Hotărârea CEDO în cauza Versini-Campinchi & Crasnianski contra Franței
26. La momentul faptelor în cauză, articolele de la 100 până la 100-7 din codul de procedură penală, legate de interceptare corespondențelor emise pe prin mijloace de telecomunicații, erau redactate în felul următor:
Articolul 100
„În materie penală și în materie corecțională, dacă pedeapsa suportată este egală cu sau de peste doi ani de privare de libertate, judecătorul de instrucție poate, atunci când nevoile de informare impun acest lucru, să dispună interceptarea, înregistrarea și transcrierea corespondențelor emise prin mijloace de telecomunicații. Aceste operațiuni sunt efectuate sub autoritatea și controlul său.
Decizia de interceptare este scrisă. Ea nu are caracter jurisdicțional și poate fi supusă niciunui recurs.”
Articolul 100-1
„Decizia luată în temeiul articolului 100 trebuie să includă toate elementele de identificare a legăturii care trebuie interceptată, infracțiunea care motivează recursul la interceptare precum și durata acesteia.”
Articolul 100-2
”Această decizie este luată pentru o perioadă de maximum patru luni. Ea nu poate fi reînnoită decât în aceleași condiții de formă și durată.”
Articolul 100-3
”Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară însărcinat de acesta poate solicita oricărui agent calificat al unui serviciu sau organism aflat sub autoritatea sau tutela ministrului însărcinat cu telecomunicațiile sau oricărui agent calificat al unui operator de rețea sau furnizor de servicii de telecomunicații autorizat, în vederea procedării la instalarea unui dispozitiv de interceptare.”
Articolul 100-4
”Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară însărcinat de acesta redactează procesul verbal al fiecăreia dintre operațiile de interceptare și înregistrare. Acest proces verbal menționează data și ora la care a început operațiunea și cele la care aceasta se încheie.
Înregistrările sunt sigilate.”
Articolul 100-5
”Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară însărcinat de acesta transcrie corespondența utilă pentru descoperirea adevărului. El redactează un proces verbal. Această transcriere este depusă la dosar.
Corespondențele într-o limbă străină sunt transcrise în limba franceză cu asistența unui interpret solicitat în acest scop. ”
Articolul 100-6
”Înregistrările sunt distruse, prin grija procurorului Republicii sau a procurorului general, la expirarea termenului de prescriere a acțiunii publice.
Un proces verbal al acțiunii de distrugere este redactat.”
Articolul 100-7
”Nicio interceptare nu poate avea loc pe linia unui deputat sau a unui senator fără ca președintele adunării de care aparține acesta să fie informat în această privință de judecătorul de instrucție.
Nicio interceptare nu poate avea loc pe o linie a unui cabinet al unui avocat sau de la domiciliul acestuia fără ca președintele baroului să fie informat în această privință de judecătorul de instrucție.
Formalitățile prevăzute de prezentul articol sunt prescrise sub sancțiunea nulității.”
