Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în Cauza B. împotriva României (Cererea nr. 22.003/12)

Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în Cauza B. împotriva României (Cererea nr. 22.003/12)

În M. Of. nr. 98 din 6 februarie 2023 s-a publicat Hotărârea CEDO din 16 februarie 2021 în Cauza B. împotriva României (Cererea nr. 22.003/12).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„1. Cauza privește acuzațiile potrivit cărora procesul penal îndreptat împotriva reclamantului pentru o infracțiune minoră a fost inechitabil, în măsura în care instanța s-a bazat pe declarațiile unor martori cărora reclamantul nu le-a putut adresa întrebări.

(…)

Cadrul juridic relevant

13. Dispozițiile relevante din Codul penal („C. pen.”), astfel cum erau în vigoare la momentul evenimentelor din prezenta cauză, sunt redactate după cum urmează:

Articolul 1 – Scopul legii penale

„Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.”

Articolul 17 – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

„Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.”

Articolul 18 – Pericolul social al faptei

„Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”

Articolul 18^1 – Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni

„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91.”

Articolul 41 – Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe

„Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”

Articolul 90 – Condițiile înlocuirii [răspunderii penale]

„Instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult un an sau amenda ori s-au săvârșit infracțiunile prevăzute în art. 208, 213, art. 215 alin. 1, art. 215¹ 1, art. 217 alin. 1, art. 219 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depășește 10 lei sau infracțiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depășește 50 lei;

b) fapta, în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită, prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave;

c) paguba pricinuită prin infracțiune a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii;

d) din atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii rezultă că acesta regretă fapta;

e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ […]”

Articolul 91 – Sancțiunile cu caracter administrativ

„Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

[…]

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.”

Titlul III: Infracțiuni contra patrimoniului

Articolul 208 – Furtul

„Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la unu la [doisprezece] ani.”

Articolul 209 – Furtul calificat

„Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

[…]

g) în timpul nopții;

[…]

se pedepsește cu închisoare de la [trei] la [cincisprezece] ani.”

14. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare, în statul pârât,  Noul Cod penal („noul C. pen”). Dispozițiile aplicabile unei situații similare celei invocate în speță se citesc după cum urmează:

Articolul 80 – Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei

„(1) Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) [faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală și infracțiuni amnistiate] sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b) față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani.

(3) În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. (1) și alin. (2).”

15. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală („C. proc. pen”), astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele:

Articolul 10 – Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată

„(1) Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

[…]

b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;”

Articolul 11 – Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea și încetarea procesului penal

„Când se constată existența vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:

1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: […]

b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), când există învinuit sau inculpat în cauză.

[…]”

Articolul 172 – Drepturile apărătorului

„(1) În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

[…]

(3) În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de apărător.

[…]

(6) Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate […]”

Articolul 275 – Dreptul de a face plângere

„Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime […]”

Articolul 278 – Plângerea contra actelor procurorului

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.”

Articolul 278^1 – Plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată

„(1) După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de […] scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale […], persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

[…]

(7) Judecătorul, soluționând plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(8) Judecătorul pronunță una dintre următoarele soluții:

a) respinge plângerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată;

b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă;

c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

[…]

(10) Hotărârea pronunțată în temeiul alineatului (8) este definitivă.”

16. La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare, în statul pârât, noul Cod de procedură penală („noul C. proc. pen”). Procedura prevăzută la art. 278¹din C. proc. pen. a fost înlocuită cu o nouă procedură, descrisă la art. 340 din noul C. proc. pen., care se citește astfel:

Articolul 340 – Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

„(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 [plângerile împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror] poate face plângere, în termen de [douăzeci] de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.”

(…)

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție

21. Reclamantul s-a plâns că procesul penal îndreptat împotriva sa a fost inechitabil, contrar cerințelor art. art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

[…]

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[…]

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

[…]”

(…)

II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenției

57. Reclamantul a formulat capete de cerere suplimentare în temeiul art. 3, art. 6 § 1 (imparțialitatea instanței) și art. 13 din Convenție, precum și în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

58. Totuși, în lumina tuturor elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

59. În consecință, aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

60. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

61. Reclamantul a solicitat 190.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și 30.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

62. Guvernul a susținut că nu există nicio legătură de cauzalitate între plângerea formulată de reclamant în fața Curții și despăgubirea solicitată de acesta pentru prejudiciul material. În plus, acesta a subliniat că reclamantul putea solicita revizuirea procedurii în temeiul art. 465 alin. (1) din C. proc. pen.În cele din urmă, acesta a susținut că doar constatarea unei încălcări constituia, în sine, o reparație echitabilă, suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral.

63. Curtea constată că art. 465 alin. (1) din C. proc. pen. permite revizuirea procedurii interne în vederea remedierii încălcărilor constatate de aceasta. Având în vedere natura plângerii reclamantului în temeiul art. 6 din Convenție, Curtea consideră că, în speță, cea mai adecvată formă de reparație ar fi revizuirea în timp util a procedurii incriminate, la solicitarea reclamantului.

64. Pe de altă parte, Curtea consideră că acesta trebuie să fi suferit un anumit grad de stres, care nu poate fi compensat doar prin revizuirea procedurii sau prin constatarea unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

65. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

66. Guvernul a observat că acesta nu a prezentat dovezi în susținerea pretenției sale.

67. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

68. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.”

Hotărârea Curții:

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere privind caracterul echitabil al procesului penal și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;

2. hotărăște, în unanimitate, că au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție;

3. hotărăște,

a) cu cinci voturi la două, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4.000 EUR (patru mii de euro), care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) în unanimitate, că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale;

4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.