca decizia definitivă să devină disponibilă părților înainte să sesizeze Curtea. În subsidiar, solicită Curții să aibă în vedere faptul că decizia definitivă ar fi putut fi redactată înainte de 28 septembrie 2012, ținând seama de faptul că, potrivit certificatului emis de Înalta Curte, decizia a fost tehnoredactată la 15 iunie 2012, și își exprimă opinia că reclamantul ar fi putut, de fapt, să ia cunoștință de conținutul deciziei înainte de 27 septembrie 2012.

47. Reclamantul precizează că a luat cunoștință de decizia definitivă a Înaltei Curți la 28 septembrie 2012 și consideră că termenul de 6 luni ar trebui să se calculeze de la această dată. A declarat că a făcut demersuri înainte de această dată pentru a lua cunoștință de conținutul deciziei definitive, dar fără succes. De asemenea susține că nu putea să sesizeze în mod corespunzător Curtea fără să fi luat cunoștință de motivarea Înaltei Curți.

48. Curtea amintește că, în cazul în care reclamantul are dreptul să i se comunice din oficiu o copie după decizia internă definitivă, este în mai mare conformitate cu obiectul și cu scopul art. 35 § 1 din Convenție să se considere că termenul de 6 luni începe să curgă de la data comunicării copiei după decizie și că, în cazul în care în dreptul intern nu se prevede comunicarea, este oportun să se ia în considerare data “redactării” deciziei, dată de la care părțile au posibilitatea reală să ia cunoștință de conținutul acesteia [Papachelas împotriva Greciei(MC), nr. 31.423/96, pct. 30, CEDO 1999-II].

49. În prezenta cauză, Curtea observă că Guvernul nu contestă faptul că reclamantul a luat cunoștință de decizia definitivă a Înaltei Curți la 28 septembrie 2012. Cu toate acestea, Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să sesizeze Curtea înainte să ia cunoștință de motivarea Înaltei Curți (supra, pct. 46). Însă un astfel de argument nu este în concordanță cu jurisprudența Curții (Papachelas, citată anterior, pct. 30). În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a face demersuri pentru a obține o copie după decizia definitivă la o dată anterioară datei comunicării acesteia (supra, pct. 46), Curtea constată că o astfel de sugestie din partea Guvernului este o chestiune ce ține de speculații, cât timp acesta nu menționează baza legală și nici nu menționează o practică constantă a instanțelor naționale pe care reclamantul ar fi putut să o invoce. Curtea constată că decizia definitivă a Înaltei Curți a devenit disponibilă părților la 28 septembrie 2012 (supra, pct. 36) și că termenul de 6 luni a început să curgă, în prezenta cauză, de la această dată. Prin urmare, excepția ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă.

50. Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

(…)

Original Black Friday pe UJmag.ro!

 

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din Convenție

66. Ulterior comunicării cererii, reclamantul a susținut că procesul penal pentru fals în înscrisuri declanșat la cererea tribunalului (supra, pct. 41) a fost consecința introducerii cererii sale la Curte și a declarat că se teme că va deveni suspect în cadrul procesului respectiv. Acesta invocă art. 34 din Convenție, care prevede următoarele:

“Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al acestui drept.”

67. Guvernul precizează că funcționarii publici, în conformitate cu dispozițiile relevante din Codul penal, au obligația să sesizeze parchetul dacă, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iau cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni. Adaugă următoarele: în prezenta cauză, sesizarea parchetului de către tribunal s-a făcut în aplicarea acestor dispoziții legale; s-a procedat la sesizare la 5 ani după sesizarea Curții de către reclamant și nu s-a adus atingere în niciun fel drepturilor reclamantului; acesta din urmă a avut astfel posibilitatea să prezinte argumentele sale în fața Curții, precum și observații suplimentare în această privință; în plus, scopul urmăririi penale este să verifice contradicția dintre conținutul certificatului prezentat de reclamant – potrivit căruia suporturile înregistrărilor au fost distruse – și realitate, confirmată de parchet, care încă dispune de suporturi.

68. Guvernul consideră că faptul că reclamantul a fost adus să depună mărturie ca martor în cursul procesului respectiv nu a adus atingere dreptului său de a sesiza Curtea. Precizează că declarația reclamantului a fost necesară pentru a lămuri modul în care acesta a obținut certificatul în discuție și că nu se punea problema, prin intermediul acestei urmăriri penale, a verificării comportamentului reclamantului. Acesta adaugă că reclamantul, în cursul audierilor sale, nu a fost amenințat și nu a fost constrâns să dea informații despre cererea sa în fața Curții, în afara celor necesare pentru lămurirea circumstanțelor în care a obținut certificatul.