27. Într-o hotărâre din data de 15 ianuarie 1997, Curtea de Casație a considerat că, ”dacă judecătorul de instrucție este, conform articolului 100 din codul de procedură penală, învestit cu puterea de a dispune, atunci când nevoile de informare impun acest lucru, interceptarea, înregistrarea și transcrierea corespondențelor emise prin mijloace de telecomunicații, această putere este limitată în ceea ce privește dreptul la apărare, care guvernează în special confidențialitatea corespondențelor telefonice ale avocatului desemnat de persoana anchetată; că aceasta nu se poate abate de la acest principiu decât în mod excepțional, dacă împotriva avocatului există indicii de participare la o infracțiune (Cass. Crim, 15 ianuarie 1997, nr. 96-83753, Bulletin criminel, nr. 14). Ea a adăugat într-o hotărâre din data de 8 noiembrie 2000, că, ”chiar dacă este surprinsă cu ocazia unei măsuri de informare obișnuită, conversația dintre un avocat și clientul său nu poate fi transcrisă și depusă la dosarul procedurii decât dacă se relevă că conținutul său este de natură să ducă la prezumarea participării avocatului respectiv la o infracțiune” (Cass. crim., 8 noiembrie 2000, nr. 00-83570, Bulletin criminel 2000, nr. 335). Așa cum s-a arătat mai sus (paragraful 12 de mai sus), Curtea de Casație a considerat pe data de 1 octombrie 2003, într-o hotărâre pronunțată în contextul dosarului de față, că ”judecătorul de instrucție deține în virtutea articolelor 81 și 100 din codul de procedură penală, puterea de a dispune, atunci când nevoile de informare impun acest lucru, interceptarea, înregistrarea și transcrierea corespondențelor emise prin mijloace de telecomunicații ale unei persoane anchetate, dacă exercitarea dreptului la apărare nu este afectată”, și că ”principiul confidențialității conversațiilor dintre o persoană anchetată și avocatul său, nu poate fi opus transcrierii unora dintre acestea, dacă se stabilește, ca și în speța de față, că conținutul acestora este de natură să ducă la prezumpția participării avocatului respectiv la fapte care constituie o infracțiune, chiar dacă acestea au fost străine de sesizarea judecătorului de instrucție” (Cass. Crim., 1 octombrie 2003, nr. 03-82909).
28. Articolul 100-5 din codul de procedură penală a fost completat ulterior mai ales cu următoarea prevedere (legea nr. 2005-1549 din data de 12 decembrie 2005): ”sub sancțiunea nulității, nu pot fi transcrise corespondențele cu un avocat care relevă exercitarea dreptului la apărare.”
29. Printr-o hotărâre din data de 7 decembrie 2005 (Cass crim, 7 decembrie 2005, apelul nr. 05-85.876), Curtea de Casație a admis că camera de instrucție anchetează legalitatea ascultărilor telefonice realizate în cadrul unei proceduri distincte și anexate la această procedură de care este sesizată. Guvernul a precizat în cadrul procedurii de executare a hotărârilor Lambert c. Franței (24 august 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑V) și Matheron c. Franței (nr. 57752/00, 29 martie 2005), că camera de instrucție verifică, de asemenea, în special, scopul interceptării telefonice dispuse, legalitatea ascultărilor, necesitatea acestora și proporționalitatea atingerii aduse vieții private a reclamantului în ceea ce privește gravitatea infracțiunilor comise (a se vedea rezoluția CM/ResDH(2009) 66 adoptată de Comitetul de Miniștri pe data de 5 iunie 2009 cu ocazia celei de-a 1059-a reuniuni a delegaților miniștrilor și anexa acesteia).
B. Codul penal
30. În conformitate cu prevederile articolului 226-13 din codul penal, divulgarea unei informații cu caracter secret de o persoană care o deține fie ca urmare a statutului sau a profesiei sale, fie ca urmare a unei funcții sau a unei misiuni temporare, se pedepsește cu un an de privare de libertate și 15000 de euro amendă.
C. Elemente privind disciplina avocaților
31. Articolul 160 din decretul din data de 27 noiembrie 1991 privind organizarea profesiei de avocat prevedea următoarele la momentul faptelor:
”Avocatul, în orice materie, nu trebuie să comită nicio divulgare care încalcă obligația păstrării secretului profesional.
El trebuie, în special, să respecte secretul urmăririi penale, abținându-se de la a comunica, cu excepția clientului său în scopuri de apărare, informații extrase din dosar sau să publice documente, piese sau scrisori legate de o informare în curs.”
32. Articolul 183 din decretul din data de 27 noiembrie 1991 privind organizarea profesiei de avocat precizează următoarele:
”Orice încălcare a legilor și reglementărilor, orice încălcare a regulilor profesionale, orice nerespectare a probității, îndatoririlor sau a discreției, chiar dacă se raportează la fapte extraprofesionale, expune avocatul care este autorul sancțiunilor disciplinare enumerate la articolul 184.”
33. La momentul faptelor cauzei, fiecare consiliu al ordinului întrunit ca și consiliu de disciplină urmărea și reprima abaterile disciplinare comise de avocații înscriși în tabel sau pe lista de stagiu. Consiliul ordinului putea acționa din oficiu, la cererea procurorului general sau la inițiativa președintelui baroului (articolul 22 din legea din data de 31 decembrie 1971 privind reforma anumitor profesii judiciare și juridice).
ÎN DREPT
ÎN CEEA CE PRIVEȘTE PRETINSA ÎNCĂRCARE A ARTICOLULUI 8 A CONVENȚIEI
34. Reclamanții se plâng de interceptarea și de transcrierea conversațiilor pe care le-au avut cu clientul lor și de utilizarea împotriva lor, în cadrul procedurii disciplinare la care au fost supuși, a proceselor verbale corespunzătoare. Ei invocă articolul 8 al Convenției, care prevede că:
”1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale.
2. Nu poate exista nicio ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților omului.”
A. Argumentele părților
1. Guvernul
35. Guvernul, care declară că admiterea interceptării comunicării telefonice în cauză intră sub incidența articolului 8 al Convenției, susține că această măsură era prevăzută de lege: articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală. Având în vedere argumentul reclamanților bazat pe insuficiența garanțiilor în ipoteza specială în care nu linia telefonică a unui avocat este ascultată, ci cea a interlocutorului acestuia, el face referire la raționamentul pe care îl formulează în temeiul proporționalității. El adaugă că ingerința litigioasă avea ca scop legitim ”apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale” și că era ”necesară într-o societate democratică”.
36. În privința acestui ultim punct, Guvernul susține că aducerea unei atingeri respectării corespondenței era proporțională cu scopul urmărit. El evidențiază că principiul confidențialității care este impus avocaților este legat de faptul că aceștia din urmă sunt auxiliari ai justiției și are ca obiect principal să garanteze clientului că avocatul acestuia nu va divulga ceea ce el îi va încredința și că poate deci să-i vorbească nestingherit pentru ca acesta să-i organizeze apărarea în cunoștință de cauză. El deduce de aici că acest principiu capătă o importanță primordială în funcționarea instituției judiciare. El estimează totuși că acesta nu este nelimitat: nu dă dreptul avocatului de a nesocoti regulile esențiale ale respectării dreptului la apărare și la buna administrare a justiției. Guvernul adaugă că în această speță, valabilitatea interceptării telefonice din data de 17 decembrie 2002 a constituit obiectul unui control jurisdicțional atât în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva Domnului Picart cât și în cadrul procedurii disciplinare la care au fost supuși reclamanții. Aceștia din urmă ar fi beneficiat așadar de un control eficace, în conformitate cu statul de drept, și apt să limiteze această ingerință la ceea ce era necesar într-o societate democratică.
37. Guvernul estimează, de asemenea, că principiul confidențialității pe care reclamanții aveau obligația să-l respecte a fost nesocotit în ceea ce privește obligația impusă auxiliarilor justiției de a nu raporta o arestare preventivă unei terțe părți. Ar trebui să ne întrebăm ce soartă va avea secretul profesional în cazul persoanelor arestate preventiv al căror avocat era reclamanta, care și-au văzut declarațiile pe care le-au dat în cursul arestării preventive divulgate de aceasta din urmă unui terț. În opinia Guvernului, în acest context foarte special, este paradoxal că prezenta reclamație se bazează pe o alegație privind nerespectarea secretului profesional deși reclamanții au încălcat în mod vădit acest principiu.
38. Precizând apoi că în temeiul articolului 100-7 din codul de procedură penală, punerea sub ascultare a liniilor telefonice ale avocaților este supusă informării prealabile a președintelui baroului, el subliniază că extinderea unei asemenea garanții în cazul punerii sub ascultare a unei linii telefonice a unei persoane care nu este avocat ar fi dificil de imaginat din punct de vedere material. Aceasta ar însemna să cerem ca toate punerile sub ascultare să fie notificate președintelui baroului pentru a preveni ipoteza în care persoana ascultată ar conversa telefonic cu avocatul său. După părerea sa, este îndoielnic că un astfel de dispozitiv poate permite creșterea garanțiilor de încadrare a posibilei ingerințe. În acest caz, judecătorii ar fi garanții cei mai eficace privind respectarea dreptului la apărare și a corespondenței.
39. În sfârșit, Guvernul adoptă o opinie doctrinară conform căreia Secțiunea penală refuzase pe bună dreptate anularea transcrierii. El menționează că reclamanții ar fi dorit recunoașterea unei imunități totale a avocaților în relațiile cu clienții lor. Ori o astfel de abatere generală și absolută în beneficiul exclusiv al avocaților nu ar fi conformă literei Convenției, care prevede posibilitatea unor ingerințe în dreptul la respectarea vieții private și familiale în măsura în care acestea ar urmări un scop legitim și în care ar fi proporționale cu acest obiectiv. Ea nu ar mai fi conformă cu spiritul său deoarece ar permite unei anumite categorii de cetățeni să încalce legea.
2. Reclamanții
40. Conform reclamanților, ingerința în dreptul la respectarea vieții private și a corespondenței pe care o denunță nu era ”prevăzută de lege”, în sensul articolului 8 al Convenției. Ei susțin în această privință că baza legală a interceptărilor conversațiilor telefonice este insuficientă în cazul în care sunt efectuate înregistrări ale conversațiilor telefonice între un avocat și clientul său, atunci când primul nici măcar nu este suspectat, la momentul luării deciziei de punere sub ascultare, de a fi implicat în comiterea unei infracțiuni. Ei evidențiază că dreptul pozitiv aplicabil la momentul faptelor din cauza lor interzicea orice atingere adusă secretului profesional al avocatului, cu excepția împrejurării speciale în care el însuși era suspectat de implicare în infracțiunea care justifica informarea judiciară. Ei estimează că în orice caz, dreptul francez nu indică cu claritate suficientă posibilitatea unei atingeri aduse secretului profesional, precum și amploarea și modalitățile posibilității de apreciere a autorităților în acest domeniu. Ei fac trimitere în acest sens la hotărârea Matheron (mai sus menționată, §§ 31-32), în care Curtea a indicat că nu reieșea că situația persoanelor ascultate în cadrul unei proceduri de care acestea sunt străine era acoperită de articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală și subliniază că acesta se dovedește a fi și cazul avocaților. Ei indică în această privință că, în timp ce punerea sub ascultare a unei linii care aparține unui avocat respectă criterii legale și stabilite, lucrurile stau cu totul altfel în ceea ce privește ascultările incidentale, făcute cu ocazia unei interceptări între avocat și clientul său, atunci când linia acestuia din urmă este cea care este pusă sub ascultare. În opinia lor, nicio condiție de fond sau garanție substanțială nu încadrează atingerea adusă secretului profesional care rezultă din surprinderea conversațiilor avocatului.
41. Fiind vorba de ”necesitatea” unei ingerințe, care trimite mai ales la hotărârea Klass și alții c. Germaniei (6 septembrie 1978, § 42, seria A nr. 28), reclamanții reamintesc mai întâi că paragraful 2 al articolului 8 necesită o interpretare restrânsă și că puterea de supraveghere în secret a cetățenilor nu este tolerabilă decât în măsura strict necesară pentru protejarea instituțiilor democratice. Ei citează de asemenea și hotărârile c. Elveției (28 noiembrie 1991, seria A nr. 220), Campbell c. Regatului Unit (25 martie 1992, seria A nr. 233) și André și alții c. Franței (nr. 18603/03, 24 iulie 2008) pentru a ilustra vigilența specială de care dă dovadă Curtea față de măsurile de supraveghere care îi vizează pe avocați.
42. Ei critică apoi motivele reținute de Curtea de Apel și adoptate de Curtea de Casație. În opinia lor, trebuie să se țină seama de faptul că erau avocații Domnului Picart atunci când conversația litigioasă a fost interceptată din moment ce această conversație avea ca obiect pregătirea apărării acestuia într-o speță în care acesta era anchetat. Ei estimează de asemenea că nu se poate face distincția, în sensul articolului 8, dacă interceptarea de conversației dintre avocat și clientul său se face pe o linie telefonică sau altă linie corespunzătoare. Ei adaugă că, în dosare comparabile, în care măsurile care aduc atingere secretului profesional al avocatului erau denunțate în fața acesteia (cum ar fi o percheziție într-un cabinet de avocat), Curtea a verificat dacă legislația și practica interne ofereau garanții adecvate și suficiente contra abuzului și arbitrariului, dacă existau garanții speciale de procedură – cum ar fi intervenția președintelui baroului – și dacă partea interesată a putut beneficia de un control eficace. Ori, au constatat ei, interceptarea litigioasă n-a constituit obiectul niciunei autorizații jurisdicționale specifice prealabile iar președintele baroului nu a fost informat. În opinia lor, nu există nicio garanție în ceea ce privește derularea operațiunilor, serviciile de poliție destinatare ale scrisorii rogatorii dispunând de puteri mai ample. În consecință, cu toate că legiuitorul ar fi dorit să încadreze cu strictețe punerea sub ascultare a avocatului, acesta din urmă ar pierde beneficiul principiului confidențialității schimburilor dintre avocat și clientul său – care condiționează însăși eficacitatea dreptului la apărare și a procesului echitabil și căreia Curtea îi evidențiază importanța în hotărârea Michaud Franței (nr. 12323/11, CEDH 2012) – atunci când clientul acestuia este cel care este ascultat. Reclamanții adaugă că, într-un asemenea dosar specific, avocatul nu dispune el însuși de niciun recurs eficace pentru a obține nulitatea transcripțiilor. Ar fi existat cu certitudine, în cazul urmăririlor disciplinare bazate pe declarațiile interceptate, posibilitatea ca acestea să nu fie admise la dezbateri, dar această posibilitate nu ar putea urma o cale de recurs eficace din moment ce asemenea urmăriri compromit renumele acestuia în ochii clienților săi și ai publicului.
43. În sfârșit, citând hotărârile André (mai sus menționată, § 46-47) și Xavier Da Silveira c. Franței (nr. 43757/05, § 43, 21 ianuarie 2010), reclamanții subliniază că Curtea nu admite ingerințele autorităților în relațiile dintre un avocat și clientul său decât dacă există indicii plauzibile ale participării avocatului la o infracțiune. Însă ei nu fuseseră niciodată bănuiți de a fi participat la infracțiunea pentru care era urmărit Dl. Picart. În opinia lor, ascultarea conversațiilor pe care ei le-au avut cu clientul lor este în mod vădit disproporționată față de obiectivul urmărit din moment ce nu exista niciun indiciu prealabil al participării lor la o infracțiune. De asemenea, ei protestează împotriva ideii susținute de Guvern conform căreia ascultările incidentale ale conversațiilor dintre un avocat și clientul acestuia ar fi justificate a posteriori dat fiind că elementele surprinse relevă încălcări deontologice sau infracțiuni. În opinia lor, simplul fapt că declarații interceptate în acest fel pot fi folosite împotriva unuia sau altuia este de natură să suscite un efect disuasiv comparabil cu cel pe care Curtea l-a criticat în dosarele Nikula c. Finlandei (nr. 31611/96, § 54, CEDH 2002‑II, Steur c. Olandei (nr. 39657/98, § 44, CEDH 2003‑XI) și Kyprianou c. Ciprului [GC] (nr. 73797/01, § 175, CEDH 2005‑XIII) și de a limita astfel libertatea de discuție care este totuși indispensabilă pentru dreptul la apărare.
44. Reclamanții admit că este legitim să se dorească reprimarea abaterilor deontologice imputabile unui avocat, dar estimează că, pentru a face acest lucru, autoritățile ar putea adopta o cale mai echilibrată și conformă într-o mai mare măsură cu cerințele convenționale, limitându-se să utilizeze elementele surprinse cu ocazia ascultărilor incidentale ca fiind ”indicii plauzibile de participare a unui avocat la o infracțiune” susceptibile să declanșeze o procedură de anchetă împotriva acesteia.
B. Aprecierea Curții
1. În ceea ce privește admisibilitatea
45. Curtea constată că, în scrisoarea sa adresată președintelui baroului din data de 27 februarie 2003, procurorul general de pe lângă curtea de apel din Paris denunța reclamanții pe motivul unor declarații distincte făcute de fiecare dintre aceștia cu ocazia unor conversații telefonice pe care le avuseseră cu Dl. Picart, pe 17 decembrie 2002 în ceea ce o privește pe reclamantă, și pe 14 ianuarie 2003 în ceea ce îl privește pe reclamant. Totuși, președintele baroului de avocați a decis să nu dea curs în privința conversației reclamantului cu Dl. Picart din data de 14 ianuarie 2003. Procedura disciplinară care a urmat nu s-a referit astfel decât la conversația telefonică din data de 17 decembrie 2002, dintre reclamantă și Dl. Picart, la care reclamantul nu luase parte. Ea nu viza așadar drepturile pe care acesta din urmă le invocă în baza articolului 8 al Convenției.
46. Curtea relevă că reclamantul a indicat în plângerea sa că nu dispunea de o cale de recurs pentru a promova aceste drepturi în contextul comunicării sale din data de 14 ianuarie 2003, ceea ce Guvernul nu contestă. Reclamantul ar fi trebuit deci să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la data la care a luat cunoștință de această măsură (a se vedea, de exemplu, Varnava și alții c. Turciei [GC], numerele 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDH 2009). Ori din dosar reiese cu claritate (paragrafele 14-17 de mai sus) că a avut cunoștință de aceasta cu mai bine de șase luni înainte de data de 1 august 2011, data depunerii prezentei reclamații.
47. În consecință, deși a fost depusă de reclamant, reclamația este tardivă în ceea ce privește termenul de șase luni prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenției; ea este deci inadmisibilă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenției.
48. Având în vedere acest lucru, Curtea constată că fiind delimitată astfel, reclamația nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea o declară așadar admisibilă în măsura în care este depusă de reclamantă.
2. Pe fond
49. Curtea subliniază în primul rând că interceptarea, înregistrarea și transcrierea conversației telefonice din data de 17 decembrie 2002 dintre Dl. Picart și reclamantă constituie o ingerință nu numai în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și a corespondenței primului (ceea ce Curtea a constatat în decizia Picart mai sus menționată, care se înscrie în același context ca și cazul de față), ci și în a celei de-a doua. Această ingerință este urmărită în cazul reclamantei prin utilizarea transcrierii acestei conversații în cadrul procedurii disciplinare derulate împotriva acesteia.
50. O asemenea ingerință încalcă articolul 8 al Convenției, cu excepția dosarului în care aceasta este ”prevăzută de lege”, îndreptată spre unul sau mai multe scopuri legitime în sensul paragrafului 2 al acestei prevederi și este ”necesară” ”într-o societate democratică” pentru a le îndeplini.
a) ”Prevăzută de lege”
51. Curtea reamintește că cuvintele ”prevăzută de lege” în sensul articolului 8 § 2 au scopul, în primul rând, ca măsura încriminată să aibă un temei în dreptul intern, dar se referă de asemenea și la calitatea legii în cauză: ele impun accesibilitatea acesteia la persoana vizată, care trebuie să prevadă, de asemenea, consecințele pentru ea și compatibilitatea sa cu statul de drept (a se vedea, în special hotărârile mai sus menționate, Lambert, 23, și Matheron, § 29; a se vedea de asemenea Roman Zakharov c. Rusiei [GC], nr. 47143/06, §§ 228-230, CEDH 2015). Atunci când este vorba despre interceptarea unei comunicări, condiția de previzibilitate impune ca dreptul intern să precizeze în special definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară, natura infracțiunilor putând da naștere la aceasta, stabilirea unei limite a duratei de executare a măsurii, condițiile de întocmire a proceselor verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate și utilizarea și ștergerea înregistrărilor realizate (Valenzuela Contreras c. Spaniei, 30 iulie 1998, § 59, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑V; a se vedea de asemenea R.E. c. Regatului Unit, nr. 62498/11, § 123, 27 octombrie 2015, precum și Roman Zakharov, mai sus menționată, § 231).
52. Fiind vorba de baza legală a ingerinței litigioase, Curtea nu vede niciun motiv pentru a concluziona în mod diferit că în hotărârile Lambert (mai sus menționată, §§ 24-25) și Matheron (mai sus menționată, § 30): baza legală se găsește în articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală, din moment ce interceptarea, înregistrarea și transcrierea conversației dintre reclamantă și Dl. Picart s-au realizat în executarea ascultărilor telefonice decise de un judecător de instrucție în baza acestor prevederi. Faptul că reclamanta nu era titulara liniei telefonice precum și punerea sub ascultare sunt în această privință lipsite de relevanță. Prin definiție, o asemenea operațiune are drept consecință faptul că conversațiile cu terții sunt ascultate și implică deci interceptarea declarațiilor făcute de persoane care nu sunt vizate de măsura ordonată de judecătorul de instrucție.
53. Dat fiind că accesibilitatea acestor dispoziții nu se pretează la controverse, rămâne să stabilim dacă ele îndeplinesc condiția de previzibilitate fiind vorba, ca în dosarul de față, de interceptarea, înregistrarea și transcrierea unei conversații între titularul liniei telefonice puse sub ascultare și un avocat și de utilizarea ulterioară a transcrierii într-o procedură derulată împotriva primului.
54. Curtea reamintește în această privință că a admis că articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală îndeplinesc cerința de ”calitate a legii” dat fiind că ”impun reguli clare și detaliate și precizează, a priori, cu suficientă claritate, amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul considerat (Lambert, mai sus menționată, § 28; a se vedea și Matheron, mai sus menționată, § 41). Ea observă totuși că aceste dispoziții nu acoperă situația persoanelor ale căror declarații au fost interceptate cu ocazia punerii sub ascultare a liniei telefonice a unei alte persoane. În special, ele nu prevăd posibilitatea de a folosi declarațiile interceptate împotriva autorului lor în cadrul unei proceduri ca aceea în contextul celei pentru care a fost dispusă punerea sub ascultare. Astfel, în dosarul Matheron (mai sus menționat, §§ 31-32; a se vedea și Pruteanu c. României, nr. 30181/05, §§ 44-45, 3 februarie 2015), se face trimitere la hotărârea Amann c. Elveției [GC] (nr. 27798/95, CEDH 2000-II) și constatând că ”nu reieșea că situația persoanelor ascultate în cadrul unei proceduri de care sunt străine este acoperită de aceste prevederi”, Curtea a subliniat că ”putea fi determinată să se întrebe dacă ingerința litigioasă era sau nu ”prevăzută de lege” (arătând că încălcarea articolului 8 era suportată din alt motiv, ea nu s-a pronunțat totuși asupra acestui punct).
55. Curtea constată totuși că, fiind vorba în special de afirmații făcute într-un anumit context de un avocat către titularul liniei puse sub ascultare, Curtea de Casație precizase deja, la momentul faptelor cauzei, că în mod excepțional, o conversație între un avocat și clientul său surprinsă cu ocazia unei măsuri de anchetă legală putea fi transcrisă și depusă la dosarul procedurii dacă reieșea că conținutul acesteia era de natură să ducă la prezumpția participării avocatului respectiv la fapte care constituiau o infracțiune (Cass. crim., 8 noiembrie 2000, nr. 00‑83570, Bulletin criminel 2000, nr. 335). Cu siguranță, Curtea de Casație n-a indicat în mod expres că într-o hotărâre pronunțată pe 1 octombrie 2003 în contextul prezentei spețe că acest lucru se aplică de asemenea și dacă aceste fapte nu au legătură cu sesizarea judecătorului de instrucție (Cass. Crim., 1 octombrie 2003, nr. 03-82909). Curtea estimează totuși că având în vedere articolele 100 și următoarele din codul de procedură penală și de hotărârea Curții de Casație din 8 noiembrie 2000, reclamanta, profesionistă în domeniul juridic, putea, în contextul speței, să prevadă că linia telefonică Domnului Picart era susceptibilă să fie pusă sub ascultare în temeiul acestor articole, că declarațiile făcute pe această linie care ar fi de natură să ducă la prezumția participării sale la o infracțiune ar putea fi înregistrate și transcrise în ciuda calității sale de avocată și că risca să fie urmărită din cauza unor astfel de declarații. În special, ea putea prevedea că relevarea cu această ocazie a unei informații acoperite de secretul profesional ar expune-o la urmăriri în temeiul articolului 226-13 din codul penal (paragraful 30 de mai sus). Având în vedere articolul 22 din legea din data de 31 decembrie 1971 privind reforma anumitor profesii judiciare și juridice și articolele 160 și 183 din decretul din data de 27 noiembrie 1991 privind organizarea profesiei de avocat (paragrafele 31-33 de mai sus), ea poate, de asemenea, să prevadă că o încălcare de acest fel ar expune-o la anchete disciplinare în fașa consiliului ordinului avocaților, care putea acționa mai ales la cererea procurorului general.
56. Curtea a admis în consecință că ingerința litigioasă a fost ”prevăzută de lege”, în sensul articolului 8 § 2 al Convenției.
b) Scopul legitim
57. Curtea a avut deja ocazia de a preciza că având loc în cadrul unei proceduri penale, interceptarea, înregistrarea și transcrierea conversațiilor telefonice ale Domnului Picart în aplicarea scrisorii rogatorii din data de 2 decembrie 2002 – printre care și cea pe care a avut-o cu reclamanta pe 17 decembrie 2002 – urmăreau unul din scopurile legitime enumerate de paragraful al doilea al articolului 8 al Convenției: ”apărarea ordinii” (a se vedea decizia Picart mai sus menționată). Ea estimează că avem de-a face cu același caz de utilizare a transcrierii conversației telefonice din data de 17 decembrie 2002 în cadrul procedurii disciplinare derulate împotriva reclamantei pentru încălcarea secretului profesional.
c) ”Necesar” ”într-o societate democratică”
58. Curtea reamintește că noțiunea de necesitate, în sensul articolului 8 al Convenției, implică existența unei nevoi sociale imperioase și în special proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim urmărit (a se vedea, printre altele, Michaud, mai sus menționată, § 120).
59. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența și amploarea necesității unei ingerințe privind scopul legitim urmărit. Această marjă este totuși însoțită de un control, european privind legea și deciziile care sunt aplicate, chiar și atunci când acestea sunt emise de o jurisdicție independentă (a se vedea, mai ales, hotărârea mai sus menționată, Lambert, § 30 Matheron, mai sus menționată, § 34, și Pruteanu, § 47).
60. Oricare ar fi sistemul de supraveghere reținut, Curtea trebuie să se convingă de existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor. Această evaluare are doar un caracter relativ și depinde, printre altele, de tipul de recurs oferit de dreptul intern. În consecință, trebuie să vedem dacă procedurile destinate controlului adoptării și aplicării măsurilor restrictive sunt capabile să limiteze la ceea ce este necesar într-o societate democratică ingerința care rezultă din legislația încriminată (a se vedea, mai hotărârile mai sus menționate, Lambert, § 31, Matheron, § 35, și Pruteanu, § 48).
