Dolul prin reticenţă. Omisiunea frauduloasă a informării utilizatorului în legătură cu împrejurări pe care ar fi trebuit să le dezvăluie (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1621/2020

NCC: art. 1208 alin. (1), art. 1214 alin. (1); NCPC: art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1), art. 478 alin. (3), art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (1)

Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a invocat că, la data perfectării unui contract de leasing cu B., a fost indus în eroare, cu intenție, de terțul C., prin necomunicarea faptului că autoturismul ce făcea obiectul convenției suferise intervenții. Dolul prin reticență al terțului a constat în omisiunea frauduloasă a informării utilizatorului în legătură cu împrejurări pe care ar fi trebuit să le dezvăluie.

Prin ipoteză, nu s-a pus în discuție obligația pretinsei victime a dolului de a se informa sau căderea acesteia într-o eroare nescuzabilă, în sensul art. 1214 alin. (1) raportat la art. 1208 alin. (1) C. civ. Aceasta întrucât, din însăși cererea introductivă de instanță rezultă că, în opinia reclamantului, acestuia urma a îi fi pus la dispoziție un autoturism în starea sa originală, fără nicio intervenție ulterioară. Concret, reclamantul a apreciat că, prin tranzacția încheiată cu C. pentru stingerea unui litigiu anterior, vânzătorul s-a obligat să îi achite o despăgubire de 24.707 Euro, diferența de preț între un autoturism nou, ce urma a îi fi predat spre utilizare în sistem leasing, și valoarea reală a acestuia. Așadar, evaluarea realizată de judecătorul fondului asupra obligației de informare ce incumba terțului, pretins autor al dolului reticent, urma a porni de la inexistența obligației de autoinformare a reclamantului-utilizator. Cu alte cuvinte, eroarea în care a fost indusă victima era scuzabilă, în sensul că nu îi putea fi imputat errans-ului ignoranța, pasivitatea sau lejeritatea acestuia, de vreme ce urma a prelua un autoturism în starea sa originală, care, prin ipoteză, nu putea să fie supus unor reparații.

Însă, din conținutul concret al tranzacției nu a rezultat că pârâta-intimată C. S.R.L. ar fi recunoscut că a cauzat reclamantului un prejudiciu în cuantum de 24.707 Euro, pe care s-ar fi obligat să îl acopere prin punerea la dispoziția acestuia a unui autoturism nou, la un preț diminuat cu contravaloarea acestei despăgubiri. În realitate, din convenție rezultă că, pentru stingerea unui litigiu anterior, vânzătorul s-a obligat să preia, prin novație, calitatea de utilizator într-un contract de leasing anterior și să despăgubească fostul utilizator (reclamantul) cu suma de 10.000 Euro, ce urma a fi constituită ca avans pentru contractul de leasing ce face obiectul cauzei de față.

Pornind de la această premisă că obiectul derivat al contractului a cărui anulare se solicită (obiectul prestației) este reprezentat totuși de un autovehicul rulat, și nu de unul nou, precum și în raport de apărările formulate de către pârâte, instanțele de fond au avut de analizat dacă reclamantul, la rândul său, și-a îndeplinit obligația de auto-informare. Determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt presupunea a se verifica dacă reclamantul, cu diligențe rezonabile, după împrejurări, putea verifica dacă autoturismul în litigiu a suferit reparații anterioare.

Acesta este contextul în care instanțele de fond au statuat că reclamantul a avut acces la istoricul de citire de cheie, de pe platforma Ispa Light administrată de producătorul D. AG, astfel că nu a fost în imposibilitate de a se informa asupra datelor la care autoturismul a fost într-un service autorizat. Chiar dacă acest istoric de citire cheie nu relevă care a fost natura intervențiilor suferite de bun și nu se confundă cu istoricul de service, instanțele de fond au statuat că dobândirea de către utilizator de informații suplimentare se subscrie obligației acestuia de auto-informare.

Un ultim aspect ce trebuie relevat este tendința reclamantului de a schimba cauza juridică a acțiunii, pe parcursul derulării litigiului în fața instanțelor de fond, inclusiv prin cererea de apel. Astfel, inițial, s-a invocat dolul prin reticentă al terțului, în condițiile inexistenței vreunei obligații de auto-informare a pretinsei victime a dolului.

Ulterior, se pretinde că reclamantul și-a îndeplinit obligația de auto-informare, dar că terțul i-ar fi furnizat informații eronate. În final, prin cererea de apel, nu se mai invocă dolul reticent, ci se impută pârâtelor (terțe în raport cu contractul de leasing) fapte comisive cum ar fi intervenția acestora asupra unui sistem informatic (prin ascunderea, anterior perfectării convenției, a unei intervenții care nu era înregistrată și stocată pe platforma ISPA LIGHT). Or, schimbarea elementului material din structura dolului, care a constat, inițial, într-o inacțiune (fapt omisiv sau conduită negativă) și a devenit, ulterior, o acțiune frauduloasă (fapt comisiv sau conduită pozitivă), reprezintă o veritabilă schimbare a temeiului juridic al acțiunii, prohibită de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, fără a reveni la considerentele ce au fundamentat respingerea criticilor subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se impune a preciza că instanța de apel nu avea obligația de a răspunde acelor argumente care reprezentau, în esență, o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății.

Cât privește celelalte critici formulate de recurent și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vom concluziona că evaluarea fiecăreia dintre obligațiile de informare ce incumbă reclamantului (pretinsă victimă) și terțului C., cu rezultate asupra existenței sau nu a dolului reticent (neîndeplinirea obligației de informare) sau a erorii nescuzabile (neîndeplinirea obligației reclamantului de a se autoinforma) reprezintă chestiuni de fapt, soluționate de instanțele devolutive în funcție de circumstanțele speței, de împrejurările încheierii contractului, de calitatea părților ș.a.m.d. Așadar, aceste aspecte nu pot fi reevaluate pe calea recursului, cale extraordinară de atac, limitată la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat recurentul și succesorul cu titlu particular al acestuia, părți care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatele-pârâte C. S.R.L. și B. S.A. Aceste cheltuieli constau în onorariu avocat, sume cuvenite părților care au câștigat procesul, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., și dovedite cu facturile SRF10 din 21 martie 2018 și SRF09 din 21 martie 2018 și extrase de cont.

Sursa informației: www.scj.ro.