69. Reclamantul răspunde că procesul penal pentru fals în înscrisuri este de fapt îndreptat împotriva sa, deoarece a fost singurul care a folosit certificatul în cauză. Impută parchetului că i-a refuzat comunicarea de copii după înscrisurile aflate la dosar. Arată că s-a plâns deja autorităților naționale în 2015 cu privire la distrugerea – invocată de el – a suporturilor conținând înregistrările convorbirilor sale și a fost surprins că autoritățile au reacționat începând urmărirea penală abia după ce Curtea a comunicat cererea sa. Potrivit acestuia, o eventuală condamnare a sa în cursul acestui proces ar fi consecința directă a introducerii cererii sale în fața Curții, în timp ce o clasare a urmăririi penale ar fi avut ca efect punerea la îndoială a temeiniciei afirmațiilor sale în fața Curții.

70. Curtea reamintește că, pentru ca mecanismul de cerere individuală instituit în art. 34 din Convenție să fie eficient, este extrem de important ca reclamanții, declarați sau potențiali, să fie liberi să comunice cu Curtea fără ca autoritățile să îi supună presiunilor în vreun fel ca să retragă ori să modifice capetele lor de cerere. Sintagma “a face presiune/i” se referă nu doar la constrângerea directă și actele flagrante de intimidare a reclamanților, declarați sau potențiali, a familiilor sau a reprezentanților lor în instanță, ci și la actele sau contactele indirecte și rău intenționate având ca scop să îi facă să se răzgândească ori să îi descurajeze cu privire la exercitarea acțiunii oferite de Convenție [Iambor împotriva României nr. 1), nr. 64.536/01, pct. 212, 24 iunie 2008].

71. În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu este privat de libertate, că este reprezentat în fața sa de un avocat ales și că a avut și încă are posibilitatea să comunice liber cu aceasta. În plus, constată că reclamantul a fost citat să se prezinte în cursul procesului penal pentru fals în înscrisuri în calitate de martor și că temerile sale de a deveni suspect în cursul procesului nu sunt susținute de probe. Într-adevăr, în lipsa unor informații recente cu privire la cursul acestui proces, Curtea concluzionează că, la aproximativ 2 ani de la declanșarea acestuia, reclamantul își păstrează calitatea de martor. În plus, constată că nu s-a stabilit în fața sa că, în timpul audierii sale ca martor în cursul acestui proces, reclamantul a fost supus presiunii sau intimidării din partea poliției sau a procurorului ori că s-au făcut remarci referitoare la cererea sa [a se vedea, a contrarioSalman împotriva Turciei(MC), nr. 21.986/93, pct. 131, CEDO 2000-VII]. Prin urmare, consideră că desfășurarea procesului penal pentru fals în înscrisuri nu a afectat examinarea, de către aceasta, a prezentei cereri (a se vedea mutatis mutandisBlaj împotriva României, nr. 36.259/04, pct. 164-165, 8 aprilie 2014).

72. În consecință, Curtea concluzionează că autoritățile române nu au încălcat în prezenta cauză obligațiile care le revin în temeiul art. 34 a doua teză din Convenție.

 

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

73. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

74. Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.

75. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui o reparație suficientă și că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții.

76. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 6.000 EUR pentru prejudiciul moral.

 

B. Cheltuieli de judecată

77. Reclamantul solicită 4.633,92 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată și solicită ca această sumă să fie plătită direct în contul bancar al avocatei sale. Acesta prezintă o adeverință de plată specificând tipul de servicii prestate de reprezentanta sa și tariful orar corespunzător, precum și un contract de asistență juridică în conformitate cu care plata onorariului datorat se va efectua direct către aceasta.

78. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu serviciile prestate de apărătoarea reclamantului.

79. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma de 1.550 EUR, care se va plăti direct avocatei acestuia.

C. Dobânzi moratorii

80. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

Hotărârea Curții:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că au fost încălcate art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție ca urmare a faptului că martorul N.R. nu a fost audiat în cursul dezbaterilor;

3. hotărăște că nu este necesară examinarea capătului de cerere formulat în baza art. 6 din Convenție sub aspectul folosirii înregistrărilor convorbirilor reclamantului;

4. hotărăște că statul pârât nu a încălcat obligațiile care îi revin în raport cu art. 34 din Convenție;

5. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 6.000 EUR (șase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 1.550 EUR (o mie cinci sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecată, sumă care se va plăti direct avocatei sale;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

6. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Hotărârea CEDO din 8 decembrie 2020 în Cauza L. împotriva României (Cererea nr. 22.078/13) was last modified: iulie 12th, 2021 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter