Divorț. Ultima locuință comună a soților. Competență teritorială (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 324/2017

NCPC: art. 915 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

Așadar, în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, respectiv cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

Ceea ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competența a fost interpretarea diferită pe care instanțele de judecată au dat-o noțiunii de „ultima locuință comună a soților”, existentă în conținutul dispozițiilor legale mai sus enunțate.

Cu privire la acest aspect, în ceea ce privește competența teritorială în materia divorțului, noile dispoziții procedurale conțin o reglementare mai flexibilă decât cea prevăzută de Codul de procedură civilă de la 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuință comună a soților.

Astfel, se reține că, potrivit noilor reglementări în materie, noțiunea de „locuință” trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana locuiește efectiv.

O explicație a noțiunii de „ultima locuință comună” se regăsește în procedura divorțului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin „ultima locuință comună” se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe se face după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarația autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.

Prin urmare, locuință comună reprezintă adresa la care soții au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinței comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În cauză, potrivit susținerilor reclamantei consemnate în practicaua Sentinței nr. 1841 din data de 7 iulie 2016 pronunțată de Judecătoria Petroșani, soții au locuit împreună în satul Vișina, județul Olt, până la data de 8 decembrie 2015.

De asemenea, din cuprinsul anchetei sociale efectuate de către Serviciul Public Local de Asistență Socială Petrila (depusă la Dosarul nr. x/278/2016 al Judecătoriei Corabia) și respectiv din declarația martorei E. (dosarul Judecătoriei Corabia), reiese că reclamanta s-a mutat în orașul Petrila, fiind apoi urmată de către soțul pârât, cei doi locuind împreună la adresa din orașul Petrila, județul Hunedoara.

Se constată așadar că ultimul loc în care cei doi soți au conviețuit, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în orașul Petrila, iar exigențele noțiunii de „locuință comună” nu impun ca cei doi soți să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă. Frecvența și periodicitatea vizitelor care s-au derulat sunt suficiente pentru a contura o stare de fapt din care reiese faptul că soții au înțeles să își consume relațiile de familie la adresa mai sus menționată.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Petroșani.