Hotărârea CEDO în cauza Versini-Campinchi & Crasnianski contra Franței

61. Curtea va verifica așadar în această speță dacă reclamanta a dispus de un ”control eficace” (Matheron, mai sus menționată, § 36-44) al interceptării, înregistrării și transcrierii comunicării telefonice pe care aceasta a avut-o cu Dl. Picart pe 17 decembrie 2002. De asemenea, se pune întrebarea importanței care trebuie acordată în evaluarea necesității transcrierii acestei conversații a faptului că ea comunica astfel în calitate de avocată (Pruteanu, mai sus menționată, §§ 49-58).

i. Referitor la problema de a ști dacă reclamanta a dispus de un control eficace

62. Curtea estimează că trebuie realizată o paralelă între dosarul de față și dosarul Matheron mai sus menționat.

63. În acest dosar, reclamantul se plângea de depunerea la dosar a urmăririlor penale al căror obiect era, de transcrierea conversațiilor telefonice pe care le avusese cu titularul unei linii telefonice puse sub ascultare în cadrul unei informări judiciare din care nu făcea parte. El nu putuse obține un control jurisdicțional al acestei măsuri în cadrul procedurii penale în contextul căreia aceasta fusese dispusă deoarece nu făcea parte din aceasta. El încercase să obțină un asemenea control în cadrul procedurii penale îndreptate ulterior împotriva sa. Camera care a formulat acuzarea estimase, totuși, pe de o parte, că solicitând cu regularitate comunicarea ascultărilor litigioase și dispunând transcrierea lor, judecătorul de instrucție nu făcuse altceva decât să se folosească de prerogativele care-i fuseseră conferite în baza articolului 81 din codul de procedură penală iar pe de altă parte, că nu era de competența camerei care a formulat acuzarea să evalueze legalitatea deciziilor luate în cadrul unei alte proceduri decât cea de care era sesizată, în afara jurisdicției sale, decizii care de altfel nu puteau fi supuse unui recurs în temeiul articolului 100 din codul mai sus menționat. Curtea de Casație a concluzionat apoi că pronunțându-se astfel camera de acuzare își justificase decizia. Curtea observase că în consecință, pentru Curtea de Casație, camera care a formulat acuzarea trebuia să se mulțumească cu controlul legalității cererii de depunere la dosarul reclamantului a pieselor legate de ascultări, cu excepția oricărui control privind ascultările propriu-zise.

64. Curtea a estimat că un asemenea raționament putea duce la luarea unor decizii susceptibile de a lipsi de protecția legii persoanele care s-ar fi opus ascultărilor telefonice realizate în cadrul unor proceduri care nu îi vizau pe ei, ceea ce ari fi însemnat, în practică, vidarea mecanismului de protecție creat de articolul 100 și următoarele din codul de procedură penală de o bună parte a substanței sale. Curtea a constatat apoi că acesta fusese cazul pentru care reclamantul nu beneficiase de protecția efectivă legii naționale, aceasta nefăcând distincția conform procedurii în cadrul căreia acestea fuseseră dispuse. Curtea a dedus de aici că el nu beneficiase de un ”control eficace” în înțelesul statului de drept și capabil să limiteze la ceea ce era ”necesar într-o societate democratică” ingerința litigioasă. Curtea a concluzionat de asemenea în ceea ce privește încălcarea articolului 8 al Convenției (§§ 36-44).

65. Cu siguranță, Curtea de Casație a admis apoi că camera de instrucție poate examina legalitatea ascultărilor telefonice efectuate în cadrul unei proceduri distincte și anexate la procedura de care este sesizată. Guvernul a precizat de asemenea în cadrul procedurii de executare a hotărârii Matheron, că camera de instrucție verifică astfel, în special, scopurile interceptării telefonice dispuse, legalitatea ascultărilor, necesitatea acestora și proporționalitatea atingerii aduse vieții private a reclamantului privind gravitatea infracțiunilor comise (paragraful 29 de mai sus). Totuși, în speță, în absența existenței urmăririi penale ca urmare a declarațiilor făcute pe data de 17 decembrie 2002, reclamanta nu a avut posibilitatea de a sesiza camera de instrucție.

66. Reclamanta se află deci, în acest sens, într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului Matheron.

67. Curtea trebuie totuși să țină cont de circumstanțele speciale ale speței.

68. Procedând astfel, ea observă în primul rând că ascultarea litigioasă a fost dispusă de un magistrat și realizată sub controlul acesteia. Dacă această circumstanță nu este determinantă (a se vedea hotărârile mai sus menționate, Pruteanu, 50, și Matheron, § 40) și nu face distincția între dosarul de față și dosarul Matheron, Curtea îi acordă totuși o anumită importanță.

69. Curtea menționează apoi că un control jurisdicțional a avut loc posteriori în cadrul procedurii penale derulate împotriva Domnului Picart. Acesta din urmă, precum și judecătorul de instrucție, sesizaseră de fapt camera de instrucție a curții de apel din Paris pentru ca aceasta să se pronunțe în ceea ce privește regularitatea proceselor verbale de transcriere a ascultărilor în cauză, inclusiv a celei din data de 17 decembrie 2002. Camera de instrucție anulase transcrierea unei conversații care avusese loc pe 24 ianuarie 2003 între Dl. Picart și reclamant, pe motiv că aceasta se raportase la exercitarea dreptului la apărare al inculpatului și că conținutul și natura acestuia nu erau de natură să ducă la prezumpția participării avocatului la o infracțiune. Ea refuzase, în schimb, să anuleze celelalte transcrieri, estimând că declarațiile făcute de solicitanți erau de natură să releve din partea acestora o încălcare a secretului propos profesional și o sfidare a curții. Curtea de Casație respinsese apoi recursul făcut de Dl. Picart (paragrafele 11-12 de mai sus), care sesizase atunci Curtea privind o plângere făcută în temeiul articolului 8 al Convenției. Examinând necesitatea ingerinței și constatând că camera de instrucție a curții de apel anulase transcrierea conversației din data de 24 ianuarie 2003 pe motiv că aceasta viza dreptul la apărare al acestuia din urmă, Curtea a judecat că estimase ”un control eficace conform statului de drept și apt să limiteze ingerința litigioasă la ceea ce era necesar într-o societate democratică” și a constatat lipsa vădită a temeiului plângerii (a se vedea decizia Picart mai sus menționată).

70. Acest lucru nu este suficient în speța de față pentru a îndeplini cerința mai sus menționată din moment ce reclamanta nu putea face parte din procedură. Rezultă totuși că conformitatea interceptărilor telefonice realizate cu cerințele din articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală a constituit obiectul unui control jurisdicțional, fapt pe care Curtea nu-l poate ignora în cadrul examinării cauzei de față.

71. Curtea constată de asemenea că reclamanta a constituit obiectul unor măsuri disciplinare chiar din cauza acestor declarații și pe fondul transcrierii lor. Ori, în cadrul acestei proceduri, ea a putut solicita ca această transcriere să fie eliminată de la dezbateri din cauza ilegalității sale, menționând caracterul neloial și ilicit al acesteia și en invocând libertatea de comunicare dintre avocat și clientul său.

72. În primă instanță, consiliul ordinului avocaților, care s-a întrunit ca și consiliu de disciplină (paragrafele 16-17 de mai sus), a examinat în mod corespunzător acest mijloc. Procedând la o analiză aprofundată a circumstanțelor cauzei, el a relevat că transcrierile conversațiilor care vizau dreptul la apărare al Domnului Picart fuseseră anulate de camera de instrucție, ceea ce priva de pertinență mijlocul în temeiul pretinsei încălcări a drepturilor acestuia din urmă. El a constatat apoi că declarațiile făcute de reclamantă pe 17 decembrie 2002 erau de natură să determine comisia să presupună din partea ei infracțiunea de încălcare a secretului profesional, astfel încât ea nu putea invoca în mod util secretul atașat conversațiilor dintre avocat și clientul său pentru a contesta legalitatea transcrierii acestuia și a subliniat că secretul profesional și protecția acestuia, erau limitate de încălcarea legii de către avocat. El a concluzionat că valabilitatea ascultării nu putea fi contestată din moment ce rezulta din mențiunile care figurau în procesul verbal de transcriere pe care linia pusă sub ascultare îl avea ca urmare a ducerii la îndeplinire a unei scrisori rogatorii care ordona supravegherea abonatului Picart și nu pe cea a avocatei reclamante și pe care prevederile legale privind interceptarea corespondențelor emise prin mijloace de telecomunicații le respectaseră din moment ce scrisoarea rogatorie preciza și durata de interceptarea și infracțiunile care o motivau.

73. Curtea de apel din Paris a ajuns la aceeași concluzie (paragrafele 20-22). Ea a reamintit mai ales că urmăririle erau efectuate numai pe baza transcrierii unei conversații telefonice între Dl. Picart și reclamantă, intervenită la inițiativa acesteia din urmă, în timp ce linia telefonică a primului era pusă sub supraveghere în condiții conforme articolelor 100 și următoarelor din codul de procedură penală. Ea a mai reamintit și că puterea conferită judecătorului de instrucție de către articolul 100 din codul de procedură penală de a dispune, atunci când nevoile de informare impun acest lucru, interceptarea și transmiterea corespondențelor emise prin mijloace de telecomunicații, își avea limitele în respectarea dreptului la apărare, care guvernează mai ales confidențialitatea corespondențelor dintre urmăritul penal și avocatul desemnat de acesta. Ea a reținut totuși, în special, că o conversație telefonică dintre persoana urmărită penal și avocatul acesteia putea fi transcrisă și depusă la dosar din moment ce conținutul și natura acesteia erau în măsură să ducă la prezumția participării avocatului respectiv la o infracțiune, chiar dacă aceste fapte nu țineau de judecătorul de instrucție și chiar dacă era vorba a fortiori de o conversație între o persoană care nu era urmărită penal și un avocat care fusese avocatul său obișnuit în materii non-penale.

74. Conform Curții, ansamblul următoarelor elemente putea fi luat în considerare: ascultarea și transcrierea litigioase au fost dispuse de un magistrat și realizate sub controlul acestuia, un controla jurisdicțional a avut loc în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva Domnului Picart și reclamanta a obținut o analiză a legalității transcrierii acestei ascultări în cadrul procedurii disciplinare al cărei obiect era. Procedând astfel, Curtea estimează că, chiar dacă aceasta nu a avut posibilitatea să transmită unui judecător o cerere de anulare a transcrierii comunicării telefonice din data de 17 decembrie 2002, a existat în împrejurări speciale ale speței un control eficace, apt să limiteze ingerința litigioasă la ceea ce era necesar într-o societate democratică.

ii. Referitor la importanța care trebuie acordată faptului că pe 17 decembrie 2002, reclamanta a comunicat cu Dl. Picart în calitatea sa de avocată

75. Reclamanta invită Curtea să judece că o ingerință într-o conversație dintre un avocat și clientul acestuia este în orice circumstanță contrară articolului 8 al Convenției din moment ce aduce atingere principiului confidențialității schimburilor dintre avocat și clientul său și principiului protecției specifice a secretului profesional al avocaților.

76. Este adevărat că Curtea acordă o importanță specială acestor principii. Ea reamintește în acest sens că, în timp ce articolul 8 protejează confidențialitatea oricărei ”corespondențe” între persoane, el acordă o protecție sporită schimburilor dintre avocați și clienții acestora. Acest lucru se justifică prin faptul că avocaților le este încredințată o misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justițiabililor. Ori un avocat nu poate duce la bun sfârșit această misiune fundamentală dacă fondamentale nu le poate garanta celor cărora le asigură apărarea că schimburile lor vor rămâne confidențiale. Relația de încredere dintre cei doi, indispensabilă pentru îndeplinirea acestei misiuni, este cea care este în joc. Ea mai depinde, de asemenea, în mod indirect dar necesar, și de respectarea dreptului justițiabilului la un proces echitabil, în special prin faptul că el include dreptul oricărui ”acuzat” de a nu contribui la propria sa încriminare (Michaud, mai sus menționată, § 118). Această ”protecție sporită” pe care articolul 8 o conferă confidențialității schimburilor dintre avocați și clienții lor și motivelor pe care se bazează aceasta, au determinat Curtea să constate că, din acest punct de vedere, secretul profesional al avocaților este protejat în mod specific de această prevedere (ibidem, § 119).

77. Curtea a subliniat totuși de asemenea că, dacă secretul profesional al avocaților are o mare importanță atât pentru avocat cât și pentru clientul său și pentru buna funcționare a justiției și este vorba de unul dintre principiile fundamentale pe care se bazează organizarea justiției într-o societate democratică, el nu este totuși intangibil (ibidem, § 123). Ea a adăugat că aceasta se traduce înainte de toate în obligații ale avocaților (ibidem, § 119) și că în această misiune de apărare cu care sunt însărcinați își găsesc fundamentul (ibidem, §§ 118 și 128). Ea a stabilit astfel în speța Michaud mai sus menționată că obligația avocaților de a declara bănuielile pe care le-ar putea avea în ceea ce privește clienții în materie de spălare de bani este compatibilă cu articolul 8 al Convenției din moment ce ea nu le este impusă decât atunci când aceștia exercită în numele lui un anumit tip de activități care nu țin de misiunea lor de apărare și că aceasta este însoțită de un filtru protector al secretului profesional (avocații nu își transmit declarațiile în mod direct la Tracffin, organismul însărcinat cu tratarea informației și privind acțiunea împotriva circuitelor financiare clandestine, ci după caz, președintelui ordinului avocaților la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație sau președintelui baroului de avocați la care sunt înscriși).

78. După reamintirea acestor fapte, Curtea a făcut observația că dreptul francez enunță foarte clar că respectarea dreptului la apărare guvernează confidențialitatea conversațiilor telefonice dintre un avocat și clientul său și în consecință constituie un obstacol în calea transcrierii unor astfel de conversații, chiar și atunci când acestea au fost surprinse cu ocazia unei măsuri de anchetă obișnuite. El admite această regulă cu o singură excepție: transcrierea este posibilă dacă se stabilește că conținutul unei conversații surprinse în acest fel este de natură să ducă la prezumpția participării avocatului însuși al fapte care constituie o infracțiune (paragraful 27 de mai sus). În plus, articolul 100-5 din codul de procedură penală stabilește acum în mod expres că sub pedeapsa nulității, corespondențele cu un avocat legate de exercitarea dreptului la apărare nu pot fi transcrise (paragraful 28 de mai sus).

79. Conform Curții, această abordare este compatibilă cu jurisprudența mai sus amintită pentru faptul că trebuie să rețină că, în mod excepțional, secretul profesional al avocaților, care se bazează pe dreptul la apărare al clientului, nu constituie un obstacol în calea transcrierii unui schimb dintre un avocat și clientul său în cadrul interceptării obișnuite a liniei celui de-al doilea dacă conținutul acestui schimb este de natură să ducă la prezumpția participării avocatului însuși la o infracțiune și în măsura în care această transcriere nu afectează drepturile la apărare ale clientului. Cu alte cuvinte, Curtea admite că fiind enunțată atât de restrictiv, această excepție de la principiul confidențialității de schimburilor dintre avocat și clientul său conține o garanție adecvată și suficientă împotriva abuzurilor.

80. Curtea reiterează că ceea ce este important în primul rând în acest context este ca dreptul la apărare al clientului să nu fie afectat, adică declarațiile transcrise în acest fel să nu fie utilizate împotriva acestuia în procedura la care este supus.

81. Ori, în speța de față, camera de instrucție a anulat anumite alte transcrieri pe motiv că conversațiile redate vizau exercitarea dreptului la apărare al Domnului Dacă ea a refuzat să anuleze transcrierea din data de 17 decembrie 2002, este pentru că a considerat că declarațiile reclamantei erau de natură să indice comisiei infracțiunea de încălcare de către aceasta a secretului profesional și nu pentru că ele constituiau un element de acuzare pentru clientul ei. Ea a subliniat foarte clar că puterea conferită judecătorului de instrucție de a dispune interceptarea, înregistrarea și transcrierea corespondențelor telefonice ”era limitată de respectarea dreptului la apărare care guvernează în special confidențialitatea corespondențelor dintre persoana pusă sub urmărire și avocatul pe care l-a desemnat” și ”că o conversație telefonică care are loc între cei doi nu poate fi transcrisă și depusă la dosar decât dacă conținutul și natura sa sunt în măsură să ducă la prezumpția participării avocatului respectiv la o infracțiune”. Cu alte cuvinte, potrivit camerei de instrucție, transcrierea unei conversații dintre un avocat și clientul său nu poate fi reținută în acuzarea clientului pus sub urmărire; ea poate totuși să fie reținută în acuzarea avocatului dacă relevă o infracțiune din partea acesteia.

82. Astfel, din moment ce transcrierea conversației din data de 17 decembrie 2002 dintre reclamantă și Dl. Picart se baza pe faptul că conținutul acesteia era de natură să ducă la prezumpția că reclamanta comisese ea însăși o infracțiune și că judecătorul intern s-a asigurat că această transcriere nu aducea atingere dreptului la apărare al Domnului Picart, Curtea estimează că circumstanța că prima era avocata celui de-al doilea nu este suficientă pentru a caracteriza o încălcare a articolului 8 al Convenției în privința acesteia.

83. Curtea observă că reclamanta estimează totuși că posibilitatea urmăririi avocatului în baza unei asemenea transcrieri putea avea un efect disuasiv în ceea ce privește libertatea schimburilor dintre avocat și clientul său și deci asupra apărării acestuia. Curtea consideră totuși că această teză nu poate fi susținută din moment ce este vorba de declarații făcute de avocatul însuși, susceptibile să caracterizeze un comportament ilegal al acestuia. Ea subliniază în această privință că un profesional din domeniul juridic cum este un avocat este deosebit de bine înarmat pentru a ști unde se situează limitele legalității și, în special, pentru a-și da seama, dacă este cazul, că afirmațiile pe care le face referitor la un client sunt de natură să ducă la prezumpția că el însuți a comis o infracțiune. Cu atât mai mult cu cât declarațiile sale sunt cele care sunt susceptibile să constituie o infracțiune, ca și atunci când acestea tind să caracterizeze infracțiunea de încălcare a secretului profesional prevăzută de articolul 226-13 din codul penal (paragraful 30 de mai sus).

84. Din cele de mai sus rezultă că ingerința litigioasă nu este disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit – ”apărarea ordinii” – și că poate fi considerată ”necesară” ”într-o societate democratică”, în sensul articolului 8 al Convenției. În concluzie, nu a existat o încălcare a acestei prevederi.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Declară reclamația admisibilă în măsura în care este prezentată de reclamantă și inadmisibilă pentru restul;

2. Declară că nu a avut loc o încălcare a articolului 8 al Convenției în ceea ce o privește pe reclamantă.

Redactat în limba franceză, apoi comunicată în scris pe data de 16 iunie 2016, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.

Claudia Westerdiek                                                           Angelika Nußberger
Grefier                                                                               Președinte